Revista:

Ghetoul limbii române?

Untitled2

Am ajuns la Paris chiar de Paştele catolicilor, pentru a vedea cu ochii mei Cămaşa lui Hristos, binecunoscuta relicvă a creştinismului apusean. Deşi unicitatea este disputată cu Georgia, la Argenteuil (în Nordul Parisului) este consemnată prezenţa Cămăşii încă de acum 12 veacuri, mai precis de la anul 800, nesmintit. În luna august a acelui an, Împăratul Carol cel Mare (Charlemagne sau Carolus Magnus) primea din Bizanţ preţiosul odor şi din acel moment acesta nu a mai părăsit mânăstirea şi apoi biserica parohială din Argenteuil. Cu o singură excepţie: la Revoluţia Franceză, brigăzile ateiste vânau cu furie şi orbire orice relicvă sfântă şi orice preot mai răsărit. Parohul din Argenteuil a intuit că laţul samavolniciilor se strângea şi a sfâşiat cu mâna lui Cămaşa lui Hristos, îngropându‑o apoi în curtea bisericii. La foarte scurt timp au apărut şi revoluţionarii, însetaţi de blasfemie. L‑au încarcerat pe preot, dar Cămaşa a scăpat nepângărită. După câţiva ani de închisoare în numele credinţei, bravul paroh s‑a întors şi a dezgropat odorul. Aşadar, avem în faţă o bucată de pânză necusută, aspră, care poartă urme de praf şi polen din Palestina biblică, dar şi sânge din aceeaşi grupă cu cel de pe Giulgiul de la Torino… Prea multe „coincidenţe” pentru a‑i contesta autenticitatea!Untitled

De la vecernie la vêpres

Cămaşa se scoate numai de două ori într‑un secol, iar evenimentul la catolici se numeşte ostensiune. Anul acesta au participat 200.000 de credincioşi, veniţi din întreaga lume – dar nu numai din cea catolică. Au fost şi de la noi, de la ortodocşi – şi tocmai asta am vrut să surprind. Practic, pe 28 martie (era într‑o zi de luni) ne‑a fost îngăduit şi nouă, răsăritenilor, să ţinem o vecernie în faţa Cămăşii lui Hristos. Şi asta în plină desfăşurare a pelerinajului, în care treceau cam 10.000 de oameni pe zi. Cu toate astea, catolicii au dat dovadă de bunăvoinţă şi au permis săvârşirea slujbei în bună rânduială.

Aşa a şi fost, slujba fiind ţinută de însuşi Iosif Pop, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale. Din titulatura pe care o poartă, te aşteptai să vezi o slujbă ortodoxă în limba română, mai ales că centrul bisericii Saint Denis fusese ocupat de românii noştri veniţi să ia parte la eveniment. Sau o slujbă în care măcar o ectenie, un Tatăl nostru, o Evanghelie sau poate predica să fie în limba română. Nici vorbă de aşa ceva; totul – de la un cap la altul – a fost în limba lui Voltaire, a lui J.‑P. Sartre, a lui André Glucksmann. Iar uimirea mea creştea, eram contrariat să aud în loc de „să luăm aminte” îndemnul soyons attentifs (ca la semnele de circulaţie din intersecţie), sau să pricep ce voia să spună prin nos débiteurs* (m‑am gândit rapid la taxe şi impozite) în loc de „greşiţilor noştri”, iar când s‑a rostit de la amvon au siècles des siècles în loc de „în vecii vecilor” mi‑a dispărut chiar şi ultima doză de bunăvoinţă. Ce mai, o păsărească de zile mari şi‑a fâlfâit aripile în orizontul amurgit al bisericii din Argenteuil, pe deasupra capetelor drept‑măritorilor creştini adunaţi acolo din toate zările Hexagonului. Oamenii au rezistat eroic, probabil obişnuiţi cu asemenea regim lingvistic dur, intensiv (un fel de „învăţaţi limba franceză prin slujbe ortodoxe”), însă mărturisesc că pe mine povestea asta m‑a contrariat; şi nu pentru faptul că n‑aş fi înţeles ce se spunea acolo, câtă vreme limba franceză este a doua mea specializare universitară.


Limba, vehicul 
identitar

Vorbim deja de peste un sfert de veac aproape cu obstinaţie despre identitate, despre păstrarea felului de fi, genuin, al poporului român. Popor care trăieşte acum şi în cealaltă Românie – o patrie a nimănui şi a tuturor, o ubicuitate a bunăstării însingurate, a unei şanse refuzate în ţara natală. Aceştia sunt românii din diaspora, „ceata” de trei milioane şi ceva în faţa căreia mă plec până la pământ. De ce? Pentru că au refuzat ciozvârta aruncată de guvernanţi, pentru că şi‑au iubit familiile până la a le pierde, pentru că îşi ţin credinţa cu dificultăţile pe care noi nici măcar nu le bănuim, pentru că nu au renunţat la visul de a fi om şi pentru că sunt pe alocuri mai români decât noi, cei rămaşi acasă. Oamenii aceştia trebuie ajutaţi, trebuie încurajaţi să fie şi să rămână români, iar Biserica Ortodoxă a înţeles prima, între instituţiile Statului, că asta e o prioritate! Biserica singură ştie cum se păstrează sufletul românesc (colectiv şi individual) al celor plecaţi, pentru că ea are toate clapele claviaturii: cultice, culturale, lingvistice, emoţionale, sentimentale, comunitare. Biserica ştie – şi o face cu asupra de măsură (exemplele din Scandinavia, din Italia, din Germania sau Spania sunt elocvente) să dozeze şi să gestioneze pornirile naţionale şi (re)sentimentele legate de patria de adopţie, ispita integrării până la dezintegrare, multiculturalitatea fără limite sau rănile excluziunii îmbufnate. Toate acestea Biserica le administrează înţelept, însă experienţa pariziană, repet, mi‑a produs uimire. Cu atât mai mult cu cât la o discuţie cu Adrian Papahagi (pe aprecierile căruia pun necondiţionat miza încrederii!) a fost pomenit numele Mitropolitului Iosif cu un entuziasm neprefăcut, stupoarea mea a sporit. De ce atunci a preferat arhiereul cu autentic pedigri maramureşean să uite de limba „vechilor Cazanii” şi să sară în barca francezei, navigând aşa, cu o singură vâslă, prin apele cultului răsăritean? Poate pentru faptul că limba română nu e limbă sacră? Dar nici franceza nu e, să fim serioşi! Sau
poate pentru a‑i atrage la credinţă pe cei câţiva francezi care cochetează cu Ortodoxia? De acord, poate câştigi doi‑trei într‑un an şi în acelaşi timp pierzi câte zeci sau sute de români, care îşi uită obârşia? Misiunea cred că trebuie făcută în primul rând printre români, pe ei ţi i‑a încredinţat Domnul să le fii păstor, nu? Or, limba este cel mai bun vehicul comunitar şi identitar; dacă pe aceasta o lepezi, cu ce rămâi? Cum ajungi la inima rănită de dor a oamenilor? Cum îi mângâi, cum îi îndrepţi spre mântuire – dacă totuşi ei au o limbă, care e foarte frumoasă şi foarte nuanţată în exprimarea sentimentului religios? Spunându‑le „să fie atenţi” sau „să ia aminte”?! A lua aminte – nu cred că este o expresie mai miezoasă ca aceasta… Atâtea sensuri, atâta bogăţie – de ce să n‑o exprimi? Ce te împiedică? Că doar alor tăi vorbeşti, cu ei împarţi pâinea depărtărilor şi lacrimile exilului…Nu ştiu dacă voi avea ocazia să‑i vorbesc Mitropolitului nostru de la Limours despre toate acestea, dar oful mi l‑am spus, rămânând să stabilim, cândva, care din noi este debitorul celuilalt…

Răzvan BUCUROIU

* Comme nous‑mêmes avons remis à nos débiteurs – acesta este textul în original.