Revista:

Lupta pentru Lumină (1) – Interviu cu actorul rus Piotr Mamonov

Untitled

Piotr Mamonov – poet, muzician, actor de teatru şi film – s‑a născut pe 14 aprilie 1951, la Moscova. În 1983 întemeiază trupa rock „Sunetele Mu”. Din anul 1992 începe să joace pe scena „Teatrului Dramatic C.S. Stanislavski” din Moscova. Tot în această perioadă îşi începe activitatea actoricească şi în filme, printre care: „Acul”, „Taxi‑blues”, „Ostrov” (2006, film care a luat şase premii „Vulturul de aur”, inclusiv pentru cel mai bun rol),„Ţarul” (2009). Piotr Mamonov este cunoscut şi ca scriitor prin lucrările: „Poeţii rockului rus”, „Pasărea Zu” şi „Înflorituri”. În prezent, Piotr Mamonov locuieşte împreună cu familia sa într‑un sat din regiunea Moscovei.

Piotr Nicolaevici, puteţi să ne povestiţi puţin despre copilăria şi familia dumneavoastră?

Familia este foarte importantă. Eu am crescut într‑o familie bună, în care mama şi tata se iubeau unul pe celălalt. Unul pe celălalt, în primul rând, şi nu copiii, nepoţii, casa, serviciul… Ei puteau să‑mi spună: „Petia, noi vrem să rămânem singuri, mergi pentru câteva zile la prietenii tăi”.

Şi Petia?

Şi Petia pleca. La prieteni. Dar nu asta e principalul. Trebuie să fie o ierarhie. Pe primul loc – Dumnezeu, pe al doilea – soţia sau soţul, apoi copiii, apoi nepoţii, apoi munca, apoi prietenii… Trebuie întocmită o scăriţă. E nevoie şi de maşină, şi de un studio bun, şi de bani e nevoie. Dar mai târziu. Mai târziu. Mai întâi – Dumnezeu. Dar ce este îndeobşte Dumnezeu?

Este duh. Dar ce fel de duh? Al iubirii! Iar iubirea ce înseamnă? Înseamnă să dăruieşti. Asta‑i tot, totul e foarte simplu. Mama şi tata se iubeau unul pe altul, adică îndeplineau rânduiala lui Dumnezeu. Iar copiii – eu şi frăţiorul meu, Alioşa – priveam la asta şi învăţam. Şi aceasta a rămas în noi pentru toată viaţă. Ne‑au învăţat cum să trăim corect. Cum trebuie să iubim, să jertfim, să ajutăm. Mama punea la cale pentru mine tot felul de întâmplări educative, când nu‑mi vorbea câte două zile, dacă făceam vreo bădărănie sau ticăloşie. Din cea mai fragedă copilărie, ea a investit în mine o muncă enormă şi eu acum culeg roadele acestei munci. Tot ce este în mine curat, bun, luminos, totul e de la Dumnezeu, bineînţeles, dar şi de acolo, din copilărie. Ce îşi doreşte omul? Să fie iubit. Ce vreţi voi, o dată ce aţi venit la mine? Să vă primesc cu prietenie, să vă povestesc tot ce vă doriţi, să mă las fotografiat… Şi eu trebuie să trec peste „eul” meu, peste oboseala mea, peste mândria mea, peste toate acestea să trec şi să vin în întâmpinarea voastră. De ce fac asta? Ca Dumnezeu să nu mă părăsească. Şi dacă o să vă alung acum, ce voi face apoi singur, fără El?! Cum voi dormi noaptea?!

Dar faceţi asta din când în când?

Acum nu mai fac. Nu mai fac! Şi nu fac asta din motive pur pragmatice. Eu vreau să trăiesc cu Dumnezeu, cu Sfântul Duh, după măsura mea, bineînţeles; şi are sens să treci peste tine pentru aceasta. Vreau ca în restul zilelor care mi‑au rămas din viaţa mea de crocodil să‑i slujesc măcar puţin lui Dumnezeu, iar nu mie. Iată ce vreau eu. Iată scopul meu principal, celelalte sunt pe lângă, sau îndeobşte în treacăt. Apostolul Pavel spune: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu”. Iată, eu îmi meşteresc un dulap frumos. Pentru ce? Pentru ca apoi să mă uit la el, să mă bucur şi în această stare să fac o bună emisiune radiofonică despre Elvis Presley. Ca vreun oarecare adolescent de 15 ani să o asculte şi să spună: „Aha! Şi eu vreau să ascult o astfel de muzică valoroasă”. Dintr‑o sută – unul. Am avut un spectacol de curând… Am fost atent la presă: pentru prima dată a fost parcă un val de înţelegere din partea ei. Şi mă bucur. Nu pentru că mă laudă, m‑am obişnuit, ci pentru că au înţeles.

De ce au înţeles?

Ceva a funcţionat. Deşi nu e foarte clar, vom mai cerceta… Dar ea vorbeşte despre ceea ce îi interesează pe toţi: despre iubire şi cât de groaznică e lipsa ei. Cât despre jurnalişti – sunt publicul cel mai fără de Dumnezeu. Şi în privinţa asta ceva a funcţionat! Îmi place ceea ce este pozitiv, valoarea – o pescuiesc, o scot cu aţa, şi mi se pare că, în general, multe se schimbă în ţara noastră. Iar Dumnezeu cum este? Este atotputernic. De aceea, dacă noi ne vom strădui, fiecare dintre noi: Petenka, Vasenka, Zinocika, Klavocika, Vera Arkadievna – toţi ne vom strădui, Dumnezeu va spune: „Pentru ei voi face, pentru ei în această ţară va fi bine”.

În această ţară va fi bine?

Răspunsul e în fiecare dintre noi.

Adică fiecare dintre noi este răspunzător pentru această lume?

Cum altfel?! „Societatea este formată din cetăţeni”, a spus N. V. Gogol. Ce este socitetatea? Societatea este el, eu, tu, ea, aşa cum se cântă într‑un vechi şi prostesc cântec sovietic. Serafim de Sarov spunea: „Mântuieşte‑te pe tine însuţi şi mulţi se vor mântui în jurul tău”. Pe tine! Pe tine trebuie să te clădeşti, iar nu societatea. Nu să fluturi lozinci, cârpe, nu să mergi pe străzi. Acestea mai târziu poţi să le faci, în limitele legii, iarăşi. Iar toate aceste întâmplări… Sunt întrebat: „Piotr Nicolaevici, ce credeţi despre faptul că acele fetiţe în biserică…” [Piotr Mamonov se referă la actul blasfemiator înfăptuit de membrele grupului „Pussy Riot” în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova – n. trad.]. Eu le spun: „Nu cred nimic!”.

Dar totuşi ce părere aveţi?

Nici una! Nici una, repet! Situaţia mea de creştin, dacă vreau să mă consider astfel, este aceasta: mă înec! În fiecare zi mă înec în păcatele mele. Şi cu cât mai multă lumină pătrunde în sufletul meu mucegăit, cu atât mai mult văd câte crăpături sunt prin colţurile lui. Mă înec! Help! Omul se îneacă, iar el este întrebat ce crede despre acele fetiţe… Iată, acesta este sistemul. Iisus – cine este? Mântuitorul. Mă înec! Mântuieşte‑mă…

Dar nu cred că dumneavoastră nu aveţi nici o părere şi nu v‑aţi gândit la asta.

Mai întâi de toate, nu sunt la curent. Şi nu vreau să fiu la curent, aceasta nu e treaba mea. Iată lucrarea diavolească: trebuie să fim răzleţiţi după părerile noastre. Iată, aşa acţionează el, aşa lucrează – desparte, „ciocneşte” părerile. Iată cu ce e ocupată toată presa, din păcate. Cu unele excepţii, totuşi… Excepţii sunt. Noi locuim într‑o ţară măreaţă, unde mai sunt şi acum mulţi oameni buni, deştepţi, curaţi. Acest pământ este udat cu sângele oamenilor, mucenicilor, sfinţilor ruşi. Ruşi nu după sânge, ci după duh. Duhul iubirii. Căutăm ideea naţională rusească, dar ea există demult – Sfânta Rusie. În traducere, Rusia înseamnă „ceată de luptă”. Ceată de luptă cu răul; dar nu cu răul din ceilalţi, ci cu cel din noi. Iar eu şi cu tine din nou am întârziat, nu am isprăvit, nu am dus la capăt ce trebuia, am băut prea mult vermut, stăm întinşi… Atunci despre ce să mai vorbim?

Dar de ce jumătate din aceşti oameni au spus în 1917: „Dumnezeu nu există”? Cum a fost posibil?

Nu jumătate, o parte mai mică… Totul e simplu. Dumnezeu a devenit nefolositor, adică… putem noi singuri… Dumnezeu a privit: „Singuri? Faceţi singuri!”. Dumnezeu doar nu pedepseşte. El doar este Tatăl, El vrea ca pruncii să prindă la minte, El vrea să ne ia cu El, acolo, în Împărăţia Cerurilor. Unde sunt acum acei oameni care au spus: Dumnezeu nu este” şi unde sunt cei care au spus „Este”? Unii sunt în întuneric, iar ceilalţi sunt lângă Dumnezeu, în lumină. Iadul doar nu înseamnă tigăi şi cârlige. Raiul şi iadul înseamnă să fii sau nu cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumină. Iar fără lumină, cum este? Întuneric. Întunericul nu este substanţă. Întunericul înseamnă „nu este lumină”. Lumina e substanţă. Întunericul e lipsa luminii. E foarte important să înţelegem asta. Aşa şi toţi aceşti lenini‑stalini… Nimeni nu‑i pedepseşte, ei sunt singuri cu ambiţiile lor, cu gândurile lor sângeroase stau fără lumină. Întotdeauna! Nu 50 de ani, nu 70, sau 100, ci în veci! Dacă veşnicia nu există, atunci viaţa aceasta nu are sens. Veşnicia există. Viaţa aceasta de aceea este necesară, pentru a ne pregăti de un examen, pe care oricum vom fi nevoiţi să‑l dăm. De aceea eu stau aici şi mă întreb: astăzi am trăit o zi, cuiva i‑a fost bine din această pricină?

Ce răspunsuri aveţi la această întrebare?

Răspunsurile mele sunt simple. Soţia a răcit dintr‑o greşeală, stă culcată, se teme să mă întrebe dacă am vreun fel de leacuri. Eu tac, aştept să văd ce o să fie mai departe. Ea tace tot din mândrie. Doi iepuri care stau prin colţuri şi tac. Şi deodată eu mă gândesc: „Cum ar fi procedat Hristos?”. Totul e clar. Am mers în camera mea, am găsit un paracetamol, o aspirină – şi le‑am adus. Acum deja pot să ascult muzică mai departe. Iată, această mişcare o aşteaptă Dumnezeu de la noi. Mişcarea continuă în direcţia corectă, vectorul drept. Îzbânda. [Piotr Mamonov foloseşte cuvântul preodolenie (izbândă). În limba rusă acest cuvânt se formează cu prefixul „pre”, ceea ce în cazul dat înseamnă „a trece peste” – n. trad.]

În ce constă izbânda?

Cum în ce constă? În faptul că am dreptate (dar trec peste dreptatea mea). Eu am dreptate, i‑am spus: „Nu umbla dezbrăcată pe‑afară, o să răceşti!” – aşa‑ţi trebuie, stai culcată, dar eu însumi mă duc şi îi aduc medicamente.

Dar asta e ceva normal.

Din afară, acesta pare un exemplu de nimic, un fleac. Dar în relaţiile de familie se întâmplă să ajungă o întreagă problemă: cine va ceda primul, cine va lăsa drepatatea sa împuţită şi va face primul pas.

Mândria?

Mândru e orice om. Eu vorbesc despre altceva. Orice, orice faptă făcută în afara iubirii este făcută în afara lui Dumnezeu. Iar în afara lui Dumnezeu înseamnă în afară îndeobşte. Iată, mă uit, băieţii au furat nişte bani – ce să facă mai departe? Să se pitească într‑un colţ şi să obţină în schimbul acestor bani nişte plăceri la fel de josnice, scârboase. Dar Isaac Sirul spune: „Hrana săracilor este neplăcută bogaţilor”. Iată aşa! Iată aşa!… Ce spui când vorbeşti cu un narcoman: „Nu trebuie”? Nu, spui: „Bătrâne, există altfel de plăcere. Cea mai bună, încearcă! Să ieşi din întuneric şi să trăieşti în lumină, cu Dumnezeu, care nu te va trăda niciodată”. Dacă noi înşine, creştinii, ardem, atunci de la acest foc se va aprinde alt foc. Câteodată tinerii mă cred, cei cu glugi pe cap… Care îndeobşte nu mai cred în nimic, atât de mult i‑am deznădăjduit. Mai ales intelighenţia aceasta a noastră…

Dumneavoastră nu sunteţi intelighenţia?

Nici într‑un caz.

Prietenii dumneavoastră?

Intelighenţia (intelectualitatea) din ce cuvânt provine? „Intelect”. Intelectul ce este? Raţiunea. Raţiunea cum este? Întunecată. Întunecată din cauza cui? Din cauza mândriei. Mândria prosteşte, întunecă mintea. Atunci apare întrebarea: de ce oare ne e dată mintea? Mintea este straja inimii. Ştii cum se întâmplă uneori: toate te dor, dar o mică părticică este vie. Iată, aceasta va rămâne, va răzbi, iar restul – ptiu! – îl vor mânca viermii. Iată, această părticică mică‑mică eşti tu (Arată cu degetele, de parcă ar lua o priză de ceai). Dar, de fapt, aceasta e foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta apoi va fi scoasă, va fi îmbrăcată într‑un trup nou şi fiecare va fi numit cu numele său minunat. Şi eu citesc despre aceasta şi mă gândesc: „Vai, vai, eu vreau acolo, eu nu vreau nimic altceva!”. Asta ne este făgăduit! „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin” – aşa se termină Simbolul credinţei. Nu în zadar se termină astfel. Un canon despre cei adormiţi spune: „Dacă umbra Ta este atât de minunată, cum eşti Tu Însuţi…”. Ies afară în fiecare zi şi văd asemenea nori… Dumnezeu, ca un pictor, îmi va face mie şi ploaie, şi zăpadă! Dacă lumea noastră e atât de frumoasă, atunci cum este Însuşi Creatorul ei?! Uite aşa îi povesteşti tânărului acestuia care îşi înţeapă venele – uneori el este confuz, uneori rămâne cu gura căscată şi ascultă….

De unde îi luaţi pe aceşti tineri? Ei singuri vin la dumneavoastră?

Dar de unde să nu îi iei?! Ei sunt peste tot, heroina e la fiecare colţ acum. La concerte vin nişte băieţi, ne‑am împrietenit cu unii… Nu pe emoţii trebuie să te bazezi, ci pe curăţenie, pe credinţă, pe adevăr. Mai bine să mori pentru dreptate decât din cauza vodcii sau a unei supradoze. Iată ce trebuie să facă presa, iată ce trebuie să împrăştie. Prin ce metode? Prin oricare. Să gândească, să‑şi bată capul. Suntem plănuiţi atât de frumos, cât de multe gânduri uimitoare sunt în noi, tot felul de simţăminte, atâtea subtilităţi!… De aceea, în comparaţie cu planul lui Dumnezeu, mă înec.

(Va urma)

A consemnat
Azamat Tseboev (jurnalist)
Sursa: www.livejournal.com
Traducere din limba rusă de Angela Voicilă