Revista:

„Poezia mi‑a fost rugăciune în puşcărie…” – INTERVIU CU POETUL DEMOSTENE ANDRONESCU

demostene

Născut la 3 decembrie 1927, la Câmpuri, judeţul Vrancea, la graniţa dintre spiritul contemplativ moldovenesc şi neastâmpărul muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet şi luptător, de visător liric şi om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l‑a oprit să fie „cuminte” în faţa tăvălugului comunist şi totodată l‑a salvat de la pieire în temniţele prin care a suferit vreme de peste 12 ani. În 1952 a absolvit Facultatea de Istorie, dar numai în 1969 i s‑a permis să‑şi susţină licenţa. Ani în şir a fost nevoit să facă muncă necalificată, abia în 1972 primind un serviciu potrivit cu pregătirea sa. Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de câteva luni, a fost deţinut politic, trecând pe la Jilava, Gherla şi Aiud. După eliberare, Securitatea a continuat să‑l hărţuiască, până în decembrie 1989. În 1995, şi‑a văzut publicate versurile din închisoare (Peisaj lăuntric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar în anii din urmă i‑au apărut volumul de memorii Reeducarea de la Aiud şi cel de publicistică De veghe la cumpăna vremilor (Ed. Christiana, Bucureşti, 2009 şi 2011). Este considerat cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste aflat încă în viaţă. Recent, la Editura Manuscris din Piteşti, i‑a apărut cea de‑a patra ediţie a volumului de versuri din închisoare, prefaţată de poeta şi jurnalista Marina Dumitrescu.

„Unii s‑au salvat prin rugăciune, alţii prin poezie…”

Domnule Demostene Andronescu, astăzi ştim că în temniţele din România comunistă s‑a dezvoltat un fenomen unic şi uimitor: cel al poeziei de detenţie. În condiţii de tortură fizică şi psihică permanentă, oamenii şi‑au găsit libertatea, alinarea şi speranţa într‑un vers. Cum a fost posibil?

În detenţie omul moare întâi sufleteşte. Neamaivând nici un licăr de viaţă spirituală, omul se prăbuşeşte în depresie, disperare, ură, apoi cedează şi fizic. Ca să se salveze, mulţi s‑au îndreptat, mai degrabă instinctiv, spre tot felul de activităţi spirituale. S‑au salvat mai întâi cei care au avut vocaţia rugăciunii, dar nu toţi putem trăi rugăciunea ca pe o flacără interioară, care să ne dea puterea de a merge mai departe. Şi atunci, cei mai slabi rugători am coborât cu o treaptă mai jos, de la etic la estetic, de la rugăciune la poezie. Poezia fiind mai uşor de păstrat în minte, a devenit, alături de rugăciune, una din formele de viaţă spirituală a deţinuţilor.

Era doar o formă de rezistenţă particulară sau şi comunitară? Simţeaţi că vă întăriţi unul pe celălat comunicându‑vă poeziile pe care le ştiaţi de când eraţi în libertate ori pe cele scrise de dvs. înşivă în închisoare?

Mai întâi era o formă de rezistenţă personală. Cel puţin eu, dacă n‑aş fi reuşit să găsesc acest mod de a mă exprima, n‑aş fi supravieţuit. Sigur că împărtăşirea unor versuri crea o anumită relaţie între oameni şi îi vedeai pe unii cum se luminează la faţă, cum trăiesc poezia, cum sunt îmbărbătaţi de ea. Apoi, cei cu memorie bună se simţeau utili dacă învăţau versurile şi le transmiteau prin codul morse celorlalţi deţinuţi. În felul acesta poezia a ajuns să ne dea tuturor, alături de rugăciune, o intensă energie spirituală.

Ştiam pe dinafară câteva poezii de radu Gyr şi Lucian Blaga, care îmi redau moralul şi încrederea. Când eram dezolat şi dezarmat, cel mai adesea spuneam poezia „cavalcada” a lui Gyr şi imediat îmi recăpătam puterile: În freamăt lung de mare treapăt/ pe armăsari de‑aramă grea,/ gonind s‑ajungă pân’ la capăt,/ înalţi, cu pumnul pe plăsea,/ atâţia trec şi râd cum şchioapăt/ în urma lor, pe gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Galopul lor înghite poşte,/ potcoava sfarmă cremenea,/ sau scoală smârcuri să mă‑mproşte/ cu smoala‑i putredă şi rea,/ căci m‑au lăsat la zeci de poşte/ în urma lor, pe gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Nu‑i poticneşte‑n drum nici sete,/ nici răni nu‑şi spală la cişmea,/ nici munţii nu le stau perete./ Eu cad în fi ece vâlcea,/ las zdrenţe‑n fi ece scaete,/ julit mă urc pe gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Şi cum merg cetele buimace/ spre nicăieri, spre nimenea,/ se‑afundă goana în băltoace/ şi cade primul frânt din şa./ Pe lângă şanţu‑n care zace/ eu trec la pas cu gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Şi rând pe rând încep să cadă,/ le sună zaua a tinichea,/ eu n‑am nici zale, n‑am nici spadă,/ dar cred într‑un crâmpei de stea;/ şi‑n timp ce corbii vin să‑i roadă/ târâş mă urc pe gloaba mea./ ‘Naintea lor pe gloaba mea!

Această poezie era pentru mine „dovada” şi suprema încurajare că voi depăşi toate greutăţile, mergând tenace pe drumul meu, aşa cum pot, dar urmărind un singur crez. Îmi dădea o putere de nedescris, mă scotea din impas. La fel simţeam când compuneam poezii.

„Poeziile se transmiteau prin Morse, prin bătăi în ţevile caloriferelor”

Cum au început să circule poeziile în închisoare?

Întâi, comunicarea prin codul morse a devenit aproape generală, pentru că exista o nevoie presantă de informaţii. Voiam să aflăm ce se întâmplă, cine a mai fost adus, cine a murit, cine şi cum a fost pedepsit, dacă au venit veşti de afară prin cineva. Era foarte greu să vorbim cu cei din alte celule în mod direct. Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul morse. Chiar dacă nu toţi eram la fel de pricepuţi, puteam comunica. Excepţie făceau cei bătrâni şi bolnavi, care nici nu mai puteau şi nici nu mai aveau chef să înveţe. Dar să nu ştii morse era un handicap major. Mai ales seara, când gardienii erau ocupaţi cu altele, se transmiteau prin morse, bătut în ţevile de calorifer, adevărate „buletine de ştiri” şi se ţineau adevărate conferinţe pe anumite teme.

Tot aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l‑au dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, [Constantin] Aurel Dragodan, Fane [Ştefan] Vlădoianu, care îşi transmiteau poeziile lor. Dar au fost câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de‑ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin morse. Bunăoară Ovidiu Cotruş [nepotul poetului Aron Cotruş], discipolul al lui Blaga şi preparator la catedra acestuia de estetică. Apoi s‑au contaminat toţi de această pasiune a poeziei. O dată ce era transmisă prin morse, unii, cu memorie foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aşchie pe o bucată de săpun, sau cu un cui pe muchia de lemn a patului şi apoi o învăţau pentru a o spune mai departe. După cum se ştie, în închisoare nu aveam dreptul la vreun instrument de scris sau la hârtie. Dacă eram prinşi cu aşa ceva, eram aspru pedepsiţi şi oricum nu puteam să le procurăm. aşa că circulau oral, aproape în ediţie completă, Blaga, Arghezi, Bacovia şi alţii. cei care nu ştiau o strofă când au intrat în penitenciar, au ieşit de acolo cu zeci de poezii în memorie.

Gardienii nu încercau să vă oprească această comunicare?

Ba da. La început au crezut că am avem cărţi la noi de ştim atâtea, că li se raporta. Şi făceau percheziţii degeaba. Pe urmă au chemat specialişti care să verifice dacă se poate comunica în codul codul morse prin bătăi în zid sau în ţevile caloriferelor [care nu erau niciodată încălzite]. Au ajuns la concluzia că e imposibil. dar nu luau în calcul că deţinutul nu avea altceva de făcut şi putea exersa până când ajungea la performanţe incredibile. Transmiteam prin prescurtări, înţelegeam un cuvânt doar după început şi comunicam printr‑un singur semn că am înţeles, astfel încât devenisem foarte rapizi. Erau câţiva care ne uimeau şi pe noi. O dată, eram în celulă cu unul dintre cei mai buni transmiţionişti şi recepţionişti morse, ne plimbam şi vorbeam. Deodată el zice: „ia auzi, a venit un lot de la Jilava cu cutare, cutare”. Zic: „dar de unde ştii?”. „Păi n‑auzi că se bate morse?”. El avea urechea aşa de exersată încât prindea totul, chiar dacă în acelaşi timp vorbea şi cu mine.

„Am început să scriu poezie, pentru că aşa intram mai uşor în legătură cu Dumnezeu”

Dvs. scriaţi poezii din libertate sau v‑aţi descoperit această vocaţie în închisoare?

Am mai scris şi eu poezie, ca fi ecare român – că nu degeaba se zice că românul s‑a născut poet (râde) – în adolescenţă. Mai bine zis, am încropit nişte versuri, dar m‑am luat apoi cu altele şi am abandonat poezia. Până când, prin 1954, fiind în închisoare, am fost băgat la izolare cu unul dintre bunii mei prieteni, Traian Anderca. În sărbătorile comuniste, ca şi de Crăciun şi de Paşte, ne scoteau din celule cei mai recalcitranţi şi ne izolau, pentru a nu a avea suprize neplăcute cu noi. aşa s‑a întâmplat şi atunci şi l‑am reîntâlnit pe Traian. de data asta eram doi în celulă, cu lanţuri la picioare – iar peste câteva zile ne‑au pus şi cătuşe la mâini, dar asta e altă poveste… nu ne mai văzusem de câţiva ani şi ne‑am pus la curent cu ce ni s‑a mai întâmplat, apoi am început să vorbim despre ce ne preocupa. El era un cititor pasionat de poezie, iar pe mine mă frământa demult un poem al lui Blaga, „Ioan se sfâşie în pustie”. Îi ţineam minte numai începutul (Unde eşti, Elohim?/ Lumea din mânile tale‑a zburat/ ca porumbul lui Noe…), care ajunsese ca un leitmotiv pentru mine în momentele când aveam sufletul greu. aş fi vrut să‑mi reamintească cineva restul poeziei şi nu găseam pe nimeni care să o ştie. Nici Traian n‑a ştiut‑o. abia după câţiva ani am învăţat‑o de la cineva şi am scăpat de obsesia lui Elohim… (râde)

Ei, în una din nopţile alea, când le ceream tuturor prin codul morse să‑mi spună despre Elohim, Traian zice: „ce tot baţi pe la uşi străine, de ce nu te apuci tu să scrii, că ştiu că aveai niţel talent”. Şi atunci am făcut prima poezie în închisoare, intitulată „Prefacere”, pe care i‑am recitat‑o victorios a doua zi dimineaţă: Am cerşit un timp lumină/ Pe la uşi străine,/ Neştiind că luna plină/ Prinsă‑i toată‑n mine…

Puşcăriile comuniste erau locuri de exterminare. Eraţi chinuiţi permanent de foame, de frig, de lipsa odihnei, de mizerie şi bătuţi des. Cum vă mai găseaţi tihnă şi resurse să concepeţi poezia?

Tinereţea face minuni. avea fi zic puternic, aveam, cel puţin la început, speranţa că nu vom rămâne mult timp închişi, găseam mereu rezerve de entuziasm în noi. Şi‑apoi, repet, poezia era pentru noi precum rugăciunea sau cum e pentru un sportivi de performanţă antrenamentul – da, era un antrenament al minţii şi al sufl etului, fără de care am fi înnebunit sau am fi murit. Pentru mine unul poezia a suplinit adesea rugăciunea. Acum am certitudinea că mi se şopteau aceste poezii de către Cineva. Pentru că nu‑mi explic altfel cum mi‑au venit unele versuri destul de reuşite – după părerea unor cunoscători…

Înlocuiaţi rugăciunea cu poezia pentru că vă era mai la îndemână sau pentru că simţeaţi că are ceva transcendent, mistic în ea şi că are aceeaşi funcţie până la urmă?

Prin poezie parcă intram în legătură cu Dumnezeu mai uşor. Puteam să‑mi exprim momentele de revoltă, de încântare, de îndoială… Prin rugăciune, doar evlavia şi credinţa. dar aveam mult mai multe momente în care eram răscolit de revoltă şi de îndoială decât cele de profundă umilinţă şi împăcare. Într‑un astfel de moment s‑a născut poezia „Îndoială”, după o întâlnire cu scriitorul Vasile Voiculescu.

Fusesem mutat într‑o altă cameră şi am căutat să văd cu cine mă învecinez, întrebând prin morse în stânga şi‑n dreapta. În celula de deasupra mi‑a răspuns cineva, care mi‑a spus că printre ei se afl a şi Vasile Voiculescu. L‑am rugat să‑i să‑i transmită scriitorului salutările mele. atunci, Voiculescu a ţinut să vorbească cu mine, dar nu ştia codul morse. Am folosit însă altă metodă. am pus o cană de tablă pe ţeava de calorifer şi vorbeam pe rând, iar când unul vorbea, celălalt punea urechea pe cana lui şi ne înţelegeam aproape ca şi cum am fi vorbit la telefon. M‑a întrebat de unde îl cunosc. I‑am spus că numai din scrierile sale şi i‑am făcut câteva complimete pentru nuvelele fantastice. El era bolnav – de altfel, peste câteva zile a şi fost dus la infirmerie – şi mi s‑a părut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credinţă, avea totuşi o îndoială. Şi atunci am conceput poezia „Îndoială”: Mai este, Doamne, până‑n Cer? Mai este/ Pân‑să mă faci părtaş luminii Tale?/ Sau poate tot n‑a fost decât poveste/ Şi‑am colbăit degeaba‑atâta cale. // De‑atâta vreme urc târâş, pe coate/ Şi‑am smuls în căţărare‑aţâţi luceferi/ Că de‑o mai ţine mult urcuşul, poate/ Doar cei prea‑nalţi să mai rămână teferi.// Şi‑am risipit atâta sufl et, Tată,/ În râvna mea neasemuit de mare/ Că de‑o mai fi s‑ajung în cer vreodată/ N‑o să mai am ce‑ţi pune la picioare.// L‑am dat tribut la fiecare vamă,/ L‑am aşternut pe fiecare treaptă,/ Şi‑l risipesc‑ntruna, dar mi‑e teamă/ Că la sosire nimeni nu m‑aşteaptă.// Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,/ Urc muntele cu‑nchipuite creste;/ Din tot ce‑am fost mai sunt o picătură./ Mai este, Doamne, până‑n pisc, mai este?!.

„Unde‑s nebunii, unde ni‑s nebunii?”

Cum reuşeaţi să ţineţi minte poeziile „scrise” şi să faceţi altele, fără să împrumutaţi versuri de la cele mai vechi şi fără să le uitaţi pe cele mai înainte concepute?

Era într‑adevăr o problemă. Şi de aceea le transmiteam altora, pentru că, mai devreme sau mai târziu se întorceau poeziile la autorii lor. Eu am reţinut cam o sută de poezii din cele peste două sute câte am făcut. Sunt cele care au apărut în volumul Peisaj lăuntric. La un moment dat, când deja aveam un bagaj serios de poezii proprii, am găsit într‑o celulă alăturată un elev de liceu cu o memorie foarte bună, care s‑a oferit să‑mi memoreze toate poeziile. Şi numai gândul că ele se află în mintea altcuiva la adăpost mi‑a uşurat munca pentru alte poezii. Din păcate, acel elev a murit acolo… Oricum, când scriam eram sub inspiraţie şi aveam o trăire care mă făcea să fac abstracţie de celelalte poezii…

Diferite momente îmi declanşau poezia, cum s‑a întâmplat într‑o noapte năprazinică de iarnă, la Aiud, când s‑a petrecut un abuz asupra scriitorului constantin Gane, cel cu Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Eram la izolare, în celule de beton, neîncălzite, cu geamurile deschise larg, fără pat, fără nimic pe care să te aşezi. Un ger cumplit. Dacă te‑ai fi culcat pe jos, ai fi murit. Aşa că trebuia să ne plimbăm continuu prin celulă. Iar la ora stingerii, când ni se băga un petec de pătură rară în celulă, luam acea cârpă şi o puneam între umăr şi zid, pentru a ne mai odihni puţin, în picioare. Învăţasem să dormim în picioare, precum caii. Eu m‑am obişnuit să dorm şi mergând. Încă din anchetele de la Securitate, unde nu eram lăsaţi să dormim zile şi nopţi la rând. Făceam trei paşi până la uşă, mă întorceam automat şi făceam alţi trei paşi spre perete şi tot aşa, timp în care dormeam… dar să revin la moş Gane. Când i‑a dat gardianul fleandura aceea de pătură, scriitorul s‑a rugat să fi e scos, că altfel va muri. La care gardianul i‑a răspuns: „mori în paştele mă‑tii, că de aia te‑am adus aici, să mori!”. Şi a închis uşa. am început să batem toţi cu pumnii în uşile metalice şi să cerem să fi e dus la infirmerie. era un zgomot infernal. În 20 de minute, au venit mai mulţi caralii, în frunte cu ofiţerul politic şi colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul penitenciarului. Noi le‑am cerut să vină procurorul să vadă cum suntem trataţi şi să‑l scoată de acolo pe moş Gane. Colonelul Crăciun a stat puţin în cumpănă, s‑o fi sfătuit cu ceilalţi, şi până la urmă a dat ordin ca bătrânul să fi e dus la infirmerie. Apoi au plecat cu toţii şi s‑a făcut iarăşi linişte. După vreo jumătate de oră, eu, care tocmai mă rugăm când a început totul, am încercat să‑mi continui rugăciunea, dar am simţit că nu mă mai pot ruga şi m‑am pomenit zicând: „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând”. N‑am dormit toată noaptea, dar am scris poezia „În loc de rugăciune”. În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n‑o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce‑mi pâlpâia altdată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce‑Ţi oferi/ Să‑ţi stâmpăr foamea, furii mi‑au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să‑Ţi pot întinde un gând sfios măcar/ Dar nu, nu pot, grădina mi‑e vraişte şi goală,/ Mi‑a mai rămas pe‑un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.// De l‑aş culege‑n pripă să Ţi‑l aduc prinos,/ Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/ Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi‑aş aduce/ Otravă‑n cupe sparte şi te‑aş târî prea jos.// Zadarnic stai de veghe şi‑aştepţi umil şi blând,/ Azima caldă‑a rugii n‑o vei avea la cină/ Şi‑n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/ În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Care poezie vă este mai dragă din toate cele pe care le‑aţi scris?

Toate îmi sunt dragi, pentru că sunt izvorâte din preaplinul de emoţii trăite atunci. Dar cred că le simt mai aproape pe cele de revoltă, căci aceea a fost starea care m‑a dominat. Eram un tânăr nevinovat, care pătimea îngrozitor şi nu puteam înţelege de ce şi cum îngăduie Dumnezeu aşa ceva. Bine, ştiam despre pedagogia divină şi celelalte, dar când sângerezi e greu să accepţi explicaţii. Eram revoltat şi pe lumea românească, pentru că era inertă şi nu se împotrivea unui regim ateu şi criminal. Poate de aceea, una din poeziile care îmi sunt cele mai dragi este „unde‑s nebunii?”. Mă gândeam că numai nişte nebuni se mai pot opune dezastrului: Unde‑s nebunii, unde ni‑s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ E plin pământul de martiri şi sfinţi/ Atinşi de filoxera‑nţelepciunii.// Tăcută‑i gloata de‑nţelepţi ca sfinxul/ În faţa lumii şi‑a nemărginirii/ Şi‑ascultător de rânduiala firii,/ Ca un plăvan în jug trudeşte insul.// Scâncesc cuminţii‑n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii.// Boleşte omenirea ca o juncă/ Şi nimeni nu‑i ca să‑i sloboadă sânge;/ S‑a‑mpotmolit istoria şi plânge,/ Cu prora‑nfiptă într‑un colţ de stâncă.// Nu se mai nasc nebuni care s‑o mâne/ Cu bâta de la spate, ca pe‑o vită,/ Acestui veac să‑i pună dinamită/ Şi evu‑nţelepciunii să‑l dărâme.// O! Doamne, Doamne, unde‑s Don Quijoţii?/ E lumea plină de‑alde Sancho Panza/ Ce nu‑ndrăznesc să mânuiască lanza,/ Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.// Unde‑s nebunii? Unde‑s Machedonii/ Să tragă spada şi să taie nodul?/ Tânjeşte după glorie norodul/ Şi nu‑s Cezari să‑l treacă Rubiconii…// Sloboade, Doamne,‑n lume nebunia,/ S‑o răvăşească şi să o răstoarne,/ Ca un berbec să ia pământu‑n coarne/ Şi‑acestui veac să‑i surpe temelia!

Pare‑mi‑se că se potriveşte şi lumii noastre de azi…

A consemnat
Claudiu TÂRZIU