Revista:

Poienile Izei: Învierea printre cei vii

POIENILE IZEI

Ce te atrage, magnetic şi irezistibil, în Maramureş? Peisajul? Seamănă cu multe altele. Aerul înmiresmat, mulţimea florilor, limpezimea izvoarelor, seninul cerului? Sunt şi în alte părţi. Bisericile de lemn, poate? Găseşti în Oltenia, găseşti şi în Bucovina. Şi atunci…?

Paştile unei căsuţe de lemn

Oamenii! Aceştia te atrag, în primul rând. Conţinutul uman de excepţie, acesta este miezul magnetic al maramureşului. Când oamenii se vor schimba, atunci Maramureşul va cădea de pe podiumul dragostei şi preţuirii noastre de citadini dependenţi în a admira forme naturale de vieţuire. Dar până atunci, mai va!

Împreună cu familia, am ales să petrecem zilele pascale în Poienile Izei, acolo unde avem şi o modestă căsuţă de lemn. „Bătrânească”, aşa cum se spune pe acolo (adică de vreo 100 de ani), şi care urma să fie demolată, căci în curtea respectivă a răsărit un căsoi mare, cu două etaje. Şi „bătrânica” încurca locul, aşadar trebuia pusă pe foc sau vândută la preţ mic. O prispă (şatră, cum zic moroşenii) şi două cămăruţe – asta era tot. O căsuţă ca în poveşti, de zahăr ars, cu glazură cu tot. Dar care, acum vreo zece ani, stătea (cu toate poveştile ei de viaţă, cu toate amintirile ei) la un pas de neant, nemaitrebuind nimănui. Sincer, nici nouă nu ne‑ar fi trebuit, asta era evident. Mai ales că nu aveam unde s‑o punem…

Dar am zis s‑o adoptăm. Şi aşa am făcut. Am demontat‑o bârnă cu bârnă (numerotate cu grijă) şi apoi am mutat‑o în vârful unui deal, deasupra aşezării, unde nu era nici apă, nici curent. Peticul de teren de 200 de metri pătraţi – concesionat şi el. Drum avem până la jumătate, însă peisaj, deschidere către munţii Ţibleşului – cât cuprinde! În latura unei livezi, cu păsări şi albine ca fundal sonor, cu un lătrat îndepărtat de câine sau un zgomot de gater, cu un fuior de fum ridicat spre cer dintr‑o fâneaţă, stai pe prispă şi nu‑ţi vine să crezi câtă tihnă poate avea omul. Dar şi asta se învaţă! Îţi trebuie câteva zile pentru a învăţa să te odihneşti, pentru a nu te (mai) grăbi, pentru a respira laolaltă cu locul. Şi când te‑ai reglat, gata!, plecarea la Bucureşti… Un dulce chin!

Facebook‑ul de Poieni

Acum, pentru a fi sinceri până la capăt, trebuie spus că nici măcar această căsuţă nu este argumentul nostru pentru Poienile Izei, ci popa nost, cu toată obştea sa de drept‑măritori. Ce au în comun, dar deosebit totuşi de alte comunităţi?

Credinţa împărtăşită de la mic la mare, laolaltă (sau în proporţii egale) cu o neabătută stare de bucurie. Poienarii sunt veseli, sunt cei mai veseli români din câţi am cunoscut. Şi, nota bene!, fără adjuvanţi în exces, cum ar fi horinca… Aşa se face că i‑am urmărit la biserică, la slujba de Paşti.

În Poienile Izei, canonul Învierii urmat de Liturghie începe la cinci dimineaţa. Intrigat, îi cer explicaţii părintelui paroh Ioan Pop, iar el îmi răspunde aproape amuzat: „Unde scrie în Evanghelii că Mântuitorul ar fi înviat la 12 noaptea fix? Mai degrabă, să citim textul, care zice: Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis‑de‑dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Dacă ar fi să ne luăm după Evanghelistul Ioan, e vorba despre prima geană de lumină şi aşa facem şi noi: mergem la mormânt în zorii zilei să ne încredinţăm de înviere şi să ne bucurăm!”.

Da, are dreptate popa nost, n‑am ce zice. Mai greu este după aceea, după ce oamenii ajung acasă cam pe la opt dimineaţa, îmbucă ceva şi se odihnesc, după care pleacă din nou la biserică, la ora 14. Greu, ce să zic… mai ales pentru cei care au ajunat de joi până duminică! Sau poate tocmai pentru aceştia e cel mai uşor! Da, despre asta voiam să vă spun ca despre un fapt de viaţă creştină ce pare desprins din Mineie pentru unii ca noi. Mulţi, foarte mulţi poienari ajunează trei zile, de joi până duminică. Judecând după numărul foarte mare al celor care s‑au împărtăşit duminică dimineaţa (mai ales femei, şi unele foarte tinere), înseamnă că acest obicei este viu şi lucrează mântuirea în inima lor. Decenţa şi hotărârea de a merge pe calea Bisericii se vede din atitudinea, din felul lor de a se purta, de a se îmbrăca, de a vorbi.

Asta a fost duminică, iar de luni, în a doua zi de Paşti, frenezia sărbătorii pascale în toată bogăţia şi verva ei a cuprins micuţa aşezare. Deja portul femeilor a devenit mult mai colorat, mai bogat, mai fastuos, la fel şi tinerii bărbaţi. Iar după vecernie, la ora patru, toată suflarea a mers la căminul cultural, la horă. Aici vreau să spun că preotul şi primarul au lucrat împreună şi le‑a ieşit: decât să se organizeze cine ştie ce hore prin te miri ce locuri ştiute au ba, mai bine să fim cu toţii laolaltă. Acest obicei, pe cale să se instituie, va fi de bun augur, însă tinerii au avut o nemulţumire perfect întemeiată. Spunea unul: „dom’ părinte, prea ne‑au filmat turiştii veniţi în număr mare, parcă eram la zoo…”. Şi are dreptate tânărul acela! Căci seara deja era plin Facebook‑ul (nomina odiosa) de copiii poienarilor care jucau cu foc, după cum le cântau ceteraşii.

Super‑ofertă: 2 în 1!

Toate bune şi frumoase, inclusiv o decentă întrunire câmpenească sus, la noi, la căsuţă, spre mirarea Mariei. Copila nu mai ţinea minte, în mod evident, vizita în Maramureş pe care a făcut‑o acum doi ani, înainte de groaznica întâmplare prin care a trecut. Iar acum totul părea nou pentru ea, inclusiv căsuţa. Totul a fost pe placul inimii, muzica lui Grigore Leşe a răsunat din jeepurile cu care au urcat oamenii până la noi, vremea ne‑a ajutat, iar noi am consemnat în cartea prieteniei prezenţa părintelui Ioan şi a doamnei Smaranda, preoteasa lui şi gazda noastră neobosită, a domnului primar Vasile Dunca, alături de soţia Ileana (cei mai buni dansatori din Poienile Izei, dar şi deţinătorii unei foarte plăcute pensiuni), a lui Petre şi a Mariei Boca (el fiind cuscrul părintelui, iar ea fiind inimoasa şefă a corului bisericesc), a lui Vasile Petreuş, meşterul în lemn, cel care ne‑a ridicat căsuţa pe poziţie; ultimul, dar nu cel din urmă, îl amintesc pe Gheorghe Puicar, alături de soţia sa, Ioana. De la Gheorghe am preluat casa, însă calitatea lui e alta: aceea de mare meşter de biserici, în prezent fiind cel mai căutat constructor în lemn. Bisericile lui pot fi văzute în toate colţurile ţării, dar şi peste hotare. Aşadar, un om hotărât!

Bun, asta a fost marţi, însă miercuri dimineaţa n‑am trezit la… Crăciun. Ningea peste Poienile Izei exact ca iarna, uşor viscolit, cu fulgi mari, în fuioare şi vălătuci. Priveliştea era emoţionantă – pomii în floare plini de chiciură şi gheaţă –, dar îţi dădea şi fiori totodată. Mini‑glaciaţiunea maramureşeană risca să îi lase fără recolte pe bieţii oameni, şi asta a umbrit întrucâtva bucuria sărbătorilor pascale. Noi însă, călători fiind, ne‑am bucurat egoist de această bruscă şi neaşteptată schimbare de sezon. Dar Domnul, în mărinimia Lui, nu lasă oamenii buni în necaz – sunt sigur de asta.

Vom reveni la vară în Poieni, cu speranţa că numărul etajelor la noile case să nu crească, nici culorile să nu devină ţipătoare (oare nu s‑ar putea da o reglementare locală în acest sens?) şi tinerii de la horă să poată fi întâlniţi aici şi nu cine ştie pe unde, în ce tabără impersonală de muncă din fermele sau şantierele fără număr ale Occidentului…

Răzvan BUCUROIU