Revista:

Schitul Pătrunsa: lăcaşul cu inimi de lumină

parintele Valerian

Era primul drum către acest loc retras, nestricat de trecerea anilor şi de ridicarea despotică a progresului „civilizaţiei”. Încă de când aflasem de existenţa lui (de la un bun prieten, care mi‑a fost totodată însoţitor în această primă cercetare a sihăstriei vâlcene), am simţit o legătură nevăzută ce mă trăgea într‑acolo. Mă simţeam parcă urmărit de această dorinţă de a ajunge cât mai curând, iar sentimentul s‑a amplificat şi mai mult atunci când am aflat că un fost actor, cunoscut mai ales din filmele româneşti de dinainte de ’89 (Dragoş Pâslaru), era monah la acest schit cu nume straniu – Pătrunsa…

Nebănuita cale a Domnului

Am ajuns, într‑o frumoasă dimineaţă de început de iunie, în localitatea Bărbăteşti, aşezare rurală de un pitoresc aparte. Cu case vechi, specifice zonei vâlcene, înconjurate de pridvoare înalte din lemn, împodobite cu flori viu colorate, în care se reflecta încă vechea tradiţie a grijii pentru detaliu şi pentru frumos. dar şi cu case construite recent, cu liniile drepte (nelipsitele termopane), zugrăvite în nuanţe ce tulbură ochiul. Este peisajul rural contemporan adesea întâlnit în ultima vreme. Satele româneşti se afl ă într‑o modernizare pe care – sincer – nu ne‑o dorim în acest mod…

Depăşind aceste detalii, cu cât mergeam mai mult pe drumul ce străbate satul de la un capăt la altul, aşezările umane deveneau tot mai răzleţe, lăsând loc încet poienilor cu iarba verde, încă necosită, livezilor cu pomi fructiferi şi grădinilor frumos rânduite. Spre capătul satului, drumul a devenit neasfaltat, iar după ce am trecut de un izvor cu apă limpede şi rece (din care ne‑am şi potolit setea), am pătruns din ce în ce mai adânc în pădure… până la casa monahală a Schitului Pătrunsa. De aici drumul nostru avea să continue pe jos, vreme de o oră (după cum aflasem), pe cărări de munte. În duminica ce avea să vină, era mare sărbătoare creştină – Pogorârea Sfântului Duh, un eveniment cu o semnificaţie deosebită… Îmi doream să fiu prezent de acest praznic la Schitul Pătrunsa, iar cu ajutorul şi rânduiala lui Dumnezeu, eram aproape de împlinire.

Fără să cunoaştem traseul, am pornit per pedes pe albia şerpuită a pârâului care continua… lăsând maşinile şi casa monahală în urmă, adâncindu‑ne tot mai mult prin pădure. După o vreme însă, ne‑am dat seama că ne rătăcisem. am început să ne rugăm… aşa cum ştiam şi noi… cu stângăcie, însă fără rezultat. ne afundam şi mai adânc într‑un peisaj tot mai sălbatic. Copaci căzuţi formau adevărate bariere în calea noastră şi trebuia să găsim un mod de a le trece. La început, eram destul de neliniştiţi, însă cu cât ne rugam mai intens neliniştea s‑a risipit, devenind încrezători că vom ajunge cu bine unde ne‑am propus. La un moment dat, de cum am ajuns într‑o poiană largă (căreia aveam să aflu că i se zice „La bulz”, de la o fostă stână de oi), am auzit glasuri omeneşti care păreau că vin de undeva de pe versantul împădurit din faţa noastră. Atunci ne‑am dat seama că ne apropiem încet, încet de lăcaşul Domnului mult râvnit.

Ca o stranie coincidenţă, mai târziu aveam să aflu că în acest loc, „La bulz”, de câţiva ani buni se nevoia ca pustnic chiar părintele Valerian, cel pe care‑mi doream atât de mult să‑l întâlnesc…

Schitul din munţi

Pătrunsa nu este ca orice schit sau mânăstire. Între biserica nouă şi cea veche (construită în anul 1740) se formează o axă în jurul căreia sunt presărate aproape în cercuri concentrice, pe o suprafaţă întinsă, chiliile călugărilor. La început dese, uneori lipite una de alta, apoi tot mai rare, ascunse prin codri şi văi, de găsit doar atunci când coşurile lor fumegă. Pe lângă chilii, mai sus, pe muntele Buila, prin pădure şi stânci abrupte se pot vedea mici scobituri în care se adăpostesc anahoreţii acestor locuri. Unul dintre acestea poartă numele de „casa de piatră” şi este aflat pe o creastă de unde se arată o privelişte largă asupra Vâlcei. De aici poţi vedea foarte bine aproape întreaga aşezare monastică.

Biserica mare, ce poartă hramul Sfântului Evanghelist Ioan, de la prima vedere mi s‑a părut impunătoare, de dimensiuni neobişnuite pentru o construcţie atât de retrasă şi fără drumuri de acces pentru maşini. Însă am aflat de la părintele Varsanufie, stareţul schitului, că „tot efortul ridicării sfântului lăcaş îl datorăm celor 11 măgăruşi ai mânăstirii, ei sunt adevăraţii ctitori” – măgăruşi care, de altfel, sunt foarte iubiţi şi respectaţi de întreaga obşte. Ei, alături de monahi şi de credincioşii din localităţile dimprejur, cu multă trudă fi zică şi râvnă, au reuşit un lucru uimitor. În decurs de mai puţin de trei ani, construcţia a fost gata, cu o clopotniţă la fel de impunătoare şi cu alte anexe.

De cum am ajuns, am intrat în „ctitoria smeritelor cabaline”. Ne‑am lăsat poverile din spate undeva într‑un colţ şi am mers cu evlavie pe la icoane, să ne închinăm şi să mulţumim bunului Dumnezeu că am ajuns cu bine aici. Apoi am şezut un pic în strane, spre a ne odihni oasele ostenite şi a ne linişti sufletele. Nu după mult timp, a apărut un tânăr monah cu privire caldă, ascunsă în spatele unor lentile curbate (părintele Vichentie), care ne‑a invitat să mergem la trapeză.

După ce am terminat masa şi am mulţumit Domnului pentru bucatele călugăreşti de care aveam atâta nevoie, am fost preluaţi de părintele Filaret, care avea printre alte ascultări şi pe aceea de a‑i caza pe pelerinii osteniţi. Am nimerit în cameră cu un domn de 55‑60 de ani, care s‑a recomandat zâmbitor: „Constantin din Braşov”. I‑am răspuns la fel de scurt: „Laurenţiu din Bucureşti”. Am aflat că venise la invitaţia părintelui Valerian şi că au fost colegi de bancă în liceu. Nu ştiusem până atunci că părintele îşi trăgea obârşiile din frumosul oraş de la poalele Tâmpei. Când i‑am spus că eu am venit special pentru a‑l întâlni pe monahul Valerian, fostul actor, s‑a luminat la chip şi s‑a oferit imediat să îmi arate unde îl găsesc.

Mergând către locul ştiut de Constantin, pe o cărare ce ducea la un izvor cu apa cea mai pură, îl văd pe părintele Valerian, care venea sprinten spre noi, ascunzându‑şi perfect vârsta prin vivacitate, aproape copilăros în mişcări. i‑am spus că am venit special ca să‑l întâlnesc, iar atunci el mi‑a răspuns cu autentică bucurie: „Păi atunci avem multe de vorbit”. M‑a poftit în chilia pe care o folosea pentru primirea credincioşilor ce‑l căutau în număr tot mai mare… Am vorbit într‑adevăr multe, căci nici nu am simţit cum au trecut mai bine de trei ore. Eram atât de bucuros şi în acelaşi timp încântat şi mulţumitor Domnului că aveam în faţa mea un astfel de om. Gândeam că meritase din belşug venirea mea aici. Eram parcă nişte copii care se vedeau entuziasmaţi după multă vreme, aşa simţeam de caldă şi de aproape inima părintelui…

O noapte în lumina Duhului Sfânt

Nicăieri nu am trăit slujbele de noapte la aşa intensitate ca aici, la Pătrunsa. Rânduielile se ţin exact ca în Sfântul Munte Athos, aşa că slujbele încep la ora două dimineaţa şi se sfârşesc în zori, după Liturghie. Nefiind electricitate, totul se săvârşeşte la lumina blândă a candelelor, care creează o atmosferă unică.

Catapeteasma părea o imensă poartă către infinit. Simţeam eternitatea cum pătrunde în fiecare ungher lăuntric, iar timpul se disipa. Luminile plăpânde ale lumânărilor creau împrejur o imagine clar‑obscură mistică. Din când în când, câte un chip conturat de umbre adânci, cu barbă albă, lungă, groasă, apărea, ridicându‑se cu graţie, dând impresia că levitează, ca mai apoi să se aştearnă la pământ, redispărând. La strană, voci bărbăteşti, puternice, înălţau cântări de slavă lui Dumnezeu, ce se ridicau cu grabă către cerul vizibil prin ferestruica bisericii… Era stropit până în adânc de stele. Mare, imens şi legat cu totul de ceea ce se săvârşea în acest mic punct din univers. Părintele Valerian, în mijlocul grupului de monahi de la strană, părea transfigurat, concentrat şi senin deopotrivă, cu statura înaltă, cântând psalmi şi cântece de milostivire către Hristos, dătătorul de Viaţă. Din Sfântul altar, părintele Varsanufie ieşea adesea cădelniţând tămâie pentru a umple fiecare ungher de fumul dulce, binecuvântând şi rostind rugăciuni, cu experienţă eremită. Nu ştiu când şi‑au făcut apariţia zorii. Adâncit în acea stare de împlinire, greu de descris în cuvinte, mă simţeam ocrotit mai mult ca oricând. Hristos era în mijlocul acestor oameni, aprinzându‑le inimile cu lumină, ridicându‑i la propriu spre el, Lumina Lumii.

Au trecut ani de atunci. Între mine şi părintele Valerian prietenia a devenit tot mai puternică, duhovnicească şi necondiţionată. A fost hirotonit preot acum vreo doi ani şi a devenit un duhovnic pe care mulţi credincioşi îl caută din toate colţurile ţării şi chiar din străinătate. De atunci, de când ne‑am întâlnit pentru prima oară… Pe cărăruia de la izvorul cu apa cea mai bună de băut, părintele a devenit pentru mine o filă de lumină ce o port mereu în inimă. Am înţeles că Hristos pusese temelia unei prietenii cu important folos pentru mine. Ştiam că părintele Valerian nu mă va
mai lăsa din rugăciunile lui. Dumnezeu îmi făcuse un dar neasemuit cunoscându‑l…

Laurenţiu COSMOIU