LOADING

Type to search

Lumea Credinței nr. 5 (178), mai 2018

Lumea Credinței nr. 5 (178), mai 2018

Share

EDITORIAL – DREPTATE SAU LIBERTATE?

Oamenii s‑au schimbat aproape brusc, prietenii și‑au luat câmpii, rudele aiurează, nici măcar popii nu se simt prea bine… Ce poate fi acest uragan, această viitură mâloasă, acest șuvoi urât mirositor, acest borhot al sentimentelor omenești care fierbe prin studiourile de televiziune, în presa on‑line, pe Facebook, Twitter, bloguri și așa mai departe? Ce diluviu pestilențial, ce omniprezență a urii în stare pură, cristalină, ce val de dejecții a răbufnit din sufletul colectiv al neamului românesc? Ce undă de șoc a moralității abandonate, ce clivaj al caracterelor, ce tectonică a disprețului generalizat pe categorii umane ne‑a copleșit făptura identitară, ne‑a maculat ethosul creștin‑milenial? Ce oroare a imaginarului, ce refulare a neputințelor (personale, dar și de grup), ce marketing al angoaselor ne călăuzește viața de câțiva ani încoace? Cum au răsărit dintre noi profeții neo‑moralității, adoratorii legii (seculare), neoconii atlantismului pierdut, ai rusificării ortodoxizante, ai nostalgiilor siriace (assadiste) sau ai europenității transgender? Unde au fost toate aceste conștiințe glăsuitoare, toți acești pricepuți ai modernității târzii ori ai deplinătății conservatoare? Unde se exprimau ei, în ce medii socio‑profesionale evoluau à ras du sol, unde erau pitulați – astfel încât acum au ieșit la lumină cu o vigoare nemaiîntâlnită…? Și cu o nemăsurată îndreptățire, excluzând a priori orice dilemă (iar asta în timp ce tot ei postulează că „doar prostul nu are dileme”).

Dintre toți, însă, cei mai interesanți ca profil mi se par, de departe, aparținătorii noii grupări pseudo‑religioase „Corupția ucide!”. Nu zâmbiți cu neîncredere, căci nu e cazul! Este vorba despre un grup care poate fi detectat sociologic ca aparținând neo‑cultului păgân al dreptății, dar cu orice preț. Au mai fost revoluții, în modernitatea europeană, când Zeiței Rațiune i s‑a ridicat statuie, a fost chiar creat un cult în Marea Adunare (căci despre Revoluția franceză e vorba), era purtată cu înzorzonate care alegorice prin centrul Parisului, ba chiar a fost schimbat și calendarul (13 luni a câte 28 de zile), care urma fazele Lunii și ale… rațiunii umane prin exponenții săi de top. Nevoia de cult, nevoia omului de a se închina unei zeități (idol) s‑a păstrat din vremuri imemoriale, iar în ziua de azi ea nu este mai puțin prezentă în viața noastră. În plus, această „închinare” a îmbrăcat alte forme și – desigur – este foarte personalizată după fiecare „utilizator” în parte.

Un nou cult politico‑judiciar

În România însă, prin natura nefericirii istorice stratificate în secole de spoliere și abuz (din afară sau dinlăuntru), în absența unei vieți democratice reale și a unei bunăstări long term, oamenii pare că și‑au pierdut complet răbdarea. Clica politicienilor, trans‑partinică și meta‑ideologică, a creat o adevărată frăție a fraudei în ultimii 30 de ani. Românii chiar au abandonat speranța, iar aproximativ patru milioane și‑au părăsit casele și familiile în cel mai mare exod din istoria Europei moderne, pe vreme de pace, stabilitate și chiar libertate!

În aceste condiții, s‑a instrumentat o lovitură de teatru, un scenariu cu impact psihologic uriaș: lupta anticorupție. Dar nu oricum, ci televizată! S‑a reeditat premiera media a „revoluției transmise în direct”, dar pe durata a câțiva ani buni, în care toată suflarea se așeza seara la televizor să savureze arestările de peste zi, anchetele, declarațiile, dramele și delațiunile din cercul (sfărâmat acum și dat pe față) al puterii. Zilnic, luam cina cot la cot cu Udrea, Bica, Năstase și Fenechiu, la paharul de vin de la sfârșitul mesei apăreau Hrebenciuc, Videanu, Dragnea și Oprescu, iar la culcare ne însoțeau cuminți Voiculescu, Tăriceanu, Băsescu (fratele) și Ghiță. Acest experiment psihologic la scară națională însă, împins pe durata a câțiva ani, a creat efecte dintre cele mai stranii. În spațiul public au apărut justițiari de ocazie, avocați din oficiu, ghicitori în Codul Penal, psihologi ai fraudei, detectivi ai intereselor oculte etc. Un spectacol de prost‑gust l‑au oferit, deopotrivă, anchetați și anchetatori. Nivelul penal s‑a întins, ca o pelagră, pe ambii versanți ai anchetelor, aşa încât a apărut rapid ideea răfuielilor politice și a luptei mascate, dar feroce, pentru resurse. Lumea românească încă nu sesiza aceste aspecte esențiale și era fascinată de eficiența actului de justiție, care raporta realizări din ce în ce mai aberante: cifre cu două sau chiar trei zerouri cu politicieni arestați, urmăriți, inculpați, condamnați; prejudicii uriașe (adesea umflate); numere astronomice de dosare; procente cu partide politice decimate etc. În ăstimp, ghilotina media tăia și ea capete, biografii, cariere, familii – iar mulți compatrioți jubilau. De ce…?

Să ne înțelegem: sunt TOTAL de partea dreptății și adevărului (ambele virtuți evanghelice, pe care suntem chemați permanent să le lucrăm în viețile noastre), detest ființial hoția și minciuna. Și da, sunt ferm convins că țara noastră ar fi avut alt destin dacă această clică de politicieni corupți nu ar fi ajuns la resurse atunci, cu un plan bine stabilit încă din 1989. Nu‑mi place să fiu furat, dar în egală măsură detest să fiu prostit în față, darămite filat, ascultat, manipulat. Căci aici am ajuns, în dorința de a prinde hoțul! Am eliberat un alt animal periculos, mai periculos decât corupția însăși, și care nu se teme de nimeni și de nimic… Și astfel ne‑am trezit din lac în puț: dorința de dreptate (pe repede înainte și cu orice preț) ne‑a dus într‑o fundătură din care eu unul chiar nu știu cum mai putem ieși. Dreptate sau libertate – iată dilema reală în care am fost aruncați! Și, de fapt, acesta este și rezumatul Editorialului: dreptate sau libertate?, căci ambele rezultate nu se pot obține în România de azi, chit că ne facem luntre și punte între securiști și politicieni, între Est și Vest, între procurori și mass media, între oameni de bine și infractori notorii. Până una‑alta, am rămas și furați, și cu telefoanele ascultate! Revenind însă la cultul juridico‑moralo‑progresist (e un pachet bine susținut ideologic), de când nu se mai întâmplă lucruri spectaculoase și iese la iveală realitatea „echipelor mixte”, a apărut și depresia. Citesc uluit pe FB că unii români pur și simplu nu mai văd rostul vieții, că semeni de‑ai noștri trăiesc o profundă depresie, că alții detestă România pe care o părăsesc rapid, alții cheamă la opoziție deschisă, în stradă, alții doar rezistă îndârjit îndărătul smartphone‑ului… Care, cum. Există forme de frustrare polimorfe, există anxietăți nenumite, există o ură latentă, care nu se mai consumă în nici un fel. Supapa a rămas sub presiune, şi asta doare. Iar reacțiile sunt precum cele de natură religioasă: în secunda în care nu‑ți mai poți atinge idolul și participa la actul ritualic, se instalează neliniștea și nefericirea.

Între timp, dacă am fi sinceri unii cu alții (dar și pragmatici), constatăm că nivelul fraudei din sistemul public nu scade, nu crește. Că oamenii puși să gestioneze banul public fac exact același lucru ca predecesorii/mentorii lor. Că năravul nu se schimbă și că nici amenințările cele mai cumplite nu stăvilesc nevoia imperioasă, compulsivă, de a fura. Așadar, nu aceasta este calea (ea nu trebuie defel abandonată, dar nici nu mai trebuie idolatrizată deșănțat), ci alta. Care anume?

Răspunsul sper să îl dau în Editorialul următor, dacă voi rămâne teafăr după linșajul adepților noii religii…

P. S. Am scris, cu durere, acest Editorial doar pentru a restabili o fărâmă de onoare și de trăire creștină a poporului român cel bun, măcar așa cum îl văd eu.

Răzvan BUCUROIU

Editorialul numărului 178 al revistei Lumea Credinței, număr pe care îl puteți achiziționa în format digital la linkul de AICI.