Revista:

Vința: Hristos îngropat în sterilul indiferenței noastre!

vinta

Este vineri dimineață: sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, prima sărbătoare a Maicii Domnului după Înviere. Am plecat devreme din Câmpeni, cu părintele protopop Culda, care m‑a dus până în satul Valea Lupșii. Cu o seară înainte primisem un telefon. Părintele Gheorghe Albu m‑a anunțat că va sluji cel mai probabil ultima Liturghie în bisericuța veche din satul Vința, pe care știa că îmi doream demult să o vizitez datorită interesului meu pentru pictura veche. Înaintez pe un drumeag prăfuit și ies într‑o poieniță. Printre vegetație și stufăriș dau de o punte veche peste râul Arieș. Îmi fac curaj și trec. Apoi o iau pe un drumeag ce urcă printre dealuri către satele Valea Şesii și Vința, destinația mea. Se poate chiar trece de partea cealaltă a dealurilor la Mogoș. Undeva, pe acest drum, între Vința și Mogoș, a fost prins Crișan, unul dintre conducătorii răscoalei de la 1784, alături de Horea și Cloșca. Acum, aici sus se află ceea ce se cheamă iazul de decantare, în care se deversează sterilul de la exploatarea minieră de cupru de la Roșia Poieni, iar pe cale se găsește și o carieră de piatră.

O mână de săteni „îndărătnici”…

Înaintând pe drumul pietruit, chiar înainte de a ajunge la biserica din Valea Şesii și la școala acum părăsită, căci abia de mai sunt vreo 12 familii care să țină de acest cătun, mă ajunge o mașină. Este chiar părintele Albu, preot misionar de aici din zonă, care deservește satele Valea Şesii, Geamăna și Vința. Sar în mașina condusă de părintele arhidiacon Timotei Anișorac de la Mitropolia Banatului, devenit și el moț prin adopție căci soția sa este de loc de pe Valea Arieșului.

Pe drum discutăm despre situația critică în care se află satul Vința, amenințat să fie îngropat sub sterilul al cărui nivel crește neîncetat. Geamăna, satul aflat de partea cealaltă a dealului, este deja îngropat sub lacul de steril de câțiva ani. Geamăna era cândva un sat prosper, cu pământuri mănoase, foarte potrivite agriculturii și pășunatului. Oamenii de aici erau crescători de vite încă din vechime. Pe vremuri, aici aveau loc târguri și șezători. Am vizitat și eu satul în câteva rânduri și am putut să constat cu ochii mei dezastrul ecologic care a avut loc. Majoritatea sătenilor au primit din partea firmei care conduce exploatarea minieră locuințe în orașul cel mai apropiat, Baia de Arieș. O mână de săteni se încăpățânează încă să nu părăsească locurile în care s‑au născut și își țin gospodăriile pe marginea lacului de steril. Dar substanțele deversate sunt cât se poate de toxice, iar pășunatul este afectat. Animalele sau oamenii care intră în contact cu ele se pot îmbolnăvi.

Dacă sătenii au fost mutați, nu același lucru s‑a întâmplat și cu biserica din sat, cu hramul Sfinții Arhangheli, construită după unii în prima jumătate a secolului al 19‑lea. În locul bisericii care se afla pe o culme de deal, dar din care acum nu se mai zărește decât o parte din turlă, lacul de steril crește și ca o mlaștină a înghițit încet‑încet mai toate gospodăriile din sat. Părintele Alb a ridicat aici o nouă biserică mai mică, pe vârful unui deal, unde mai slujește.

Un nene încă își mai păștea vacile pe marginea lacului de steril, refuzând să părăsească plaiurile natale. Tot dânsul mi‑a indicat și cărarea pe care să o iau printre tufe și copaci ca să ajung la țevile de deversare. Pe când înaintam printre crengile verzi care mă băteau peste față, dintr‑o dată aerul s‑a schimbat și am început să respir mai greu. Și peisajul s‑a schimbat, din verzi frunzele copacilor au devenit argintii și aveam impresia că străbat o pădure de argint. Am ajuns și la țevile de deversare, acum lipsite de supraveghere.

La o vorbă cu lelea Mărioara

La Geamăna nimic nu o să mai fie cum a fost, după cum mi‑a spus lelea Maria, unul dintre puținii locuitori, a cărei gospodărie se află în capătul satului, mai sus de lacul de steril, în timp ce mi‑a arătat locul vechii gospodării chiar în centrul satului, acum în inima lacului de steril, în pântecele căruia morții își dorm somnul de veci, cimitirul fiind îngropat în totalitate sub sterilul care încet‑încet va acoperi până și amintirea acestui sat de munte.

Vajnică femeie, Mărioara nu vrea să se dea bătută. Aici s‑a născut și a trăit cu bărbatul ei până când au fost obligați să se mute la Baia de Arieș, la apartament. Dar ce să facă ei, care toată viața au fost agricultori, la oraș? Când bărbatul ei a plecat la Domnul, lelea Mărioara nu și‑a mai găsit locul singură la oraș și i‑a rugat pe copii să o ajute să se întoarcă la Geamăna și să își facă aici o gospodărie până va trece și ea dincolo. Și astfel s‑a întors aici. Singura companie este câinele ciobănesc primit de la una dintre fete, care se bucură și el nespus ca și stăpâna lui la vederea mea. Rar întâlnești oameni străini pe aici.

Clopotul de la 1775

Lelea Mărioara mă invită să împart cu dânsa zeama de fasole pe care tocmai a făcut‑o. Din dreptul sobei vine un miros apetisant. Între timp îmi arată câteva poze cu satul așa cum arăta pe vremi, înainte să înceapă aici exploatarea minieră, poze din tinerețea ei. Văd și biserica, mândria satului, înălțându‑se drept spre cerul albastru de pe culmea dealului. Era o frumusețe de biserică, cu pictură veche, acum pierdută pentru totdeauna în pântecele lacului de steril.

Părintele Albu e aproape convins că biserica de la Vința va avea aceeași soartă. Pe clopotul bisericii din Vința este marcat anul 1775, biserica fiind cel mai probabil construită în a doua jumătate a secolului al 18‑lea. Există aici și o Evanghelie de la 1760, pe care este înscris anul de donație: 1763. Pictura a fost finalizată conform inscripției din proscomidiar la 1812, ea fiind realizată de vestitul zugrav Simion Silaghi Sălăgeanu din Abrud. Am discutat și ipoteza în care, dacă biserica nu se va strămuta – deși părintele protopop a asigurat că există demersuri în acest sens, dar vin poate prea târziu –, să se extragă pictura deosebit de valoroasă prin vechimea sa.

Crucile din apa ne‑bună

Pe drum, părintele oprește unul dintre puținii săteni care ieșise cu vitele la păscut pentru a‑l chema la biserică. Aici natura este aproape neatinsă și fiecare copac are trosnetul său, specific, dacă stai să îl asculți. Îmi amintesc că la ultima vizită, coboram cu mașina în faptul serii, când deodată în drum țuști!, o căprioară. S‑a oprit în mijlocul drumului și pentru un minut ne‑a privit curajoasă, parcă spunându‑ne că, de când oamenii au părăsit aceste locuri, aici este domeniul ei.

În cele din urmă ajungem și la biserică. Părintele diacon parchează pe un tăpșan și coborâm încet către biserica care se află chiar pe marginea lacului de steril. Vremea este superbă. Sus pe cer soarele parcă ne zâmbește, dar aici jos pe pământ priveliștea este dezolantă. Câteva cruci din cimitirul satului încă mai ies pe jumătate din lacul de steril și parcă ne cer ajutorul, dar soarta lor este pecetluită: vor dispărea înghițite de apa verzuie cât de curând. Sterilul se află în prezent la mai puțin de un metru de zidul exterior al bisericii.

Ultima Liturghie de la Vința?

Singură, o bătrână într‑o bată ne așteaptă în dreptul troiței. Părintele descuie ușa bisericii realizată dintr‑un singur trunchi de brad și până să se pregătească mai vin câțiva săteni. Merg sus la clopote și la toacă cu bădia Ion clopotarul. A urca în clopotnița unei biserici vechi cu turlă din Ardeal este o bună cale de a slăbi în mod natural. Sunt trei rânduri de scări până la clopotniță și prima scară se clatină. Noroc cu nenea Ion care ține de scară. Aici, la primul nivel descopăr o pictură ștearsă pe alocuri: este jertfa lui Avraam și câteva chipuri de prooroci vechi‑testamentari, preluată probabil din altă biserică.

Clopotul vechi răsună încă peste văi ca și în 1775 când a fost turnat și urcat aici în turlă și nenea Ion bate vajnic toaca, chemând poate pentru ultima oară creștinii la rugăciune. De aici, de sus priveliștea este în același timp mirifică și dezolantă. Depinde dacă privești cerul sau pământul. Soarele oglindește văile și pădurea înveșmântându‑le parcă într‑un praf auriu ce plutește peste tot locul, însă de partea cealaltă apa cea verde crește amenințătoare; câteva crengi mai răsar încă din mijlocul lacului, ultimele frământări ale copacilor îngropați. Se spune că de se întâmplă să aluneci, sterilul te trage îndată la fund și te înghite ca o mlaștină.

Pictura cea veche și minunată

Cobor din turlă cu ajutorul lui moș Ion și pătrund în interiorul bisericii. Aici pictura se păstrează în condiții remarcabile chiar și la intrare, în pronaos, dar mai cu seamă în Sfântul Altar și la catapeteasmă și pe cea mai mare parte a peretelui drept. În timp ce la catapeteasmă Îl putem vedea pe Hristos înconjurat de Apostoli, Maica Domnului între proorocii Vechiului Testament care au profețit Nașterea Mântuitorului și scena Răstignirii, pe pereți sunt trei registre, scenele din Săptămâna Patimilor, de la Cina cea de Taină și până la Pogorârea de pe cruce reprezentate în registrul al doilea și cele praznicale începând cu Bunavestire și încadrate de Sfinții Evangheliști de la boltă sunt despărțite de un șir de prooroci ai Vechiului Testament, o caracteristică a picturii de aici de la biserica din Vința, care îl are drept ocrotitor pe Sfântul Arhanghel Mihail. Pe tavan sunt pictate patru medalioane încadrate de cele șase scene din ciclul hristologic, având în colțuri cei patru Evangheliști.

Registrul inferior, care este însă mai deteriorat din cauza umidității, prezintă câteva minuni făcute de Mântuitorul, precum și alte scene din viața Sa, culminând cu Pogorârea Duhului Sfânt de pe peretele drept.

Pronaosul pare a fi închinat Maicii Domnului. Deasupra intrării în naos este pictată Maica Domnului Oranta, iar pe tavan Maica Domnului primește coroana împărăției din partea Mântuitorului reprezentat atât sub chipul lui Hristos, cât și ca Cel Vechi de zile, inscripția de pe aureolă dovedind acest fapt. Tot aici regăsim scena Izgonirii din rai, deasupra intrării în biserică și Pilda celor zece fecioare.

Pe pereții de Nord și Vest, de jur împrejur sunt reprezentate sfinte mucenițe, începând cu Sfânta Marina. Deasupra intrării în interiorul naosului putem admira în registrul superior o amplă pictură a Judecății de Apoi. Hristos pe Tron judecă neamurile dimpreună cu Apostolii, care vin pe norii cerului; de o parte se află cei care merg în rai, care ieșind din morminte devin îngeri, iar de cealaltă parte un monstru îi înghite pe păcătoșii care nu s‑au pocăit.

Registrul inferior ne prezintă scena Încredințării lui Toma încadrată de femeia samarineancă ce primește în schimbul apei pe care I‑o dă Mântuitorului apa cea vie și de scena mironosițelor la mormântul gol.

Apropierea îngerilor. Și plânsul lor…

În timp ce pozez această Liturghie cu ochii înlăcrimați, încercând să țin și isonul la strană, dintr‑o pictură de pe perete îmi zâmbește un îngeraș, amintindu‑mi cuvintele unui alt duhovnic din Alba, arhimandritul Rafail Corneanu, care mai demult mi‑a spus: „Este bine să mai pictăm uneori și câte un îngeraș care zâmbește, ca să simtă și copiii prezența îngerilor la Liturghie”.

Dar totul aici te face să simți că îngerii îți sunt aproape, atmosfera este impregnată de har, chiar dacă acest sentiment se datorează în mare parte și picturii, pentru că aproape de pretutindeni te privește un îngeraș. Prezenți aici, în bisericuța veche, la Sfânta Liturghie nu sunt numai sfinții îngeri și noi, cei vii, ci și strămoșii noștri plecați dincolo, pomeniți însă la Sfânta Proscomidie și cu care ne aflăm în comuniune, fiind toți parte a Trupului lui Hristos Care S‑a jertfit pe Sine atât pentru cei care au fost, cât și pentru cei care sunt și cei care au să mai fie. Și în timp ce mă împărtășesc cu preacurat Trupul Său și scump Sângele Său în această biserică veche dintre dealuri, am conștiința celor care s‑au împărtășit cu același Trup și același Sânge în această biserică vreme de aproape 250 de ani, pe altarul căreia pentru ultima oară S‑a jertfit Hristos. Și prin Hristos toți, și cei ce au fost și noi, devenim una: Trupul Său.

Deși nu am fost decât zece persoane, am simțit că biserica a fost plină pe tot parcursul Sfintei Liturghii, că îngerii au fost co‑liturghisitori cu preotul, iar sfinții de pe pereți împreună‑rugători cu noi, pentru sufletele celor adormiți, ale ctitorilor acestui sfânt locaș și ale noastre, și că acești sfinți sunt mai vii ca oricând. Aceasta este lucrarea harului Duhului Sfânt, care la invocarea preotului se coboară și sfințește toate cele din biserică, chiar și pe noi, cei păcătoși și lumea întreagă.

La sfârșit mai cântăm cu toții o dată „Hristos a înviat!”. Plec cu inima plină de prezența lui Hristos cel înviat, dar cu părere de rău și cu gândul că această biserică, construită prin truda sătenilor și cu ultimul bănuț al văduvei pentru a se păstra credința cea adevărată creștin‑ortodoxă, așa cum fuseseră îndemnați de Sfântul Sofronie de la Cioara, care a poposit și pe aceste meleaguri, într‑o perioadă în care generalul Bukkow distrusese din ordinul Împărătesei Maria Tereza majoritatea bisericilor ortodoxe din Ardeal, spânzurând sau trăgând în furci pe credincioși, va pieri în curând sub steril și odată cu ea și îngerașul ce mi‑a zâmbit în timpul Liturghiei din pictura de pe perete…

Astfel piere, strivită sub indiferența noastră, moștenirea pe care ne‑au lăsat‑o strămoșii și zestrea culturală și identitară pe care o reprezintă. Aici mai mult ca oriunde a înviat Hristos pentru ultima oară între zidurile acestei biserici vechi și în inimile noastre, revărsând harul Său asupra lumii întregi. Plânge Hristos și plâng sfinții îngeri…

Raluca PRELIPCEANU