Revista:

«Actorii sunt adevăraţi mărturisitori» Interviu cu actriţa Magda Catone – de Matei Scânteie

Catone 01Imediat după succesul avut la Covasna cu piesele “Fii cuminte, Christofor!” şi “Părinţi teribili” – ambele în regia Dianei Lupescu, am vorbit cu doamna Magda Catone chiar în ziua premierei piesei “Angajare de clovn”, de Matei Vişniec. Premiera a avut loc la Buzău la cea de-a XI-a ediţie a Galei Vedetelor „Vedeteatru”, organizată de Teatrul ”George Ciprian” şi Teatrul „Nottara” din Capitală, în colaborare cu Consiliul Judeţean şi Primăria municipiului Buzău.

Motto: „Viaţa e o scenă, iar noi suntem actorii”
William Shakespeare

Stimată doamnă Magda Catone, suntem noi cu adevarat nişte actori pe scena vieţii ?

Viaţa poate fi asemănată cu o scenă. De ce nu? Chiar acum joc într-o piesă care vorbeşte în felul ei despre asta. Aici, fiecare dintre noi este costumat diferit şi avem câte o valiză care conţine toate faptele noastre. Vedeţi, tot aşa noi venim în faţa Tronului împărătesc de judecată cu un bagaj, cu faptele noastre – bune sau rele, care vor fi puse în balanţă. Dumnezeu are un “cântar” al Lui cu care cântăreşte implacabil şi nepărtinitor. Felul în care ne pregătim pentru această întâlnire este însuşi sensul vieţii. Viaţa poate fi asemănată şi cu un circ, dar lumea teatrului este o treaptă superioară circului. Lupta personajelor noastre este să acceadă de la circ la lumea superioară a teatrului. Se vorbeşte despre evoluţia spectacolului, iar comparaţia aceasta vorbeşte, de fapt, despre evoluţia omului şi despre felul în care evoluăm sufleteşte. Formaţia de teatru independent naşte mereu produse noi şi suntem nişte buni prieteni care am plecat la drum să facem un proiect de suflet. În piesa aceasta putem descoperi asemănări evidente cu viaţa de zi cu zi care ne duc inevitabil la final, la judecata finală cunoscută în teologie ca dreapta şi înfricoşătoarea judecată.

Luna aceasta unde puteţi fi văzută?

La Horezu. De fapt, mă întorc acolo… căci sfintele sărbători de Paşti le-am petrecut la Horezu unde am găsit în oaza aceea de linişte şi frumuseţe pentru mine o mare reconfortare, pe care îmi doresc să o reeditez. Jucăm pe scena Casei de Cultură din Horezu piesa “Un bărbat şi mai multe femei” de Leonid Zorin, alături de colegul meu Claudiu Bleonţ. Realizarea acestui spectacol este rodul muncii noastre din timpul stagiaturii de la teatrul de stat din Petroşani de acum… 30 de ani. Este o piesă solicitată. E vorba de povestea cuplului şi de avatarurile pe care le poate trăi forma de cunoaştere. În noi se pot crea lucrurile bune… Aici putem învăţa să avem puterea de a răbda, toleranţa, frumuseţea de a găsi un partener. Piesa este moralizatoare şi face de fapt o lecţie de viaţă.

Catone 03

“Actorii sunt adevăraţi mărturisitori”

D-voastră aţi mai întâlnit actori profunzi în trăiri spirituale, actori care sunt religioşi ?

Da, desigur! Unii se manifestă pe faţă, alţii mai în taină… unii chiar s-au călugărit. De notorietate este exemplu colegului nostru Dragoş Pâslaru cunoscut acum ca Părintele Valerian de la Schitul Pătrunsa. Am colegi creştini şi asta mă bucură mult. De exemplu, acum eu trăiesc o relaţie de mare bucurie şi comuniune cu colegii mei de la teatru cu care vorbim tot timpul despre milostenie, despre pelerinaje, despre preoţii ortodocşi pe care-i numim părinţi, despre sfinţi, despre

rugăciuni, lucruri pe care mă gândesc că în tinereţea mea nu le auzeam la teatru. Niciodată, în trecut, nu am plecat cu colegii într-un pelerinaj. Acum, pentru noi cei care suntem la Teatru Naţional, unde sunt foarte mulţi care trăiesc o viaţă duhovnicească îmbunătăţită, aceste pelerinaje sunt fireşti. Am colegi care sunt studenţi la teologie, unii sunt deja absolvenţi de teologie. Şi pentru mine gândul acesta de a studia mai mult la o facultate îl consider un lucru de luat în seamă. Nu este obligatoriu să urmezi facultatea de teologie, dar dorinţa de a studia, de a aprofunda teologia mă duce cu gândul că acest lucru trebuie făcut temeinic. Am şi colegi dintre actori care cred în Dumnezeu, dar nu cred în popi… zic ei.

Dar nu trebuie “să creadă în preoţi”, ci în ceea ce propovăduiesc ei la predica din timpul sfintei liturghii…

Păi, cum să facă asta, Matei, dacă ei nu se duc acolo… ?!

Trebuie să ne implicăm…

Actorii, şi în general, oamenii nu trebuie să stea pasivi la activităţile politice şi administrative ale ţării, să stăm pe margine numai şi să spunem “uite ce fac răii ăştia” în loc să zicem: “cu ce să ajut şi eu?” Trebuie să ne implicăm cu toţii, mai ales că acum au răsărit pe eşicherul politic şi candidaţi creştini ortodocşi nu numai cu numele, ci şi cu fapta. La fel, şi la europarlamentarele de luna trecută am avut trei candidaţi independeţi cunoscuţi ca buni creştini ortodocşi. Pe unul dintre ei l-am susţinut şi m-am implicat personal în stângerea de semnături pentru listele de candidatură. E vorba de domnul Iulian Capsali.

Ce v-a plăcut la el, de ce l-aţi susţinut?

Din cauza puterii exemplului!

În ce film aţi debutat ?

Am debutat în 1981 în filmul „De ce trag clopotele, Mitică?”, în regia Lucian Pintilie. În scena mea am încasat “ceva” palme de la Victor Rebengiuc, în peste 20 de “duble”. El ar fi vrut să se oprească, fiind mulţumit de prima dubă. Regizorul care era foarte pretenţios a impus mai multe duble pentru ca scena să fie cât mai veridică. Am răbdat cu stoicism… Vedeţi dumneavoastră, cere şi meseria asta multe sacrificii… Pot spune ca am început cu o mică jertfă la propriu pe altarul celei de a 7-a artă. Cu emoţii mari, bătaie, îndelungărăbdare etc.

Catone 02“Părinţilor Arsenie, fiţi cu noi…”

Aţi fost la mormântul Părintelui nostru Arsenie Boca?

Da, am fost fost împreună cu soţul meu Şerban Ionescu. Atât de mult m-am rugat la Dumnezeu să poată şi el să ajungă la mormântul lui Arsenie Boca, să se roage … ca să vorbească cu el. Acolo, la Prislop, este o energie care te face să te înseninezi de emoţie. Dar o emoţie care te face să cazi în genunchi. Am fost cu Şerban şi la mormântul Părintelui Arsenie Papacioc la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol, în perioada când era bolnav. A fost un moment tare deosebit atunci când o măicuţă i-a dat o căţuie ca să tămâieze acolo, la mormânt. Şerban s-a spovedit la Mânăstirea Stavropoleos, la Mânăstirea Frăsinei şi ultima dată la Mânăstirea din Techirghiol. Când a ieşit de la spovedit, mi-a spus: “Să şti că am primit un canon: să-mi iubesc nevasta.” Am o liniştea sufletească că pe patul de moarte Şerban a fost spovedit şi împărăşit. În perioada aceea am citit împreună paraclisul Sf. Nectarie. Aici scrie să facem diferenţa între cei ce-ţi fac rău şi fapta lor. Să nu-l urăşti pe om, ci să urăşti patima lui. Aici este taina… să poţi să delimitezi lucrurile.

Vă temeţi de ceva?

Zilele trecute m-a întrebat o colegă de peste 80 de ani, ce cred eu că va fi după ce treci dincolo ? Unde este acel dincolo ? Chiar poate Dumnezeu să ne îngrijească pe toţi ? Mi-a fost greu să-i răspund, dar îţi spun aşa, ca o mărturisire a momentului despre lucru acesta… Limitele minţii noastre şi chiar şi ale sufletului ne fac să ne temem tot timpul de această putere şi forţă pe care o are Dumnezeu. Dacă ne-am da cu totul în grija Lui, în mâinile Lui, atunci am căpăta încrederea în El, încrederea necesară cu adevărat în Dumnezeu … Şi numai aşa îţi capeţi şi încrederea în tine. Atunci nu mai are cum să-ţi fie frică!

Credeţi în fericire ?

Felul în care credem noi că trebuie să trăim nu ne lasă să fim fericiţi. Conceptul de a fi fericit tot timpul este cu totul fals. De aceea şi suferim, pentru că credem că trebuie să fim fericiţi tot timpul. Momentul de fericire este foarte scurt şi foarte fragil, dar la o intensitate puternică. Poate dacă n-ar fi atât de scurte momentele de fericire neam prăvăli, ne-am descompune, nu am rezista. Sfatul meu este să punem în balanţă lucrurile bune şi să te bucuri de ele în măsura în care Dumnezeu îţi lasă clipele astea de fericire, ca un bilanţ în urma unor eforturi, a unor jertfe. Dacă am fi tot timpul numai în jertfă sau numai în fericire am fi copleşiţi, ne-am destrăma. Te-ai dizolva pur şi simplu! Cred că acestea spuse de mine se potrivesc şi la pilda Mântuitorului „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu(Matei 19, 24). În ocazile în care ai tot ce-ţi trebuie şi chiar îţi prisoseşte, ajungi la părerea că nu mai există nimic care să te facă să te bucuri, căci le ai pe toate. Aici este paradoxul: că lucrurile frumoase şi bune , lucrurile de care trebuie să te bucuri sunt uşor de atins, sunt la îndemâna oricui, oricine are voie, Dumnezeu aşa a lăsat, ca oricare dintre noi să fie fericit, nu numai cei care au posibilităţi materiale sau şansa de a fi bogaţi materialiceşte. Fericirea nu este de natura asta.

Catone 04“Te îmbrăţişez cu dragostea lui Hristos!”

Un alt fel de fericire a găsit şi colegul d-voastră, actorul Dragoş Pâslaru…

Da… Bine zis. De la Părintele Valerian am învăţat multe. Am urcat de câteva ori pe vremea când era la Mânăstirea Frăsinei. Era mai uşor de ajuns acolo. Dragoş – care acum se numeşte Părintele Valerian – ştia că venim, stăteam cu el la masă, stătea de vorbă cu fiecare dintre noi, după care ne citea o rugăciune, şi câte o dată rămâneam la sfântul maslu. Am primit sfaturi duhovniceşti, am aflat cum trebuie să facem cu spovedania… Ne-a spus că trebuie să citim Îndreptarul de spovedanie, să aflăm ce înseamnă toate lucrurile astea ca să nu ne mai mirăm aşa şi să nu mai fim încordaţi cu întrebările: de ce aşa, de ce trebuie să mă mărturisesc la un “popă” în loc să vorbesc direct cu Dumnezeu etc. Ne-a învăţat ce înseamnă relaţia dintre duhovnic şi penitent, ce înseamnă viaţa la mânăstire. Eu am zis că mânăstirea este o şcoală de sfinţişori… şi Părintele Valerian s-a amuzat. Acum foarte clar am înţeles că ei, călugării se jertfesc, se canonesc. Întrun cuvânt, este ca la armată unde este ordine şi disciplină. Practic este vorba de ascultare. Prima oară când am auzit m-a mirat acest cuvânt: ascultare. Copiii să-şi asculte părinţii şi poate părinţii să-şi asculte copiii. Ce înseamnă ascultarea? Poate e taina unei vieţi fericite să fii în ascultare şi să ai discernământ. Orice bogăţie ai avea, orice har ai primi de la Dumnezeu, dacă nu eşti în ascultare şi nu ai discernământ, aceste lucruri se pierd. Se risipesc. M-a impresionat foarte mult Părintele Valerian pentru că de fiecare dată la despărţire el îmi spune: “Te îmbrăţişez cu dragostea Lui Hristos!”

Când v-aţi hotărât să-L puneţi pe Dumnezeu pe locul întâi?

Într-un moment de încercare, de suferinţă … M-am gândit şi eu odată, draga Matei, la întrebarea asta: Ce făceam şi cum eram eu înainte de asta? A început atunci când s-a născut fiul meu Carol şi au apărut în viaţa mea naşii lui. Este vorba de Valeriu Mladin şi Carmen Paiu. Relaţia cu ei s-a insinuat în viaţa mea aşa lin, ca un firicel de apă care a săpat o albie sigură şi definitivă spre mare. Momentul întâlnirii cu ei a fost pentru mine definitoriu, căci atunci am ajuns la mânăstirea Stavropoleos unde l-am botezat pe Carol într-o Duminică a Tomii. Şi încet, încet, am reuşit să mă spovedesc la ieromonahul Iustin Marchiş şi uite că facem lucru acesta deja de 18 ani, mai mult sau mai puţin în toată ascultarea, dar mereu cerem binecuvântarea în lucurile importante pe care le facem.

Spuneţi-mi: care sfânt vă este mai drag?

Am ajuns cu mare evlavie la Sfântul Nectarie pentru că m-am rugat mult pentru sănătatea şi mântuirea soţului meu, care a plecat la Domnul. Sfântul Nectarie se ştie că este ajutător pentru foarte multe situaţii şi eu m-am înţelepţit şi m-am întărit cu rugăciunea asta la el. Aveam câte o dată senzaţia, aşa cum scrie şi în cărticele, că Sf. Nectarie apare la cel ce se roagă şi poate mi-a apărut în vis. Lucrurile care te mângâie şi te însoţesc, încet, încet, devin o a doua natură, devin hainele tale, ale sufletului tău, adică nu e de mirare dacă lucrul acesta cumva s-a şi întâmplat. Pe parcurs am translat şi la alţi sfinţi ajutători. Mă gândesc la Sf. Calinic de la Cernica, un sfânt foarte accesibil bucureştenilor.

Bucureştiul mântuirii noastre… Te poţi mântui locuind în Bucureşti?

Am aflat că Sf. Ierarh Calinic de la Cernica a fost hirotonit ieromonah în anul 1813, chiar în Biserica Batiştei din Bucureşti, biserica mea de suflet, de către episcopul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al Ţării Româneşti. Mă gândeam că sunt atâtea locuri din Bucureşti care au o încărcătură fantastică de nu-ţi vine să crezi şi noi trecem nepăsători pe lângă ele. Avem peste 365 de biserici şi sfinte mânăstiri cu multe moaşte de mari sfinţi. Recomand oricui citeşte rândurile acestea, Matei, să vadă şi să înţeleagă cât de aproape sunt lucrurile astea de noi. În fiecare zi mai liberă sau la sfârşit de săptămână să te duci la câteva din bisericile de lângă tine… şi mi-ai adus aminte acum… căci câteodată seara m-am culcat cu gândul să-mi aduc aminte câte biserici ştiu şi prin câte biserici am trecut ?

Frumos gând…

Aşa spunea şi tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, că a trecut prin toate bisericile din Bucureşti. Era un creştin foarte evlavios. Trecem mereu pe lângă lucruri minunate, înălţătoare şi absolut folositoare sufletului. De exemplu, eu împreună soţul meu Şerban am trecut timp de 30 de ani pe lângă Mânăstirea Sf. Nicolae din Predeal fără să urcăm niciodată împreună acolo. Aici vieţuieşte acum prietenul meu, Părintele Teofil. N-ar fi rău ca bucureştenii să-şi pună în gând un asemenea lucru: să viziteze în viaţa aceasta toate bisericile şi mânăstirile din capitală. Ar afla lucruri deosebite şi crede-mă că ar fi o treabă uşor de făcut. Uite, eu am fost la Părintele Valerian şi la Schitul Pătrunsa unde e greu accesibil, unde foarte greu, am urcat, dar tot am fost…

Vă mulţumesc mult, doamnă Magda Catone, în numele meu şi al cititorilor noştri pentru acest interviu care este o adevărată mărturisire de credinţă.

Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc o zi fără de păcate!

Interviu realizat

de Matei SCHINTEIE

Iconar.ro

Foto:

Arhiva T.N.B.

Maria Kornelia SCHINTEIE