Revista:

O experienţă în inima islamului – de Silviu-Andrei VLĂDĂREANU

Yemen 01Îmi amintesc că, pe la sfârşitul ciclului primar, întors acasă de la şcoală, îmbrăcam un halat al mamei albastru închis cu auriu şi îmi puneam o riglă mare de lemn la brâu pe post de sabie, iar pe cap îmi făceam un turban dintr-un şal mare, alb. Luam apoi din cămară un borcan cu dulceaţă de cireşe pe care îl aşezam lângă „divanul” făcut din toate pernele disponibile din casă şi începeam să citesc cu nesaţ „1001 de nopţi” istorisite inegalabil de Eusebiu Camilar. În clipa în care deschideam cartea, păşeam deja „dincolo”, într-o lume de care am rămas fascinat pentru totdeauna. Aşadar, ori de câte ori am avut ocazia să cercetez pe viu lumea arabă, am făcut-o cu o imensă bucurie. Fără teama de „terorişti” şi alte etichete, fermecat de această mare cultură, uimit de minunile ei arhitecturale, lumea arabă m-a atras irezistibil. Aşa am ajuns în Yemen. Şi plimbându-mă pe uliţele capitalei Sana’a, ascultam chemarea muezinilor şi îmi imaginam cât de sublim ar fi citit aceştia Apostolul. Cum ar fi fost oare Biserica, dacă lumea arabă l-ar fi cunoscut şi urmat pe Hristos?

Cu toată dragostea mea pentru spaţiul arab, Yemen-ul nu a fost o destinaţie în sine. Cu ocazia uneia din călătoriile în Africa, mi-am propus să văd Ethiopia şi apoi m-am gândit să trec în Peninsula Arabică, traversând Marea Roşie pe la strâmtoarea Bab-el- Mandeb. Ajuns astfel în Yemen, doream să vizitez o vestită insulă învăluită în mister şi legendă, insula Socotra din Oceanul Indian.

 

Când mi-am încheiat călătoria în Ethiopia, am constatat că toate resursele mele financiare erau epuizate. M-am trezit în capitala Addis Abeba cu numai 100 de dolari rămaşi în buzunar. Nimic pe card, niciun bilet de avion cumpărat, în plus ceva datorie la hotel şi responsabilitatea pentru un prieten din Tanzania care mă însoţea. Noroc că aveam roaming… Am sunat disperat pe la prieteni, am primit nişte bani şi am hotărât să iau avionul direct către Sana’a, capitala Yemen-ului. Traversarea strâmtorii rămânea pentru o altă dată.

Yemen 02

Când am aterizat la Sana’a, sincer vă spun, m-am întrebat oare ce caut eu acolo. Toţi oamenii erau îmbrăcaţi în costumele arabe tradiţionale, cu jalabiya şi turbane, dar, ce era surprinzător, era că toţi purtau hangere mari la cingătoare. Pe cât erau ei de exotici pentru noi, pe atât eram şi noi pentru ei: un european şi un negru îmbrăcaţi în blugi şi tricouri… Un bătrân care lucra la aeroport ne-a înţeles confuzia şi s-a oferit să facă pe taximetristul şi să ne ducă la un mic hotel, despre care aflasem de pe internet.

Yemen 03

Călătoria spre hotel nu a fost deloc mai liniştitoare. Absolut toţi bărbaţii care mergeau pe străzi erau înarmaţi cu hangere care de care mai mari şi mai împodobite. Am trecut apoi pe lângă sediile mai multor ministere, distruse şi incendiate de beduinii „care atacaseră recent capitala”, probabil cu ocazia revoluţiei din 2011. Apoi la fiecare intersecţie majoră erau staţionate tancuri cu militari înarmaţi pregătiţi să intervină. Era o privelişte de război. Şoferul nostru a încercat să ne liniştească şi ne-a povestit că nişte turişti japonezi care fuseseră răpiţi cu un an înainte, au fost aşa de bine trataţi de beduini, că, după eliberare, s-au întors să îşi petreacă concediul tot la Sana’a. Erick mi-a şoptit: „Dacă ar ştii mama unde am ajuns, ar muri de spaimă!” Nu şi-a terminat bine fraza, că două avioane militare de luptă au trecut cu mare zgomot chiar pe deasupra noastră, foarte jos. Nu mai eram sigur că Yemen-ul fusese o opţiune bună…

Hotelul era situat în centrul vechi al oraşului şi, deşi nu era unul luxos, fusese ales de cancelarul Schröder cu ocazia vizitei sale din anul 2005. Poza cancelarului, pusă la loc de cinste la recepţie, m-a mai liniştit. Am luat o cameră la etajul 4. În cameră scria mare: „Sunteţi într- o ţară islamică. Vă rugăm să trageţi draperiile la geamuri când vă schimbaţi.” Am meditat mult la asta. Pudoarea este un sentiment în curs de eradicare în România „ortodoxă”. Mi-am amintit cât s-a luptat un prieten pentru a obliga chioşcurile de ziare să nu mai expună vizibil revistele pentru adulţi. Şi întreg sistemul l-a tratat ca pe un extraterestru. Membrii sistemului se jură însă că sunt „ortodocşi”…

Am închis geamurile şi am tras draperiile. M-am întins în pat şi încercam să fac un plan pentru zilele următoare. Afară se înserase. De la moscheea de peste drum, muezinul îşi striga chemarea. După o vreme a început un fel de „predică”. Boxele o făceau să se audă în tot cartierul. Cel care vorbea, un imam am presupus eu, a început să fie din ce în ce mai agitat. Şi să vorbească din ce în ce mai tare şi mai repede. După câte o frază de-a lui mulţimea izbucnea în urale. Strigătele mulţimii de afară erau din ce în ce în ce mai grave.

Am deschis televizorul, sperând să găsesc ceva care să mă distragă. Din post în post, am ajuns la CNN. CNN-ul transmitea în direct un discurs al lui Hillary Clinton care explica pe ton grav Congresului circumstanţele în care ambasadorul american în Libia fusese ucis. De afară mulţimea striga acoperind uneori pe imamul care părea că îi incita prin fiecare cuvânt al lui. Stăteam tensionaţi, convinşi că ceva grav avea să se întâmple. Discursul imamului îmi suna în urechi ca o chemare la jihad. Prin faţa ochilor mi se perindau imaginile de la sosire cu soldaţii pe tancuri şi clădirile ministerelor incendiate. Erick statea în pat cu pătura până la gât. Se uita fix la televizor şi nu zicea nimic. Vroiam să îl liniştesc, dar nu găseam niciun argument. Şi atunci au început împuşcăturile. Rafale de bubuituri se auzeau din stradă amestecate cu urletele oamenilor. „Doamne, a început războiul!” mi-am zis şi am fugit să sting lumina.

Yemen 04

Dar când am stins lumina, prin draperii s-a văzut că nu erau împuşcături, ci artificii. Am fugit jos, la recepţie. „Ce se întâmplă?” am întrebat. Patronul hotelului a venit strigând către mine: „It is Christmas! It is Christmas!” şi m-a luat în braţe. Vroia de fapt să îmi spună că ei serbau în acea zi naşterea profetului Mahomed.

Am aflat apoi că uciderea ambasadorului din Libia avusese loc cu multe luni în urmă, însă doamna Clinton abia atunci venise să explice Congresului cele întâmplate. Nefericite coincidenţe. Se vede că I. L. Caragiale e cu adevărat universal, doar că nu mă aşteptam vreodată să fiu în pielea conului Leonida…

Capitala Yemenului, Sana’a, situată la o altitudine de 2300 m, este o străveche aşezare urbană despre care tradiţia locală spune că ar fi fost fondată după Potop de Sem, fiul cel mare al lui Noe.

Oraşul vechi este de o frumuseţe arhitecturală deosebită şi a fost inclus în lista patrimoniului mondial UNESCO încă din 1986. Vechea cetate este protejată de ziduri de lut de peste 10 m înălţime şi porţi fortificate. Una din aceste porţi, Bab-el-Yemen m-a impresionat foarte mult pentru că m‑a dus cu gândul la cetăţile antice ale Mesopotamiei. Mai târziu am aflat că are peste 1000 de ani vechime.

În vechea cetate sunt peste 100 de moschei, iar Marea Moschee din Sana’a datează din secolul 7, fiind considerată cea mai veche din lume. Comunităţi creştine nu cred să existe. Casele din cetate, şi ele foarte vechi, sunt un fel de „zgârie-nori” antici cu până la 4 etaje şi acoperişul tip terasă. Fiecare clădire are faţada frumos decorată cu motive geometrice şi multe au ferestre cu vitralii. Hotelul meu era amenajat întruna din aceste case. De sus, de la fereastră se deschidea o minunată panoramă asupra oraşului, iar în faţa hotelului funcţiona o inedită moară acţionată de o cămilă legată la ochi.

Aveam câteva zile de petrecut în Sana’a până plecam spre insula Socotra. Am făcut un mic plan. Mă voi plimba prin oraşul vechi şi vreo două zile voi face o excursie pe undeva.

Dacă despre salutul „Salam Alekum” cu răspunsul „O Alekum Salaam!” fusesem avertizat mai demult că aparţine exclusiv lumii musulmane şi că un creştin nu le foloseşte, despre port am primit nenumărate asigurări că este un fel de „costum popular” fără conotaţii religioase şi că este purtat şi de creşinii arabi. Vroiam să mă plimb în linişte. Nu mai aveam de gând să se uite lumea după mine ca după urs, deci mi-am cumpărat costumul local. Cu jalabiya şi baticul pentru turban nu a fost nicio problemă. Problema a fost negocierea pentru brâul brodat şi hanger. După ce am ajuns la un preţ acceptabil şi am ales hangerul, vânzătorul m-a întrebat relaxat: „Cum îl ascut? De paradă sau de ucis?”. Am făcut ochii mari şi am răspuns ca atunci când precizezi zahărul la o cafea: „Mediu”…

Am petrecut apoi câteva zile plimbându-mă pe străduţele înguste şi întortocheate. Îmbrăcat yemenit, am simţit totuşi nevoia să mă protejez folosind o metanie pe care a aveam din Athos. Muezinii cântau din când în când, oamenii forfoteau în jur, însă metania din mână îmi amintea şi de rugăciune. Fiecare clădire era o mică bijuterie. Fie ferestrele, fie balcoanele, fie un mic detaliu de arhitectură, fiecare avea ceva de spus. Piaţa era plină de produse şi am petrecut mai multe ore în negocieri pentru a aduce acasă câteva cadouri. De mâncat, am mâncat tot în piaţă, un fel de mici de vită, lipie şi salată de roşii cu pătrunjel. De vis…

Gândul la strâmtoarea Bab-el-Mandeb nu îmi dădea însă pace. Măcar să ajung să o văd de pe malul ei asiatic. Aşa că am hotărât să merg la Bab-el Mandeb. Nu vă imaginaţi însă că pentru asta iei trenul (care nici nu există în Yemen) sau te duci la autogară. Patronul hotelului mi-a explicat că un turist nu poate părăsi capitala aşa de simplu. Trebuie câteva ştampile ministeriale pe un permis special. Am bătut palma cu un şofer vorbitor de engleză prieten cu patronul. A fost bucuros să facă o excursie cu noi cu maşina lui, deşi nu înţelegea ce caut eu în Bab- el-Mandeb.

Yemen 05

Am pornit dis-de-dimineaţă. La ieşirea din oraş, primul filtru. Poliţie şi armată. Au verificat cu atenţie permisul de trecere şi maşina. După câţiva kilometri încă un filtru. Şi tot aşa. De multe ori şoferul se lua la ceartă cu poliţiştii pentru a putea trece. Mi-am dat seama că singur cu o maşină închiriată (aşa cum mă gândisem iniţial) nu aş fi avut nicio şansă… Seara am ajuns în oraşul Taiz unde trebuia să înnoptăm. Aş fi vrut să profit la maximum de excursia asta, dar în Taiz nu era niciun muzeu. Aşa că am mers la grădina zoologică. Când am intrat, un tânăr s-a apropiat de mine şi mi-a cerut bacşiş. Nu am înţeles ce pot primi în schimb, dar experienţa mea era că un bacşiş schimbă de obicei totul. I-am dat 1000 de riali, adică vreo 5 dolari. M-a luat la cuşca cu leoparzi, a scos cheia, a descuiat lacătul, a deschis uşa, a intrat şi a lipit uşa după el. Vreo şase leoparzi s-au repezit şi au sărit cu labele din faţă pe el. Am înlemnit. Leoparzii însă au început să îl lingă pe gât şi pe faţă şi pe urechi ca nişte pisici mari, răsfăţate. Îngrijitorul a luat în braţe un leopard, a deschis uşa cuştii şi l-a târât afară ca să facem o poză împreună. Am acceptat de ruşine, dar cred că niciodată nu mi-a fost aşa de frică…

Yemen 06

A doua zi am ajuns la Bab-el-Mandeb. Un mic sat pescăresc. Am găsit şi un mic local care ne-a servit omletă cu lipie pe un ziar mototolit în loc de farfurie. M-am plimbat în sus şi în jos pe mal printre bărcile pescarilor. Eram acolo! Eram în sfârşit acolo! Cu ajutorul şoferului care traducea, le-am spus pescarilor de unde sunt şi de ce am venit în satul lor. Le-am spus apoi povestea lui „El- Zorab” şi le-am propus să le recit poezia în limba română, pe care o listasem de pe internet. Să audă cum măcar sună. Şi, întocmai ca în poveştile Şeherezadei, pescarii s-au strâns în jurul meu ascultând fermecaţi versurile lui Coşbuc, recitate probabil întâia dată, în aceste locuri. Am vrut mult să fac asta. Omagiu marelui poet!

Silviu-Andrei VLĂDĂREANU