Revista:

Triptic; O radiografie a ortodoxiei bulgare – de Răzvan Bucuroiu

BULGARIAAm făcut o călătorie în Bulgaria, la început de mai. De fiecare dată, această ţară balcanică, având acelaşi ADN spiritual, dar nu şi aceeaşi genă biologică cu noi, românii, oferă ceva aparte. Acum însă, am avut parte de trei faţete ale creştinismului bulgar, după 5 secole de ocupaţie turcească, după 45 de ani de ateism violent şi după alt sfert de veac petrecut în chinurile tranziţiei. Citiţi, şi sper să-mi daţi dreptate în cele ce voi afirma…

Noi şi ei

Noi, românii, nu ar trebui să ne plângem în „acute” de starea Bisericii noastre! Şi nici de indiferenţa poporului ori de ateizarea accelerată, indusă sistematic în mass media. Nu, categoric nu. Deşi aceste fenomene există în mod clar, ele nu sunt nici pe departe cronice şi pe o scară extinsă. E drept, trebuie să fim atenţi la propagarea şi întreţinerea unui mental colectiv ostil sau indiferent trăirii religioase, dar de aici şi până la ceea ce trăiesc bulgarii astazi, pasul este uriaş. Aş putea spune, cosmic!

Să nu vă mire aceste afirmaţii. Ele sunt rezultatul unor observaţii de mai mulţi ani, făcute în diferitele şi multele ocazii ale călătoriilor mele în ţara vecină. Am stat mult la Balcic în fiecare vară, ani de zile; am petrecut vacanţe de iarnă la Bansko, în munţii cei mai frumoşi ai ţării. Am umblat prin Ruse, prin Sozopol, prin Velico Târnovo, prin Varna, prin Vidin (la biserica Sfintei Parascheva) – aşadar am putut vedea pe viu credinţa bulgarilor la început de mileniu. Dragi prieteni, vă spun cu durere (pentru ei) dar şi cu speranţă (pentru noi): nu ne comparăm! Pur şi simplu nu se compară prezenţa la slujbele duminicale, nu se compară starea bisericilor, numărul şi calitatea preoţilor, experienţa lor misionară şi duhovnicească. Dar starea credincioşilor? Nici ea nu e grozavă: ceva bătrâni şi ceva copii, în rest „clasa de mijloc” a mirenilor nu există. E drept, Mântuitorul ne arată limpede în pilda vameşului şi fariseului că nu e bine să ne trufim cu credinţa noastră, în detrimentul stării căzute a celuilalt. Însă o comparaţie „ochiometrică”, parcă tot poţi să faci, ca simplu trecător şi închinător în bisericile lor, ale bulgarilor.

BULGARIA 021  – La Sozopol

Acolo am găsit o biserică mare şi renovată chiar pe limba de pământ care leagă peninsula şi cartierul vechi de restul aşezării de pe coasta Mării Negre. Biserica e mare şi frumoasă, e recent renovată – în mod cert, datorită valul de turişti care asediază vară de vară micuţa şi cocheta staţiune. Aşadar, nu zelul edilitar al locuitorilor – care nu se arătau nici la slujbe dar nici cu alte ocazii – biserica fiind închisă timp de două zile cât am stat acolo – ci mai degrabă fondurile europene sau ale administraţiei locale au refăcut incinta. Mai emoţionate mi s-au părut cele trei bisericuţe de buzunar, tot din oraşul vechi, care este adorabil: una a unui pescar grec, cu hramul Sfântului Nicolae, ocrotitorul navigatorilor. Locaşul în miniatură a fost ridicat în secolul al 19 lea chiar în faţa casei sale, de pe faleza din Sozopol. Apoi am intrat într- o altă biserică, ceva mai mare, pe partea opusă a promontoriului, şi care se găseşte chiar în faţa insuliţei Sfântului Toma. Adorabil loc! La picioare, se zbate marea. Pe cer, pescăruşii îşi fac rondul, ţipând ascuţit. Ei cântă „liturghia” Domnului în locul oamenilor, deşi „chivotul” acesta de piatră nouă, proaspătă, sunt sigur că atrage credincioşii la slujbe, atunci când ele se ţin…

În fine, ultima incintă sacră pe care am cercetat- o în Sozopol a fost chiar ca din basme: o mini-capelă de poveste cu case din turtă dulce, cu pitici, dar şi cu mini-zmei. Turiştii se îmbulzeau să facă poze cu această mezină a bisericilor „serioase”, deşi tare mult i-ar fi plăcut sfinţilor din icoanele de dinlăuntru ca măcar cineva să se închine şi să ia în serios acest demers liturgic, acest semn vizibil al existenţei lui Dumnezeu în locuri smerite.

Am părăsit Sozopolul în plin acces de melancolie. Pe de o parte, pentru vraja acestui oraş care îşi caută echilibristica arhitectonică pe un pinten îngust de stâncă, între apele învolburate ale Mării Negre. Pentru istoria lui stratificată, pentru amestecul de populaţii şi credinţe, dar şi pentru falnica lui biserică goală de pe promenada ticsită de lume…

BULGARIA 072 – În Bulgaria profundă, dar superficială în ale credinţei

Următorul popas a fost în urma cercetării hărţii Bulgariei. Aşa am decis să ne oprim la mânăstirea cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel sau Zlatarevski. Pe drumul dintre Burgas şi Shumen, mult mai aproape de acesta din urmă, mânăstirea – odată găsită, cu efort – uluieşte. Am ajuns acolo duminică, pe la ora 12. După ce am străbătut kilometri întregi prin Bulgaria profundă, pe drumuri de ţară, cu indicatoare numai în slavă şi cu un GPS care nu avea marcate drumurile, poposim în faţa unui decor ca din prima parte a Baladei mânăstirii Argeşului: „…un zid părăsit şi neisprăvit”. Pe afară – nici ţipenie, parcarea goală, doar câinii lătrau de zor, ascuţit, contrariaţi şi ei de neaşteptata prezenţă umană. Ne facem curaj, intrăm şi ne îndreptăm spre bisericuţa de la capătul curţii. Pe stânga, la poala pădurii, câteva chilii îngrijite. Maici sau călugări – pe nicăieri. Vedem o mişcare în negru, rapidă, pe prispa din laterală. O interceptăm: este o soră de mânăstire, în vârstă. În timp ce ne deschide biserica, femeia încearcă, doar în bulgară, să ne spună câteva cuvinte despre acest locaş, iar noi înţelegem doar că turcii au raso illo tempore de pe faţa pământului. Ei au reconstruit ceea ce au mai putut, dar lucrul aproape e sistat. De altfel, din expresia neîncrezătoare sau amuzată a localnicilor pe care îi întrebam asupra locului mânăstirii, am înţeles că aceasta nu beneficiază de mare ajutor din partea comunităţilor din regiune. Bălmăjind câteva cuvinte de bun-rămas în bruma de rusă pe care ne-o mai aminteam fiecare, am părăsit locul cu pricina, şi neam îndreptat spre Preslav, un loc simbolic pentru naţia bulgară. Sau, cel puţin, aşa ne imaginam noi.

BULGARIA 063 – Mărire şi decădere. Uitare

Preslav – locul unde tânăra naţie bulgară, recent poposită în Europa creştină, s-a rugat şi a citit Evanghelia în propria sa limbă, în secolul al 9 lea! Iată ce ne spune istoria, prin George Tănase Ioana: “Prinţul Moraviei, Rostislav, îi scrie împăratului bizantin să-i trimită un om sfânt care să-i înveţe pe slavi creştinismul în limba lor: „au venit la noi să ne înveţe creştini de multe feluri, italieni, greci, germani dar noi, slavii, suntem oameni simpli şi nu avem pe nimeni să ne înveţe adevărul şi să ne tălmăcească Scriptura; trimite-ne deci, Stăpâne, un om vrednic de a ne învăţa tot adevărul” (Viaţa lui Metodiu). Atunci, împăratul Mihail şi patriarhul Fotie îi cheamă pe Constantin (viitorul Chiril, după numele de monah) şi pe fratele său, Metodiu, şi îi trimit la prinţul Rostislav. Alegerea nu era deloc întâmplătoare. Cei doi fraţi erau din Tesalonic, oraş înconjurat la vremea aceea de aşezările slavilor, unde bilingvismul greco- slav era foarte prezent. În plus, împăratul a ales un mare erudit (Chiril) şi un excelent administrator (Metodiu). Metodiu ocupase înalte funcţii în imperiu înainte de a deveni monah şi egumen pe muntele Olimp. Constantin/Chiril, numit şi „Filosoful”, se distinsese din tinereţe nu numai prin credinţa sa, ci şi prin darurile sale intelectuale ieşite din comun, cultivate la marea universitate din Constantinopol, care-l apropiaseră de marele învăţat al epocii, patriarhul Fotie”. Aşadar, două personaje determinate să-i ajute pe fraţii bulgari, doi sfinţi care se prăznuiesc pe 11 mai ca “Apostoli ai bulgarilor”! Dar nu a fost deloc uşor, dimpotrivă. În urma intrigilor episcopilor germanici de la Roma, în urma intervenţiilor factorului politic şi în urma diferendelor dintre papă şi patriarh, cei doi intră în prigoană, în Apus. Dar au ucenici. Care vorbesc cu ţarul Boris al Bulgariei, după ce acesta s-a întors la relaţiile politice cu Bizanţul (încercase iniţial o apropiere de Roma, care a eşuat). Iarăşi, facem apel la istorie (aceeaşi sursă): “Boris se întoarce din nou spre Constantinopol şi acceptă să-i primească pe ucenicii sfinţilor Chiril şi Metodiu izgoniţi din Moravia, în frunte cu sfinţii Clement şi Naum, care continuă opera apostolică a acestora, inclusiv prin traducerea din greacă a numeroase cărţi bisericeşti şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, se naşte Biserica ortodoxă slavo-bulgară şi, în scurt timp, o adevărată cultură ortodoxă slavă, în jurul a două centre, Ohrid (în Macedonia occidentală) şi Preslav (la estul Bulgariei).

Ei bine, pe lumea asta (aproape) totul se poate repara, la nivelul raporturilor între biserici şi al rostirii adevărului, după ce politicul şi-a scos “codiţa”. Astfel, “în anul 1980, papa Ioan Paul al II-lea i-a declarat pe Sfinţii Chiril şi Metodie patronii Europei, alături de Sfântul Benedict de Nursia, iar ziua lor se serbează, cu fast, pe 14 februarie, după data din calendarul catolic (în calendarul ortodox, ei sunt prăznuiţi pe 11 mai). În Bulgaria, aceşti sfinţi sunt sărbătoriţi pe 24 mai, ziua educaţiei şi culturii bulgare şi ziua literaturii slavone. În Republica Macedonia, 24 mai este cunoscută drept ziua Sfinţilor Chiril şi Metodie, iluminatorii slavilor. În Rusia, pe 24 mai se serbează şi ziua literaturii şi culturii slavone, iar în Cehia, 5 iulie este ziua misionarilor slavoni, Chiril şi Metodie.” (Tudorel Peticilă).

Iată, în câteva cuvinte, importanţa acestor misionari ai Evangheliei şi ai culturii între neamurile care tocmai ajunseseră în Europa. La începutul secolului trecut (1927), bulgarii ridică la Preslav o biserică impozantă, pentru a străjui celebrele ruine ale academiei şi ale vetrei monahale de odinioară. Numai că acum râvna comemorărilor s-a dus, biserica este aproape în paragină, călugări n-am văzut. În schimb, locuri de picnic câte vrei. De altfel, bulgarii erau ieşiţiîn număr mare la iarbă verde, mâncau şi beau – foarte bine! – pe locul unde acum 1.200 de ani ucenicii lui Chiril şi Metodiu silabiseau alături de oamenii simpli cuvintele Evangheliei în limba slavă… Nimic n-ar fost deplasat – şi nici nu era – dacă vecinătăţile erau puţin mai deosebite unele de altele: şişkebabul nla locul lui, rugăciunea la locul ei. Că mirosul de tămâie ştim bine că nu deranjează dispoziţia şpriţului, însă fumul de cârnaţi de duminică dimineaţă poate dăună grav sănătăţii rugăciunii!

Răzvan Bucuroiu