Revista:

Din inima munţilor, la kilometrul 0

Untitled

Mânăstirea Oaşa, într-o succintă prezentare, aş defini-o cam aşa: colţ de rai înalt, ridicat scrutător printre păduri de brazi, ce parcă şi-a propus să atingă cu inima Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu Ziditorul, în ritm de rugăciune şi cânt psalmic. Cu voia lui Dumnezeu şi prin dragostea pe care călugării de la Mănăstirea Oaşa o poartă tinerilor, am avut ocazia binecunvântată de a asculta cuvintele pline de învăţătură ale părintelui protosinghel Iustin Miron, stareţul Mânăstirii Oaşa, şi ale părintelui Pantelimon Şuşnea despre Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea Inimii, nu la Oaşa… ci la Sala Dalles, în centrul Bucureştilor, în cadrul unui eveniment organizat de asociaţia „Neamunit”. Mai jos sunt redate câteva fragmente din predicile cuvioşilor monahi care, utilizând învăţătura Sfinţilor Părinţi din vechime şi nu numai, ne înarmează cu sfaturi practice, concrete şi cât se poate de actuale privind rugăciunea neîncetată, fără de care altfel nu ştim cum ar putea creştinul zilelor noastre să se lupte lupta cea bună, cu gândurile şi cu tot răul, pentru a ajunge la mântuire. Ne rămâne doar… să le punem în practică.

Amintiri cu părintele Teofil şi Rugăciunea lui Iisus

Părintele Iustin

„Ne-am propus să ţinem câte o conferinţă pentru fiecare dintre cele 5 puncte de program pe care le recomanda părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus. Şi anume, să ţii posturile, să te rogi dimineaţa, seara şi la masă, să spui Rugăciunea lui Iisus, să mergi duminica la Liturghie şi să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament… În felul acesta ne amintim de părintele Teofil şi încercăm să-l facem prezent printre noi, pentru că, să ştiţi că noi, cei care am fost şi suntem într-o relaţie cu părintele, îl simţim mai prezent acum de când s-a mutat la Cer, decât atunci când a fost pe pământ. Noi am ajuns să avem la mânăstirea noastră o lucrare cu tinerii, tot prin părintele Teofil , pentru că organizam (atunci când trăia – n.r.) în fiecare an câte o tabără studenţească, dorind să facem ceva şi pentru tineri şi să îl avem totodată şi pe părintele Teofil în mijlocul nostru, la Mânăstirea Oaşa. După ce a murit, s-a pus problema dacă mai are rost să mai facem taberele acestea, pentru că tinerii aceia veneau pentru părintele, iar acum părintele nu mai era. Dar am zis, hai totuşi să încercăm… Astfel, în primul an, când noi ne aşteptam să nu mai vină atâţia tineri, au venit de 3 ori mai mulţi. În următorul an, de 5 ori mai mulţi, fiind deja nevoiţi să punem restricţii, pentru că nu mai puteam să-i primim pe toţi, neavând suficient spaţiu de cazare şi de masă. Practic, părintele Teofil îi aduce, procedând asemenea lui Dumnezeu, adică fără măsură, ci cât putem noi să cuprindem.

Părintele Teofil spunea foarte des Rugăciunea Inimii, ajungând să o aibă permanent în minte şi inimă, chiar dacă el se smerea foarte mult. Îl vedeam când vorbeam cu dânsul că, dacă numai pentru câteva secunde nu conversam, el deja spunea Rugăciunea lui Iisus, adică nu-şi permitea să piardă o secundă, să lase să treacă secunde nevalorificate duhovniceşte. La aşa măsură era!

În ceea ce priveşte Rugăciunea lui Iisus, ea este o obligaţie pentru călugări şi este o recomandare pentru mireni. Foarte mulţi oameni o spun. Rugăciunea aceasta are temei scriptic în Noul Testament, în rugăciunea vameşului. Ştiţi că vameşul se ruga acolo, în fundul bisericii, cu zdrobirea inimii: Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului! Mai recent, ea a fost înlocuită cu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Este reformulată şi cu precizările de rigoare. Dar de ce s-au făcut aceste precizări, de ce nu ne rugăm la Dumnezeu Tatăl, sau la Dumnezeu Duhul Sfânt? De ce ne rugăm la Dumnezeu Fiul?

În primul rând pentru că El ne-a cerut acest lucru, să ne rugăm în numele lui şi mai mult decât atât, El este Dumnezeu care ni s-a arătat, Dumnezeu întrupat. Este una din persoanele Sfintei Treimi, este Dumnezeu Cuvântul, întrupat. Până la întruparea lui Dumnezeu, noţiunea de Dumnezeu era destul de confuză, chiar şi la poporul lui Israel, care a păstrat adevărata revelaţie a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament (Facerea 5:4-10) se spune că lui Set i s-a născut un fiu, Enos. De atunci au început oamenii să cheme numele lui Dumnezeu. Evreii considerau numele lui Dumnezeu a fi sfânt. Şi este, dar mai mult decât atât, este o prezenţă. Când îi pronunţi numele lui Dumnezeu, îl faci prezent pe Dumnezeu, chiar dacă nu vine şi pleacă spaţial. Nu există spaţiu pe care să nu-l umple Dumnezeu, este infinit. Infinitul nu se deplasează. Este vorba despre o Intensitate a unei Prezenţe, nu de deplasare spaţială, atunci când vorbim despre Dumnezeu. Astfel, pronunţând numele lui Dumnezeu, care este Sfânt, te sfinţeşti. Bineînţeles, cu evlavia necesară. Nu te sfinţeşti în vreun fel magic sau mecanic. Dumnezeu nu face nimic în noi fără noi. Nu face decât împreună cu noi. Or, dacă noi nu suntem prezenţi în rugăciuni, evident că nu-i prezent nici Dumnezeu.”

Părintele Pantelimon

„Părintele Teofil recomanda ca această rugăciune să o facem atunci când avem „timpi morţi” în cursul zilei. El a ajuns să aibă bucurie din această rugăciune făcând-o în timp ce mergea pe stradă. Când era la şcoală, i-a fost recomandată rugăciunea de către părintele Arsenie Boca, atunci când mergea în vizite la el. I- a explicat când şi cum s-o facă şi astfel părintele Teofil spunea că o făcea în timp ce mergea spre şcoală. Vă daţi seama, el ca nevăzător… Trebuia să fie foarte atent pe stradă. Astfel, a ajuns să aibă ca elev, nu ca monah, o aşa bucurie duhovnicească încât spunea că dacă s-ar mai fi intensificat un pic rugăciunea, ar fi plesnit inima în el. Aşa măsură a bucuriei avea din practicarea acestei rugăciuni!

Cred că este foarte important acest îndemn şi pentru noi, pentru că nouă în mod special acest timp ne este nu doar confiscat, ci şi umplut cu alte informaţii. Am văzut, străbătând oraşul dumneavoastră, cât de bombardat eşti cu informaţii. Informaţie vizuală, auditivă… dacă mergi cu maşina sau cu mijloacele de transport în comun, foarte mult conţinut de informaţie se toarnă direct în sufletul tău. De aceea, este foarte importantă răscumpărarea acestor timpi, pentru că sunt mulţi şi importanţi. Am putea spune că timpul de astăzi este un timp al clipei. În prezent omul este exilat în clipă, o exilare din veşnicie în clipă. Dacă timpul liturgic este veşnicia, atunci clipa este timpul omului contemporan. Este foarte important ca atunci când intrăm în aceste clipe, să fim întâmpinaţi de Rugăciunea lui Iisus. Tendinţa este ca atunci când nu eşti bombardat din afară cu informaţii (muzică, imagini, etc.), să te conectezi tu pe mijloacele mediatice (pe telefon, unde deja ai acces la toată lumea virtuală), lăsându-te din nou furat de acest imediat continuu.

Dezordinea este o trăsătură caracteristică a vieţii urbane actuale, în schimb există foarte mulţi timpi mici. Uitaţi-vă la propria viaţă şi vedeţi de câte ori pe zi şi cât timp, petreceţi pe telefon. O să vedeţi că sunt foarte multe astfel de clipe scurte. Încearcă, dacă îţi vine să faci altceva, să nu intri pe reţelele de socializare, înfrânează-te şi în loc să intri pe Facebook încearcă să zici Rugăciunea lui Iisus. Astfel, nu numai că introduci rugăciunea în toate momentele vieţii cotidiene, dar şi sfinţeşti toate momentele zilei, locurile prin care treci şi lucrurile pe care le faci.

Lumea aceasta a oraşului, este o lumea foarte străină de Dumnezeu. Adică, dacă este să intri într-un mall şi în acelaşi timp te rogi, vezi că tot ce este acolo, începând cu muzica de fundal, până la imagini, totul este foarte străin de Dumnezeu. Este o prăpastie între lumea lui Dumnezeu şi această lume. Toată această informaţie intră în componenţa noastră, iar dacă lumea este străină de Dumnezeu, noi pătrunşi fiind, respirând această atmosferă de gând şi trăire, ne înstrăinăm la rândul nostru de Dumnezeu. Lumea se impregnează în noi şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Atunci noi trebuie să avem nişte măsuri de apărare şi să venim cu mesajul nostru în planul minţii. Aş putea zice că lupta cea mai mare pentru omul modern, este pentru clipe, pentru ca ele să nu ne fie confiscate. Când eşti conectat la mijloacele mediatice, atunci se lucrează cel mai mult asupra conştiinţei tale. De aceea este foarte important să fim stăpâni peste timpul nostru şi nu doar atât, ci să-l închinăm lui Dumnezeu. Să nu fie doar o stăpânire a timpului în interes personal, ci punerea timpului în relaţie cu Dumnezeu. Ca Dumnezeu să umple aceste clipe. Rugăciunea lui Iisus este una dintre cele mai importante rugăciuni ale omului urban, pentru că el trăieşte cu o mulţime de vânători care vor să-i fure timpul”.

Respiraţie prin rugăciune

Părintele Iustin

„Sfântul Apostol Pavel spunea: Răscumpăraţi vremea! Într-adevăr, cel mai bun mijloc prin care noi putem să răscumpărăm vremea, în sensul de a o valorifica duhovniceşte, este rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus este un mijloc de unire cu Dumnezeu.

Poate vă puneţi întrebarea, de ce atâta rugăciune? De ce trebuie tot timpul să ne rugăm şi de ce trebuie să stăm uniţi cu Dumnezeu? Nu e prea multă religiozitate? Nu cădem în habotnicie? Sfântul Isac Sirul spunea că: rugăciunea este respiraţia sufletului. Şi sufletul trebuie să respire ca şi trupul. Ne-am pus vreodată problema că respirăm prea mult? Ar fi cazul să mai luăm o pauză? Dimpotrivă, ştim că dacă luăm o pauză prea lungă de respiraţie, totul s-a încheiat. Nu îi e poftă nimănui să moară. Dacă întreruperea respiraţiei corpului înseamnă moarte şi pentru suflet întreruperea rugăciunii (respiraţiei sufleteşti – n.r.), tot moarte înseamnă. Aşa cum trupul are nevoie de aer, să respire ca să trăiască, aşa este şi sufletul. Numai că el trebuie să respire Duhul Sfânt. Dumnezeu este viaţa prin excelenţă, viaţa tuturor formelor de viaţă. Pentru suflet în special, rugăciunea este viaţa lui. Duhul Sfânt şi respiraţia Duhului Sfânt. Părintele Arsenie Boca recomanda să lipeşti rugăciunea de respiraţie. Adică, între respiraţii spui: Doamne, când inspiri: Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu şi când expiri: miluieşte-mă pe mine păcătosul. Multă lumea o spunea aşa, pe respiraţie. Adică să respiri şi cu trupul şi cu sufletul. Asta nu te face habotnic, ci te face profund, te face viu, te face veşnic şi te face ca Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu nu-l putem acuza de habotnicie.

Poţi să trăieşti unirea cu Dumnezeu şi prin alte rugăciuni, nu numai prin Rugăciunea lui Iisus, dar acesta este „modul standard”, fixat de sfinţii părinţi în Biserică şi mai mult, de Dumnezeu prin Biserică. Atunci când vorbim despre ceva bisericesc, trebuie să ştim că bisericescul şi dumnezeiescul este un dumnezeiesc în omenesc. Adică să nu despărţim Biserica de Dumnezeu şi să o asociem cu lumea, cu lumescul şi trecătorul, iar pe Dumnezeu să-l plasăm separat. Nu, Biserica a formulat şi a exprimat în cuvinte ceea ce i-a dat Dumnezeu”.

Părintele Pantelimon

„Foarte mulţi oameni au tendinţa să spună astăzi că ei sunt credincioşi, aşa, în sufletul lor, dar că nu merg la biserică. Nu mai vorbim de toată manipularea care generează o astfel de atitudine. Mai degrabă este vorba despre o neputinţă a omului. Adică şi evreii, atunci când Domnul Iisus s-a întrupat, se sminteau… Cum adică Dumnezeu în formă smerită de trup neputincios? Or, Dumnezeu chiar era prezent în acel trup neputincios, iar acum este prezent prin trupul Bisericii. Biserica este felul în care Dumnezeu este prezent şi lucrător în om. Chiar dacă el pare neputincios, cu slăbiciuni, totuşi acolo este prezent Dumnezeu, smerindu-se în această neputinţă omenească, ascunzându-se în spatele neputinţei omeneşti. Dar este Dumnezeu.

Când nu mergi la biserică, nu te altoieşti în mod real la trupul lui Hristos şi nealtoindu-te la trup nu mai vine seva în tine şi te usuci, pentru că tu din tine, prin tine, nu poţi să trăieşti. Trebuie neapărat să fi altoit la trunchiul Bisericii, altoit activ. Nu din când în când. O dată pe an, de Paşti. Nu. În fiecare duminică să te conectezi la Harul Învierii, la seva care curge în biserică şi care ţi se comunică şi ţie, atunci când participi la Liturghie. Chiar dacă pentru tine poate este mai greu de înţeles, ea nu este deloc complicată, este foarte simplă. Ceea ce este fundamental, este că acolo-i Dumnezeu şi nu trebuie să-l aşteptăm să se manifeste în lucruri spectaculoase, cum suntem învăţaţi din industria divertismentului. În biserică nu este atâta spectacol, tensiune, suspans, intrigă, ş.a.m.d. Este taină, foarte multă taină care cere un efort pentru a o pătrunde, cu mintea, cu sufletul şi cu inima. Trăirea în biserică nu este atât de atractivă, dar are viaţă, are conţinut de viaţă şi cineva care mai are încă receptorii inimii şi ai sufletului activi, simte acest fluviu de viaţă, care curge în biserică”.

A consemnat,
Laurenţiu Cosmoiu