Revista:

Luminează‑te, noule Ierusalime! Cu cel vechi însă, ce facem?

Untitled

Da, să se lumineze cel nou de slava Domnului, care peste el a răsărit. Însă cel vechi, adevăratul, concretul, durerosul Ierusalim, cu acela ce facem? Îl mai sfâşiem, îl mai împărţim, îl mai delimităm? Mai punem hotar Domnului şi proorocilor Lui? Îl mai înecăm în torentele de mărfuri pestriţe care nu cunosc zăgaz nici în Sfânta Sfintelor, în strigătele tarabagiilor, în felurite mirosuri, arome şi miasme? Îi mai vibrăm aerul tare al văzduhului cu dangăte de clopote, cu efluviile sonore ale muezinilor, cu chemările la rugăciune ale rabinilor? Îl mai tropăim cu sandalele pelerinilor, îl mai asediem cu burqa femeilor musulmane sau cu turbanele hagiilor, îl mai întunecăm cu hainele cernite ale hahamilor? Îi mai aprindem cotloanele cu bliţurile camerelor foto, îl mai trezim din reverie cu osanalele, cu imnurile gregoriene ori cu psaltichia grecească?

Ierusalim × 4

M‑am aflat, pentru a patra oară în viaţă, la Ierusalim, oraşul păcii. Oraşul păcii lăuntrice, poate, căci pe dinafară e aceeaşi tensiune ca la Facerea lumii. Tectonica religioasă este la fel de vie, ciocnirea civilizaţiilor este ca un vuiet continuu, iar zidurile oraşului de‑abia dacă îi sunt mantinelă… Dacă în trecut puternicele fortificaţii erau făcute pentru a zădărnici invaziile din afară, acum ele parcă sunt ridicate să reţină înlăuntru lor fierberea, borhotul conflictelor care pot aprinde lumea! Înainte vreme se apărau locuitorii vechii cetăţi de cotropitorii cei din afară, iar acum parcă lumea se păzeşte de ceea ce poate răbufni dinlăuntrul semeţului şi pestriţului oraş.

E drept, de fiecare dată îl vezi, îl simţi, îl percepi altfel. Prima oară pare un spectacol rasial şi edilitar neverosimil. Apoi, după ce te obişnuieşti, te copleşeşte urma lăsată de Mântuitorul şi de sfinţii Lui aici, pe aceste pietre, în aceste locuri. Dar mai sunt şi alte urme, la fel de importante: cea a lui David, a lui Solomon, a lui Mahomed. Toţi, absolut toţi, au fost aici, atraşi de ceva anume…

Acum l‑am privit cu un ochi mai puţin pasional, deci mai rece, mai obiectiv. Trebuia, ce‑i drept, să fiu ghid pentru familia mea întreagă pe care am adus‑o la închinare, la Sfântul Mormânt. La închinare şi cu mulţumire pentru faptul că Maria este cu noi, pe această lume, şi ne bucură zilele cu surâsul ei inefabil. Domnul a lucrat cum numai El ştie, iar noi am fost acolo să‑I mulţumim! Şi să lăsam spre pomenire o lungă listă cu numele binefăcătorilor şi donatorilor pentru cauza medicală a Mariei… Aşadar, cu soţia, cu cei doi copii şi cu două mame am luat drumul cetăţii sfinte, iar eu le‑am fost călăuză. Încărcat cu o asemenea responsabilitate, m‑am păstrat mai mult „în afară”, a predominat omul eficient, călăuza, vestitorul. Dar chiar şi aşa bucuria a fost copleşitoare, căci micul grup a reacţionat minunat, în pofida efortului de deplasare, a distanţelor mari, a drumului bolovănos şi a barierelor lingvistice. Culoarea oraşului, freamătul lui religios, susurul divin mereu prezent au ţinut moralul micii noastre trupe de închinători. Aşa am înţeles că nu există oraş mai seducător ca Ierusalimul şi că Dumnezeu Însuşi vorbeşte din acel loc cu glas tăcut, de piatră, cu aromă de floare, cu miros de tămâie ori cu evantaiul de culori vestimentare al uliţelor. Aşadar, te simţi „asistat”, niciodată singur, niciodată sigur – ci doar într‑o perpetuă descoperire… Ierusalimul e viaţă!

Un loc al mângâierilor

Senzaţia de experiment este însă ubicuă. Experiment psihologic de grup, dar şi individual, de retortă a destinelor proprii, de malaxor al vieţilor gata de a fi schimbate, de sală de aşteptare a raiului sau de antecameră a deznădejdii neaflării a ceea ce căutai. Câte iluzii, câte visuri şi visări, câtă nădejde de a afla răspunsul, câtă nevoie vizibilă de a găsi calea!… Toată lumea aceea luminată, zecile de mii de oameni care zilnic tocesc pietrele uliţelor, şlefuiesc zidurile, slobozesc spre văzduh rugăciuni ş,i cântări, se roagă, vorbesc singuri sau între ei, fotografiază, beau ce pot, mănâncă pe unde apucă şi cumpără de toate – ei bine, toţi acei oameni sunt într‑o febrilă căutare. De sine, de Dumnezeu, de ceilalţi. Şi – culmea! – găsesc. Căci altfel curgerea s‑ar opri şi altă moară ar primi, la rându‑i, şuvoiul uman; pietrele ei ar mărunţi vieţile, speranţele şi buzunarele acestor pelerini, nu?

Dar câtă nevoie are omul de minune…! Câtă dorinţă de a‑L vedea pe Cel Nevăzut la lucru, pe Dumnezeu pus pe treabă în miezul zilei! Am ajuns imediat după Sfintele Paşti, după venirea luminii sfinte în biserica Sfântului Mormânt. Vibraţia nu se stinsese cu totul, urmele slujbelor îndelungate, ale lumânărilor scurse şiroaie, ale busculadei pascale erau încă prezente. E ca şi cum ai ajunge la mormântul cuiva la o zi‑două după înmormântare. Simţi mirosul de pământ reavăn, de ceară topită, de flori netrecute încă. Şi, paradoxal, o puternică senzaţie de viaţă care încă mai adastă. Aşa şi la Ierusalim, acum. Trecuse vijelia pascală, cu cohorta ei de slujbe, semne divine şi agitaţie lumească. Rămăsese o blândă oboseală, ca o primă zi de toamnă, când natura îşi cere dreptul la odihnă după vara fierbinte. Ierusalimul părea ostenit, însă grupurile masive de etiopieni (gălăgioşi, buluciţi şi coloraţi), veniţi în pelerinaj, l‑au trezit brusc şi iremediabil din letargie. Apoi au apărut valurile de indieni creştini, ruşii care sunt peste tot (limba rusă este prezentă inclusiv pe afişele comercianţilor) şi, la final, au descins în număr covârşitor… sud‑coreenii. Citeam că această ţară asiatică are, în prezent, un număr foarte mare de creştini, un fel de cult metafizico‑antreprenorial, o combinaţie între rugăciune şi datorie, între atmosfera duminicii strecurându‑se „vinovată” printre îndatoririle jobului zilnic. Oricum ar fi, trezirea spirituală a unui popor arhi‑tehnologizat cum este cel sud‑coreean te pune pe gânduri…

Aşezământul Românesc

În plin cartier de evrei ultra‑religioşi (şi, adesea, cam nervoşi în timpul şabatului), la o aruncătură de băţ de Poarta Damascului (cea mai periculoasă, căci este străbătută de mulţime de arabi), se află Aşezământul Românesc de la Ierusalim. Am ajuns acolo sâmbătă seară, după ce trecuse şabatul evreiesc – în care nimeni nu mişcă nimic – şi am dat să intrăm. La poarta principală – pustiu; am sunat – nimic. Mă uit mai atent după clădire, în curte, şi văd un pâlc de români. În general nu am efuziuni patriotice nitam‑nisam, dar prezenţa acelor români în curtea din spate m‑a bucurat enorm. O femeie a dat fuga să ne deschidă, am pătruns şi ne‑am bucurat împreună. Intrăm apoi în biserică, unde se prăznuise Izvorul Tămăduirii cu o zi înainte, alături de Patriarhul Teofil al III ‑lea al Ierusalimului, şi unde atmosfera era încă de mare sărbătoare. Ne‑a întâmpinat Superiorul Aşezământului, Părintele Teofil, care s‑a arătat chiar bucuros de oaspeţi! Pe Părintele Teofil îl ştiam din România, îi ştiam competenţele şi dăruirea pentru bunul mers al treburilor bisericeşti, în toate ascultările în care a fost pus. Şi ca exarh administrativ al mânăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, şi ca stareţ al Schitului Darvari (de care mă leagă amintiri de neuitat de la începutul anilor ’90) sau ca mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale, tânărul Teofil a arătat multă râvnă şi pricepere, fiind un om de încredere, cu slujiri în locuri dintre cele mai importante. Iar Aşezământul de la Ierusalim, mai ales în contextul conflictului (stins acum) cu Biserica grecească de aici, este un loc important, plasat într‑un punct nevralgic al hărţii ecleziale şi spirituale din lumea de azi. Ce mai, geopolitică bisericească în stare pură!

Dar Ierusalimul, oricum l‑ai privi, rămâne fascinant! Cu oamenii lui pestriţi, cu mareea de pelerinii care îl inundă zilnic, cu arhitectura lui unică, dar mai ales cu pulsaţia energiilor necreate ale lui Dumnezeu rămâne – acum şi în veac – locul central al istoriei mântuirii omului. Un rai întrezărit, un topos al harului, un tărâm al visării şi contemplaţiei – acesta este Ierusalimul, cel care L‑a adulat, L‑a trădat şi L‑a omorât pe Mântuitorul lumii. Şi de unde El S‑a înălţat la Ceruri, tocmai pentru a fi în continuare în noi!

Răzvan BUCUROIU