Revista:

Lupta pentru Lumină (2) – Interviu cu actorul rus Piotr Mamonov

Untitled

Piotr Mamonov – poet, muzician, actor de teatru şi film – s‑a născut pe 14 aprilie, 1951, în Moscova. În 1983 întemeiază trupa rock „Sunetele Mu”. Din anul 1992 începe să joace pe scena „Teatrului Dramatic C. S. Stanislavski” din Moscova. Tot în această perioadă îşi începe activitatea actoricească şi în filme, printre care: „Acul”, „Taxi‑blues”, „Ostrov” (2006, film care a luat şase premii „Vulturul de aur”, inclusiv pentru cel mai bun rol), „Ţarul” (2009). Piotr Mamonov este cunoscut şi ca scriitor prin lucrările: „Poeţii rockului rus”, „Pasărea Zu” şi „Înflorituri”. În prezent, Piotr Mamonov locueşte împreună cu familia sa într‑un sat din regiunea Moscovei. Continuăm aici interviul a cărui primă parte a apărut în numărul trecut.

Ce vă ajută să vă ridicaţi la suparafaţă?

Dumnezeu, plus propria năzuinţă. Sinergia. Două energii: să mă înfrânez din toate puterile de la păcat şi să‑L rog pe Dumnezeu. Singur – nu. Dumnezeu nu poate să ne mântuiască pe noi fără noi, chiar dacă El este atotputernic, dar El ne‑a dat libertate. De ce? Pentru că dragoste cu sila nu se poate. Doar liber poţi să iubeşti. Mai încolo încep greutăţile. Mai încolo încep lucrurile mai subţiri. Pentru aceasta şi sunt o sută de volume ale învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acolo, ca într‑un abecedar, este desfăcută fir cu fir fiecare mişcare a duhului nostru, a sufletului şi a trupului, şi totul este scris de la un capăt la altul. Cel ce se interesează, va învăţa. Eu citesc din Isaac Sirul, un sfânt din secolul 7, şi mă gândesc: cum de mă cunoaşte în întregime? În întregime! Fiecare îndoitură. Şi ceea ce spun acum, şi ce voi simţi, şi ce va fi mai târziu, şi cum va fi. Aceasta lucrează. Lucrează pentru că acesta e scopul, acesta e un om creat după chipul şi asemănarea Dumnezeirii. Închipuiţi‑vă: noi ne‑am obişnuit aşa, să neglijăm aceste cuvinte, iar noi suntem creaţi după Dumnezeu, la fel, noi suntem fiinţe duhovniceşti. Noi avem în noi această sete, e al şaselea simţ – religios. Viaţa creştină este comunicarea directă cu Dumnezeul Cel Viu în fiecare zi. Noi stăm, Hristos stă lângă noi. El mă priveşte şi mă vede aşa cum sunt: că vorbesc din laudă de sine, cum m‑am enervat, dar eu, în faţa Lui, întotdeauna mă străduiesc.

Dumneavoastră simţiţi aceasta tot timpul?

Uneori uit de Dumnezeu, când e agitaţie, îndată simt un gol. Dar eu, altfel, fără El, nu mai pot să trăiesc şi nu mai vreau.

Munca de creaţie este tot o metodă de mântuire?

Este în firea sufletului. Vă reamintesc: „după asemănare”. Dumnezeu este Creatorul. Dar dacă motivul unei creaţii este să slujeşti oamenilor, atunci aceasta devine un mijloc de mântuire. Eu sunt actor, lucrez în teatru demult şi ştiu: de cum vei ieşi încrezut, puternic, înfloritor, cu rolul la degetul mic – gata, va fi un spectacol prost. Iar dacă ieşi cu sfială, nesigur, te uiţi apoi pe video şi te gândeşti: de unde a apărut aceasta?! Trebuie să‑L laşi pe Dumnezeu să lucreze. Cum? Să te smereşti, să cedezi: „Doamne, singur nu pot nimic, numai Tu…”

Textele se compun la fel?

Sunt, bineînţeles, unele lucruri elaborate, există o tehnică, bineînţeles. Se poate în diferite moduri. Dar principalul – trebuie să existe o sete, aşa cum, când zece zile nu ai băut, nu poţi să vrei doar un pic. Eu trăiesc cu ochii larg deschişi tot timpul. Privesc încolo, privesc încoace, privesc în mine…

În textele dumneavoastră e foarte multă tristeţe. Şi frumuseţe. Dar prin frumuseţe întotdeauna priveşte tristeţea…

Dar viaţa e grea. Însă, aşa cum scriu strămoşii, starea sufletului nostru nu trebuie să depindă de priveliştea care apare din fereastra voastră. Se întâmplă uneori: parcă totul e în regulă, bani sunt, suntem sătui, avem succes, suntem îmbrăcaţi, dar în suflet e rău, e murdărie. Dacă eşti fără Dumnezeu, nu ştiu cum poţi trăi, îndeobşte. Dar cu Dumnezeu, se ştie: tristeţea a dat năvală – rabdă, şi după aceasta, aşa cum scriu Părinţii, vei dobândi uşurare şi putere: Adică în mâhnire aşteaptă mângâiere. În mângâiere aşteaptă mâhnire. De aceea, când totul e bine, totul e în regulă, aştepţi cu ochii în patru: acuşi va începe ceva. Îndeobşte, trebuie să trăieşti cu mare băgare de seamă.

De la un spectacol la altul totul se schimbă; chiar şi dumneavoastră vă schimbaţi?

Bineînţeles, cum altfel? Şi într‑o parte mai proastă, şi în una mai bună. Nu este treaba mea să evaluez, să judec… Eu nu mă gândesc la asta, nu sunt preocupat de formă, deşi şi de aceasta, dar mai apoi. Eu sunt preocupat, să spunem aşa, de vibraţie. În genere, arta adevărată este taina tainelor. Iată, de exemplu, dragul meu Jean Gabin – el este uneori bucătar, uneori şofer, bibliotecar, nimereşte direct la ţintă. De ce?! El nu este în „eu în situaţia propusă”, ci priveşte spre lume cu ochii unui bibliotecar, asta‑i tot. Îşi schimbă concepţia despre lume. Astfel mă străduiesc şi eu să fiu, nu să par.

Mintea este straja inimii

De aceea aţi simplificat la maxim componenta muzicală a spectacolului?

Nu ştiu, mie pur şi simplu aşa îmi place. Aşa cum eşti tu, aşa va fi şi forma. Este o lege duhovnicească. Nu se poate să fii un om rău şi un scriitor bun. Nu se poate. Nu‑ţi va ieşi. Nu va ţine. Aţi amintit de tristeţe. Viaţa în general e grea. Oare de ce e aşa greu, chiar Dumnezeu nu a putut să facă în aşa fel încât să ne fie uşor la toţi? El aşa a făcut. Şi piciorul poţi să ţi‑l rupi, şi fiul bea, şi de la serviciu te‑au dat afară – totuşi poţi trăi în bucurie, dacă vei fi un vas al harului. Scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh, care va îndrepta totul în tine, vei fi fericit mereu, fără să depinzi de nimic din afară. Trebuie să aduni, să lipeşti cumva acest ghemotoc, care din nou se va destrăma, cu mânuţele tale slabe să‑l iei şi să‑l lipeşti. Aşa e şi în artă, şi în viaţă, din aceste bucăţele care se dărâmă, să lipeşti ceva puţin câte puţin. Dar trebuie să o faci cinstit. Se poate prost, se poate neîndemânatic, spectacolul poate să se prăbuşească, dar în mod cinstit. Dacă te vei gândi la succes, la public, la rezultat – eşti pierdut.

Dumneavoastră nu vă gândiţi la asta?

Mă străduiesc să nu mă gândesc, dar bineînţeles, cântăresc… Mă laudă – este plăcut, mă ceartă – e amar. Prin omenescul meu – eu sunt om doar – sunt supus emoţiilor, gândurilor de tot felul. Dar mintea este straja inimii, ea dictează totul: nu‑nu‑nu, asta nu e treaba ta, tu trebuie să te ocupi în primul rând de cine? De cine?! De tine însuţi.

Sunteţi mulţumit de ceea ce le‑aţi oferit copiilor?

Nu, multe le‑am lăsat să treacă, nu le‑am făcut. De aceea, ce trebuie să fac acum? Să mă rog. Să cer. Atât cât am lăsat să treacă pe alături, atâtea cărţi bune pe care nu le‑am citit, atâtea nopţi nedormite pe care nu le‑am avut – atâta trebuie să mă rog.

Dumneavoastră vi s‑au citit cărţi în copilărie?

Cum altfel? Îndeobşte, eu am fost educat în nişte condiţii uimitoare. Mama este om de litere, tata – om de ştiinţă, noi eram acel fel de familie moscovită unde se adunau pe atunci tot felul de intelectuali. Eu citeam în copilărie singur, pătimaş.

Ce anume?

Totul la rând, toată literatura clasică rusă. Aveam un dulap cu cărţi şi mă gândeam: „Trebuie să citesc totul!”. Şi luam cărţile la rând. Iar colecţia era minunată – Puşkin, Gogol, Turgheniev, Dostoievski, Goncearov, Tolstoi. Dar toată opera, toată arta este un fleac, de fapt. Dacă arta ar fi putut schimba oamenii, noi am trăi deja în rai – atâtea lucruri minunate s‑au creat. Nu schimbă nimic arta. O pocnitoare cu confetti, pentru un anume moment. Confetti‑urile s‑au risipit – totul s‑a terminat.

Dar poate aceasta să se acumuleze?

Să se acumuleze poate. Dar ce? Iubirea. Dacă în numele iubirii ne‑am adunat în această sală, dacă eu în numele iubirii alerg către această scenă, atunci, da.

Dumnezeu poate să preschimbe răul în bine

Mai demult pentru ce alergaţi?

Artistul are o îndrăzneală – să iasă, să se arate. Mi s‑a spus: „Tu beai mai înainte, de aceea ai compus astfel de cântece”. Eu răspundeam întotdeauna: „Nu, nu, nu datorită, ci în ciuda”. Iar acum nu spun aşa. Nu este de mirare că din bine iese bine: nu bea omul şi scrie cântece bune – ce e de mirare aici? Este de mirare când Dumnezeu poate să preschimbe răul în bine. Aşadar reiese că Dumnezeu a preschimbat chiar şi acea patimă mârşavă a mea pentru vodcă într‑un folos pentru oameni.

Vă aduceţi aminte acea stare a dumneavoastră, în care mai demult compuneaţi cântece?

Nu‑mi aduc aminte şi nici nu vreau să‑mi aduc aminte.

De ce? Da, într‑adevăr, odată aţi spus că nu vă întoarceţi în trecut. Dar de ce?

E o regulă. Apostolul Pavel spune: „Uită cele ce sunt în urmă şi tinde către cele dinainte”. Pentru noi e doar înainte, doar scopul. Nu mai trebuie să ne mai moşmonim cu gândul la ce a fost. Eu sunt cufundat în întuneric, ca toţi ceilalţi. Dar am nădejdea că nu mă voi face de ruşine. Eu am găsit o cărăruşă. Cât voi merge? Când voi muri? Ce voi izbuti? – nu ştiu. Treaba noastră e să mergem.

Ce doriţi să izbutiţi?

Să fiu vrednic de planul lui Dumnezeu. Cum spune un preot cunoscut de‑al meu: „La sfârşitul vieţii să devin un om normal”. M‑am lipit la o margine, mă străduiesc. Zgrepţăn, îmi zdrelesc mâinile… Eu sunt actor, eu lucrez. Trăiesc, mă străduiesc, ceva iese, în general – nu iese, ştiu neputinţa mea. Prima fericire evanghelică: fericiţi cei săraci cu duhul. Sărac cine este? Cel care înţelege că el nu are nimic şi cere: dă, dă! Eu nu am nimic al meu. Toţi au aceleaşi lucruri. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu vrea să‑i îmbrace pe toţi în pantaloni albaştri, nu. Cum am mai spus: iată, această părticică mică va fi numită cu un nume unic. Fiecare personalitate este uimitoare. Dar mai întâi trebuie să ieşi din râu la mal. Iar păcatele sunt aceleaşi la toţi: mândria, iubirea de arginţi, desfrânarea, invidia, îmbuibarea, mânia şi lenea – şapte păcate. Prin aceste şapte păcate hoinărim. Omule, priveşte‑te în oglindă!… S‑au pierdut foarte multe puteri, aşa cum a pierdut fiecare, foarte mulţi ani în zadar…

Dar reiese totuşi că nu în zadar?

Nu reiese… Trebuie uneori să vărs şi lacrimi, şi trebuie să trăiesc în mod serios. Îmi pare foarte rău de puterile tinereţii, îmi pare foarte rău de talanţii mei… Iată aşa, băieţii mei de aur… Dacă nu veţi minţi, povestiţi, poate va auzi cineva.

A consemnat Azamat Tseboev (jurnalist)
Sursa: www.livejournal.com
Traducere din limba rusă de Angela Voicilă