Lumea Credinței nr. 6 (167), iunie 2017

coperta LC 167

EDITORIAL  – E PLAN?

Cu toţii am fost oripilaţi atunci când am aflat de ororile nazismului, care prevedeau agresarea însăşi a fiinţei umane, prin definiţie. Eugenie, genocid, experimente medicale pe oameni vii, legi şi reguli rasiale/rasiste, excluziuni de tot felul, privarea omului de sentimentul religios – toate au constituit un arsenal de agresiune cu metodă. Ordonat, precis, germanic…

Iar astăzi, un nou mod de a privi lucrurile se insinuează în vieţile noastre. Şi în cultura noastră de zi cu zi, în modul nostru cotidian de a fi. Este vorba despre noile reguli, acceptate de oameni mai uşor decât acum 70 de ani, ba chiar dorite de mulţi dintre semenii noştri. Noile reguli se instituie, mai întâi, prin schimbarea sensului cuvintelor. Uitaţi‑vă, bunăoară, la aceste cuvinte: familie, patrie, iubire, Dumnezeu. Ce tip de realităţi defineau aceste cuvinte până adineaori, în istoria recentă, şi ce mai definesc ele acum?

Pentru omul euro‑atlantic din 2017, familia poate fi orice: doi bărbaţi în puterea vârstei, trei femei „trecute” şi un copil însămânţat in vitro, un cetăţean şi o capră, un om singur (sologamie – e ultimul răcnet în materie de sminteală!) şi – de ce nu? – un bărbat şi o femeie.

La fel, patria nu mai reprezintă acum o realitate geografică, istorică, comunitară şi mistică. Patria, adică sistemul de valori, apartenenţe şi identităţi, s‑a mutat în zona de preferinţe, s‑a aciuiat pe FB, în obiceiurile de consum şi într‑un peisaj/mediu cu care rezonezi, care are un feng shui aparte…

Iar iubirea? Sex în toată regula! Acum 1700 de ani, Fericitul Augustin rostea memorabilele cuvinte: „Iubeşte şi fă ce vrei!”, neputându‑se gândi la pervertirea totală a acestor cuvinte. Pentru că omul, dacă iubeşte, nu poate trece de anumite limite, nu poate face rău, nu poate păcătui. Însă acum aflăm de la contemporanii noştri că „iubirea e totul”, şi în numele ei se poate încălca orice regulă, orice obişnuinţă, orice tradiţie verificată ca fiind benefică omului. Iar iubirea la care aceştia se referă e una trupească, fără margini şi conţinut, fără final. Iubirea ca atracţie pură – asta vor să spună, de fapt, aceşti orizontali ai trăirii umane.

Despre Dumnezeu, ce să mai vorbim?! E o asemenea babilonie în capul contemporanilor noştri, încât discuţia se poate întinde la nesfârşit fără nici o concluzie clară, ci numai bălmăjeli ambalate într‑o precaritate metafizică.

Aşadar, schimbând cuvintele, sensul lor, tu (om politic, legiuitor, agent de influenţă, formator de opinie, artist ori profesor) practic rescrii, redefineşti o realitate. Şi asta chiar schimbă oameni, modifică la greu caractere, forjează noi seturi de valori. Valori? Da, poate… Dar nu cele mântuitoare, în orice caz.

Închei gândindu‑mă la Ziua Copilului, o formă planetară de solidaritate cu cei mici, cu modul lor inocent de a fi. Şi nu pot să nu‑mi amintesc de copiii ostatici ai binelui „corect politic” care bântuie în Nordul Europei şi nu numai. Vântul rece al îngheţului inimii se lasă uşor, uşor peste toată Europa. Iar mie, ca părinte, mi se face pur şi simplu frică…

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: