Revista:

Prietenii actului martiric

iasi 2017

La Iaşi a avut loc a şasea ediţie a Simpozionului „Dumitru Stăniloae”, care a avut ca temă martiriul şi memoria din România comunistă. Evenimentul a fost organizat de Facultatea de Teologie, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICC MER), cu sprijinul Sectorului Învăţământ al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Secretariatului de Stat pentru Culte şi Primăriei Oraşului Iaşi. Pe durata a trei zile de dezbateri, invitaţii – istorici, sociologi, teologi, ziarişti – au prezentat din unghiuri diferite problema recuperării memoriei colective din istoria recentă a României, transmiterea experienţei pe care a trăit‑o Biserica generaţiilor următoare şi vindecarea memoriei istorice.

Dintru început trebuie spus faptul că lista de invitaţi, temele abordate şi, implicit, nivelul de excepţie al acestui eveniment memorialistic au fost inspirate şi generate de un grup restrâns de persoane, din care fac parte teologul Radu Preda şi părintele Hrisostom Rădăşanu, alături de părintele decan Ion Vicovan şi Lucian Cârlan. Efortul acestor prieteni ai faptului martiric a fost încurajat şi potenţat de libertatea de mişcare şi binecuvântarea sinceră cu care i‑a înzestrat Mitropolitul Teofan, el însuşi prezent la deschidere cu un cuvânt viu şi incitant. Duhul acestor trei zile de sărbătoare intelectuală şi liturgică a fost unul al libertăţii, al sincerităţii, al durerii împărtăşite noilor generaţii, al dorinţei de neuitare. Printre participanţi îi amintim pe Teodor Baconschi, Mirel Bănică, George Enache, Adrian Petcu, Marius Vasileanu, părintele Jan Nicolae, Matei Cazacu, Adrian Opre, Octav Bjoza, Laurenţiu Tănase, Alexandru Zub, Paul Brusanowski, Constantin Cucoş, părintele Mihai Săsăujan, Maria Axinte, Dragoş Ursu, Cristina Puşcaş, părintele Grigore Benea, Jurgen Henkel, Emilian Roman şi alţii.

Aşadar, o listă lungă şi onorabilă, plină de miez în discursul expus publicului venit în număr mare. Ultima zi a fost una a comuniunii liturgice, slujba de pomenire fiind săvârşită în Catedrala mitropolitană de însuşi Înaltpreasfinţitul Teofan.

Iaşiul este un loc în care se respiră aer academic liber, este un loc al prieteniei în duhul adevărului şi în aşezarea tradiţiei colocviale, al spiritualităţii ancorate în tradiţie. Dovadă este şi faptul că reţelele de socializare ortodoxe au răspuns cu mare entuziasm provocării, pagina de Facebook a simpozionului înregistrând peste 65.000 de vizualizări în timpul transmisiunilor în direct. Iar jertfa martirilor a putut fi cunoscută mai bine, mai profund, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Adevărul chiar ne face liberi, ne face bine!

Iată câteva fragmente din Comunicarea pe care am susţinut‑o la Iaşi, intitulată „Cronica unei agresiuni anunţate. Cazul părintelui Galeriu, iulie 1989”:

„Costache Galeri, sau cel care avea să fie cunoscut, sub pecetea nobiliară a spiritului, ca fiind Părintele Galeriu, a fost cel mai iscusit pescar de oameni în România anilor ’90. Pescar de intelectuali, mai precis, căci părintele îşi arunca mrejele la adânc, cu acel orgoliu al profesionistului care a văzut multe la viaţa lui şi care poate încă şi mai multe… Opera – ziua şi noaptea – în marile oraşe, cu predilecţie. Era un pescar citadin, cu pradă urbană scoasă cu greutate din străfundurile bibliotecilor, de prin atelierele de creaţie, de la mesele de lucru, din amfiteatre, săli de spectacole ori de lângă simeze. Oriunde găsea un intelectual, acesta se transforma, fără să ştie, într‑o potenţială pradă pentru părintele‑pescar. Era nemilos! Chiar şi când victima se zbătea – sau tocmai atunci –, părintele îi aplica lovitura de graţie, neslăbind nici o secundă firul întins, strângând tot mai tare laţul în jurul prăzii. Şi când aceasta ceda – dulce binecuvântare! –, părintele devenea omenos, conciliant, glumeţ chiar. Până atunci harpona argumentele, mulina citatele Sfinţilor Părinţi, trăgea de firul culturii, smucea undiţa verbului până la rupere! Ce luptă! Pesemne că Ernest Hemingway, în „Bătrânul şi marea”, nu l‑a văzut în încleştare pe Galeriu, preotul de la Sfântul Silvestru, altminteri şi‑ar fi schimbat registrul narativ. (…)

Ca într‑un vis am ajuns acolo – era ziua de 8 iulie 1989, o zi toridă, nesuferită. Am intrat în rezerva unde părintele Galeriu şedea pe marginea patului. Tot în reverendă, aşa cum l‑a văzut lumea o viaţă întreagă, cu capul uşor plecat într‑o parte, parcă a eschivat să ne privească direct. Faţa îi era tumefiată de lovituri, mi s‑a părut că nici dinţi nu mai avea în gură… O tristeţe ontologică îl învăluia. „Cum e posibil ca omul să‑i facă semenului său una ca asta…?”. Atât ne‑a spus, în rest ne‑a lăsat mai mult pe noi să turuim cu întrebări, supoziţii, soluţii practice şi alte asemenea. Vorbeam mult ca să umplem golul şi să evităm, cumva, să rostim ceea ce era evident: părintele Galeriu trebuia intimidat, părintele Galeriu trebuia redus la tăcere. Cuvântul trebuia întrerupt, curmat. Logosul încurca, stânjenea, irita. Deja demonii presimţeau că sfârşitul e aproape – regimul totalitar a mai ţinut cinci luni, din acel moment.

Înainte să plecăm, bulversaţi cum eram, părintele ne‑a încredinţat slăbiciunea lui, pentru ca, mărturisindu‑ne‑o nouă, să se uşureze de ea: „Iubiţii mei, să ştiţi că în cele clipe voiam din tot sufletul să mă rog, dar nu puteam. Mi‑era pur şi simplu frică, dar nici nu mă puteam aduna după seriile de lovituri primite…”. Aşa ne‑a vorbit bătrânul şi atunci i‑am urât pe comunişti, pe cei ce gândiseră şi făcuseră una ca asta: să aduci un om al lui Dumnezeu în halul ăsta îţi trebuie fie o mare şi inutilă cruzime, fie să vădeşti un defect uman ireparabil. Mai mult, când am aflat că au pângărit casa, dulapul cu haine al acestui venerabil sacerdot, furia s‑a instalat iremediabil. Dar după cum zicea chiar părintele Galeriu că: „Nimeni nu e bun‑bun, nimeni nu e rău‑rău”, m‑am înmuiat atunci când am aflat că la plecarea din casa lui, unul din cei patru agresori, cel mai tuciuriu la culoare, i‑a şoptit fugitiv: „Iartă‑mă, părinte!”. Acesta a fost şi semnul că nu erau tâlhari, ci uneltele Securităţii, asmuţiţi să împrăştie teroare, să facă imposibilă orice formă de rezistenţă, inclusiv cea interioară.”

Răzvan BUCUROIU