Revista:

«Ştiu că trebuie să mă smeresc» – Interviu cu artista plastică Silvia Radu

silvia radu

Sculptorița și pictorița Silvia Radu (văduva maestrului Vasile Gorduz) – o doamnă a artei românești contemporane adeseori prezentă în paginile revistei nostre și care nu mai are nevoie de prezentări. Din lungul interviu pe care a avut bunăvoința să mi‑l acorde recent – și care va apărea integral într‑un volum aflat în pregătire – vă ofer o „arvună” în numărul de față. (R. B.)

Părintele Sofian Boghiu a însemnat atît de mult pentu dumneavoastră. Aveţi o amintire specială cu părintele pe care puteţi să ne‑o împărtăşiţi şi nouă? Un episod, o întâmplare, o poveste…

Chestia aia cu smerenia… M‑am dus odată la dânsul, când avea chilia la intrare. Era o săliţă şi după aia intrai în chilia dânsului. Mi‑a făcut mare plăcere că am fost acasă la Gorduz, la Trifeşti, şi am luat nişte ţoale din astea de‑ale lor basarabene, din alea cu vârste. Mi le‑a făcut cadou cumnată‑mea de acolo şi eu le‑am dus cadou părintelui. Aşa o plăcere mi‑a făcut să le văd tot timpul pe laviţa de la părintele… V‑am spus, părintele era făcut călugăr la Dobruşa, lângă satul lui Gorduz…

Deci, intru pe coridorul ăla, merg spre părintele, îmi iese în întâmpinare, că dânsul se ducea afară din chilie, şi zic: „Părinte, aşa simt nevoia să mă smeresc…”. Şi dânsul m‑a sărutat pe frunte. Zic: „Ştiu că trebuie să mă smeresc”. I‑a plăcut foarte mult asta. Mi‑a rămas lucrul ăsta şi îl povestesc întotdeauna, că mi se pare extrem de important pentru relaţia mea cu dânsul, adică am avut o răbufnire care nu ţinea de mine. Adică din mine a ţâşnit binele ăsta, dar nu eu îl spuneam, era o chestie mult mai profundă, mai de sus, care m‑a luminat.

Povesteşte Corina, fata care m‑a dus la părintele Sofian, că era ziua Sf. Dumitru şi se întâlneşte cu părintele, care mergea spre ceva. Şi ea zice: „Unde mergeţi, părinte?”. Şi părintele zice: „Ei, mă duc şi eu să mă întâlnesc cu Sf. Dumitru, că cică e ziua lui”. Ce frumos! Minunat!

Sau, eram chiar în faţa intrării mânăstirii, la clopotniţă, acolo. Mă durea capul şi îl văd pe părintele, care venea de undeva. Zic: „Daţi‑mi o binecuvântare, părinte, că aşa de tare mă doare capul!”. Îmi dă binecuvântarea şi îi zic: „Părinte, mi‑a trecut capul”. Şi părintele începe să râdă: „Ei, acum n‑oi fi şi vrăjitor!”. A avut un haz…

Nu pot să uit cum odată eram toţi acolo şi, după ce ne miruia, ne mai duceam o dată să ne miruie, să mai ciupim un pic de timp cu dânsul. Erau cerşetorii care veneau la el, că ştiau că e bun şi le dă. Şi ne spune părintele: „Să ştiţi că întotdeauna când vă cere un om, chiar dacă ţi se pare că nu trebuie să dai, dacă cere înseamnă că trebuie să îi daţi. Daţi‑i!”. Zic: mie mi‑a spus părintele Sofian aşa, eu le dau. Dacă e o mână întinsă, dă‑i! Adică sunt lucruri care îţi rămân, nu poţi să le depăşeşti şi să nu le simţi.

Aveam şansa asta, că mergeam cu dânsul cu maşina, că îl duceam, şi atunci am auzit o mulţime de lucruri pe care mi le spunea drăguţ. E clar că avea câteodată revelaţii, că… nu v‑am spus că mi‑a spus dintr‑o dată: „Și domnul Vasile se va mântui”. Este grozav. Eu eram la volan şi părintele în dreapta mea. Noi trebuia să îl aşteptăm pe domnul Stanca, care trebuia să vină, că îl duceam la tratament cu domnul Stanca pe părintele. Şi, hodoronc‑tronc, zice: „Şi domnul Vasile se va mântui”. La care eu am rămas aşa, nu am întrebat nimic, că trebuia să întreb ceva. Ştiţi care e concluzia mea? Trebuia să îl întreb: „Cum se va mântui, părinte?”. Prin suferinţă s‑a mântuit domnul Vasile. Şi el a văzut. […]

Dar dumneavoastră v‑a spus ceva părintele Sofian în mod particular legat de viaţa dumneavoastră şi aţi făcut o schimbare în sensul ăsta?

V‑am spus de la început că eu tot timpul mă lăudam că mă gândesc la alţii. Părintele Sofian mi‑a zis: „Doamnă, e bine, e foarte frumos să vă gândiţi la alţii. Eu zic că acum e momentul să vă gândiţi la dumneavoastră”…

Păi, până mi‑a dat voie să mă împărtăşesc… Nu mi‑a dat voie imediat, cu tot ce făcusem eu, cu toate… nu mai zic ce. Pe urmă, când m‑am dus să mă împărtăşesc prima dată, nu am putut să mă împărtăşesc, mi‑a venit rău, că nu mă lăsa ăla rău – şi povestesc asta la oamenii care nu se împărtăşesc. Ca să vedeţi ce înseamnă diavolul! Mă apropiam de… Mi‑a venit rău. M‑au dus pe braţe afară şi m‑am întors şi m‑am împărtăşit. A doua oară, la fel, de abia… dar mai puţin. Fizic mă atacau pur şi simplu, atac direct, scăpau pradă importantă… Sau îmi era rău în biserică. Îi ziceam Corinei: „Mă, mi‑e rău”. Zice: „După Sfintele Daruri vei vedea că te refaci”. Şi aia era.

Nu ştiţi că mulţi nu stau la biserică? Zic: „Mi‑e rău, nu suport să stau în biserică”. „Păi rezistă, domnule, că aşa e la început, te ispiteşte ăla rău să nu stai!”.

Atac concret, fizic.

Şi părintele Sofian mi‑a spus aşa: „Râvna dumneavoastră v‑a salvat”. Râvna. Deci, eu am zis: Domnule, dacă am intrat, acum trebuie să rămân aici.

Părintele Sofian m‑a schimbat total. […]

Dar ce vârstă aveaţi când l‑aţi cunoscut pe părintele Sofian?

51‑52 de ani, eram om în toată firea, trecută de prima tinereţe. […]

Și nu vă pare rău după Silvia Radu de la 40 de ani, să spunem?

Nu, Doamne fereşte! Îmi pare atât de rău că nu m‑am trezit mai devreme, îmi pare atât de rău – şi îmi pare bine că îmi pare rău, adică faptul că îmi pare bine că îmi pare rău este câştigul pe care mi l‑a oferit părintele Sofian. După aia am avut şi şansa să fiu la părintele Irineu, care e un duhovnic aspru, foarte aspru. […]

Dar în arta dumneavoastră cum s‑a simţit schimbarea? A fost şi un punct de cotitură în artă, sau nu?

Nu. Am avut şansa asta – aici m‑a ajutat Dumnezeu pe mine… Că şi acum mă gândeam la alţii – că m‑am gândit la alţii, într‑adevăr, în vremea comunismului. Faptul că mă gândeam la alţii… m‑a ajutat Dumnezeu că nici nu am făcut compromisuri. Nefăcând compromisuri în artă, lucrurile se leagă. […]

Pe dinăuntru eu eram construită bine, eram… cum să spun, eram generaţii întregi de ţărani români – că îi spuneam şi domnului Hăulică: „Eu sunt ţărancă, domnule Hăulică”. „Tu nu eşti ţărancă”. „Domnule Hăulică, eu mă simt ţărancă, că sunt din neamul lui Oprea de la Sibiu”. Pentru mine ăsta mi se pare cel mai frumos titlu de nobleţe, să fii dintr‑un neam de ţărani şi să te mai cheme şi Oprea… E minunat. Oprea e un nume care iradiază şi este clar că sunt din neamul Oprea. De acolo vine tot, că până la urmă strămoşii ăia îşi spun cumva cuvântul. […]

Cum a fost primul chip, sau prima temă sacră pe care aţi lucrat‑o?

Noi mergeam la Vama Veche, lucram; eu pictam şi Gorduz sculpta pe malul mării. Eu aveam maşină şi luam prietenii în maşină şi îi duceam la biserică duminica. Nu eram încă la părintele Sofian, dar se ştia că duminica adunam şi femei din sat, şi prietene, ca să fim cinci în maşină sau patru, câţi reuşeam să păcălesc… de pe plajă, că ăilalţi stăteau pe plajă duminica. Sâmbătă eu am fost pe plajă, unde nu stăteam decât o oră, făceam gimnastică, făceam puţină plajă, după aia mă duceam să lucrez. Mie mi se pare că în vremea comunismului nu ai voie să te odihneşti, adică mi se părea o chestie… Foarte interesant. Vedeţi, tot de la ţăran îmi vine sentimentul datoriei. Ţăranul are concediu, domnule? Are vacanţă? Ce e aia? Să mă duc eu o lună şi jumătate… Stăteam la Vama, că ne convenea, era superb. Aveam o casă frumoasă, unde în faţă era grădina, în spate aveam camera noastră cu pământ pe jos, foarte frumoasă şi răcoroasă, o splendoare. În faţă ne pusesem o prelată, ne‑o făcusem noi din metal frumos. Em am fost un om cu spirit practic – tot ţăranul, ţaranul care trebuie să îşi facă tot cu mâna lui. Vedeţi că şi sculptura… Nu spuneaţi dumneavoastră de omul care mântuieşte prin lut, sau nu ştiu cum aţi spus… Foarte frumos, mi‑a plăcut foarte mult. Şi ăsta e adevărul. Aţi avut, aţi simţit… adică pământul, vedeţi? Totul e legat de pământ şi de ţăran, de acolo vine tot‑tot ce v‑a dat Dumnezeu. De acolo vine, de la aceşti ţărani obişnuiţi şi nefericiţi – toţi; şi ardelenii au fost obişnuiţi, şi muntenii, şi moldovenii, şi toţi. Că a fi ţăran nu e simplu, dar e şi o mare bucurie. Ţăranii erau curaţi, oameni care muncesc pentru ei şi pentru familia lor. Ei desfideau comerţul sau toate lucrurile astea, nu exista aşa ceva, era ruşine să faci comerţ… că de‑aia evreii se băgau şi vindeau, aveau cârciumi în stradă, pentru că ţăranul nu făcea comerţ, ţăranul trăia el din ce făcea. El îşi făcea opinca, el îşi făcea totul din mâinile lui…

Ne duceam la Vama Veche cu maşina şi mergeam la biserică la Limanu. Preotul de acolo mi‑a zis: „Doamnă, eu aş vrea grozav să schimb porţile astea la biserică, să fac ceva pentru porţi”. Şi eu îi spun: „Părinte, hai să vă ajut eu. Uite ce faceţi, dumneavoastră faceţi uşile şi eu fac nişte reliefuri în bronz”. Îi spun lui Horia Bernea: „Uite, m‑am gândit să fac Sfânta Treime şi nişte sfinţi”. Eu nu ştiam că în Ortodoxie nu se figurează Tatăl. L‑am făcut pe Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Şi Horia îmi zice: „Bă, tu eşti proastă. Tu nu ştii că…”. Am înţeles, bun. Gata, e în ordine. Mă duc la părintele Sofian şi spun:„Părinte, cum să fac eu aşa ceva?”. „Se poate face aşa: Sf. Nicolae şi cei trei ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, paznicii bisericii, şi sus Sf. Treime”.

Foarte frumos, foarte frumos.

Şi vin la atelier şi dintr‑o dată am avut ca o vedenie: l‑am văzut pe Sf. Nicolae, care a coborât… Tata, fiind Nicolae, noi aveam acasă o icoană cu Sf. Nicolae, pe care am dat‑o Mitropolitului Nifon, şi mai am o cruce superbă, făcută tot de tata pentru familia noastră. Domnule, parcă cobora de acolo Sf. Nicolae, adică asta a fost prima mea lucrare în legătură cu biserica. Auzi, ce frumos! Aşa am început, prima mea lucrare pentru biserică, a fost pentru Vama Veche, unde am făcut reliefurile – am poze cu ele, sunt foarte frumoase. Părintele râdea şi zicea: „Doamnă, eu sunt din Ardeal, dumneavoastră sunteţi de la Bucureşti şi ăştia de aici… Eu vin cu pozele”… A făcut pozele undeva la Mangalia, la şantierul naval, el a plătit tot. Şi a rugat din sat să vină oamenii să îl ajute să dea alea jos din camion. A dat el din banii lui, părintele. Şi zice: „Ăştia de aici nici nu voiau să mă ajute, doamnă, vă daţi seama?”. După slujbă făcea… Veneau ţăranii… femeile, că bărbaţii… când treceam eu la biserică, bărbaţii erau în cârciumă cu vodca. Groaznic! Să ştiţi că nu erau lipoveni, erau români sadea… Aşa, şi femeile aduceau foarte multe prinoase la biserică şi părintele striga: „Unde e doamna mea?”. Eu eram „doamna lui”. Mă striga şi îmi dădea câte un pepene, câte ceva ce ştia că îmi face plăcere, îmi dădea roşii şi chestii de genul ăsta. Îmi dădea prinoase din astea şi mă duceam cu daruri acasă… Așa a fost prima lucrare pentru biserică, legată de spaţiul sacru, de sfinţenie…

A consemnat
Răzvan BUCUROIU