Revista:

Jurnalul de la Lainici

Cuviosul Irodion cel Smerit Lainici

Cuviosul Irodion cel Smerit ne îmbrățișează. Mesajul e limpede: E un privilegiu să Îi aparții Nemărginitului. Privește‑L și fii radiant. El nu este departe. Nu se intră în Rai după lumânări, ci în funcție de haina de nuntă. La finalul unei minuni nu se pune nici un semn de întrebare, ci doar multe semne de exclamare!

Lainici. Înțeleg că Iisus nu poate fi scos nici din inimă, nici din Carpați. Tornada ateistă nu poate risipi altarele din munți. Nici o portavoce nu poate opri invocarea Numelui. Știu că El este de față. E aici. E pretutindeni. Îmi spune să nu fiu acru. Îmi spune că nu este suficient să fiu cumsecade. Îmi spune prin Evangheliști că trebuie să am în vedere mântuirea. Nu cumsecădenia golită de conținut moral. Toți au nevoie de Iisus.

Nimeni nu a ajuns în infern pentru că a fost generos.

Ni se întinde o mână salvatoare: Dacă fiecare se imaginează primul, nimeni nu înaintează. Dacă nu ai smerenie, te ostenești zadarnic. Ți se cere cumpătare, credință și adevăr. Prețuiește simplitatea, blândețea și înfrânarea. Doamne, miluiește‑ne, că altfel cădem! Veghează, suflete, ca să moștenești cele veșnice:

1. Oriunde vei merge, mergi cu Dumnezeu. Du‑L cu tine peste tot.

2. Avraam era iubitor de străini și Dumnezeu era cu el. Ilie iubea liniștea și Dumnezeu era cu el. David era smerit (asemeni Cuviosului Irodion) și Dumnezeu era cu el. Cu tine este Dumnezeu? Ești iubitor de străini, iubești liniștea și smerenia?

Ierusalimul Olteniei

Mulțumesc celor ce îmi sunt ostili, ei mă ajută cel mai mult să rămân cu picioarele pe pământ! În Europa post‑constantiniană, înțeleg: Cel ce se mândrește cu ce lasă în urmă în această lume își păgubește sufletul. Deci nu toate gândurile sunt la fel. Sunt gânduri care naufragiază (să dea Domnul să fie cele rele) și sunt gânduri care se încununează (să dea Domnul să fie cele bune). Înțeleg din Patericul de la Lainici:

1. Harul luminează inima, așa cum făclia luminează o cameră întunecoasă. Dacă ne amintim răul făcut de altul, nu ne mai amintim de Dumnezeu. Cel ce a zis să nu furi a zis și să nu judeci.

2. Când aprinzi focul, la început te afumi și lăcrimezi, dar mai apoi te încălzești (bucuria de negrăit e la final, după osteneala de la început). Meșteșugul cel bun se deprinde cu multă silință.

3. Maica adună copilașii în casă, ca să îi învețe cum să Îl aștepte pe Tata.

4. Răbdarea duce întotdeauna la un sfârșit bun. Nerăbdarea este un șarpe, care – închis într‑un vas acoperit – va muri.

Ancora noastră de salvare

Eșecurile anterioare sunt uitate. Momentele de respingere nu ne‑au afectat încrederea. Nici speranța într‑un viitor al plenitudinii. Ceea ce va fi deja începe să fie. Sunt rugăciuni care ne duc în proximitatea lui Dumnezeu, în proximitatea înfometaților, a denigraților și a nefericiților. Sunt mii de astfel de rugi. Acestea produc o răsturnare de situație: nefericiții devin cei mai fericiți. De acum, viața lor va fi una fără spaime.

Sfântul nu vrea să impresioneze. El transmite un mesaj plin de optimism: Cel ce Îl recunoaște pe Dumnezeu nu va fi lepădat. Tatăl nu își va abandona fiii. Nu trebuie să ne sperie nimic. Trebuie doar să știm direcția de mers. Evanghelia nu insistă pe amenințarea condamnării. Accentul este pus mereu pe iertare. Doar să nu ne excludem singuri, să nu disprețuim pe nimeni. Dumnezeu dezactivează puterea răului. Binele se răspândește pe pământ. Dumnezeu este dreptate supraabundentă. Cuvintele ajung la urechile ascultătorilor. La inimă ajunge doar Dumnezeu. Punctul de plecare nu este observarea idilică a naturii, ci încrederea totală în grija Lui față de creația Sa. Preocuparea pentru mântuire este singura care merită. Să trăim ca niște călători, cu bagajele făcute, așteptând chemarea. Să nu credem că un talant e puțin. Valorează peste 20 de kilograme de argint… Și încă este o disproporție între generozitatea Lui și meschinăria noastră.

Omul bun nu este stingherit de multitudinea minunilor. Minunea este un spațiu privilegiat: Dumnezeu acționează în lumea noastră. Minunea este un bine făcut gratuit omului. Astfel, omul devine minunat. Se minunează de faptul că forțele răului sunt expulzate. Dumnezeu ne salvează viața chiar de sabat (Se pogoară în iad), Se odihnește în noi. Omul bun înțelege: A dărui celui flămând o pâine este o minune mai mare decât chiar despărțirea Mării Roșii. Acceptarea mesajului implică acceptarea Mesagerului. Omul bun nu Îi va cere Celui legat la ochi să profețească cine L‑a lovit. Acordarea iertării, prerogativa Lui, devine datorie a omului. Împărăția a început să sosească: Dumnezeu este prezent în istorie, iar omul poate fi salvat. Suntem însă prea fricoși încă (Tudor Chirilă, Exercițiu de echilibru, Ed. Polirom, Iași, 2012, p. 327) și fugim de suferință. Nu avem curajul să lăsăm suferința să ne privească în ochi. Am putea să ne schimbăm, dar suntem prea egoiști. Prea multe zgomote încă avansează spre noi.

Omul onest nu se întreabă dacă sfinții fac parte din Biserica lui, ci dacă el face parte din Biserica lor [Peter E. Gillquist, Cum am devenit ortodox, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2016. p. 10. Așa cum Jurnalul de la Păltiniș nu este despre zăpadă și turiști, la fel se dorește ca nici acest jurnal (de la Lainici) să nu fie o broșură despre istoricul locului și atât]. Dacă mai ține legătura cu învățătura Apostolilor. Dacă mai crede în puterea rugăciunii intense pentru binele celorlalți. Dacă nu a abandonat în goana după fapte bune. Dacă a înțeles că nu este vitală dorința schimbătoare, ci schimbarea vieții. Dacă mai are răbdare în rezistența lui împotriva forțelor distrugerii. Dacă mai crede că Iisus înfruntă duhurile rele care îl subjugă. Dacă și‑a dat seama de ce Iisus a înviat trei tineri. Dacă nu se îndoiește că Iisus poate reda viața. Dacă așteaptă învierea. Eliberarea din captivitate.

Peste tot în Evanghelie triumfă viața

Nicăieri nu este miros de eșec. Cuvintele lui Iisus domină scena istoriei: Tinere, scoală‑te! Ucenicii paralizați de frică în vremea furtunii prind curaj. Barca atinge pământul imediat ce se apropie Iisus de ea. Noi atingem Raiul imediat ce Îl acceptăm. Ucenicii se liniștesc abia când sunt asigurați că este Iisus, nu o nălucă. Asta pentru că ei nu știu naviga fără El în furtună. Altă dată, la Tabga, s‑au terminat proviziile, dar nu a fost nici  catastrofă. Ucenicii se recunosc incapabili să hrănească mii de flămânzi. Ei încă nu știau că Iisus îi convocase la Masa Lui pe toți. Abia acum observă ucenicii că Iisus nu invocă trecerea Mării Roșii sau distrugerea Ierihonului, ca să nu instige la violență, ca să nu ațâțe împotriva legiunilor. Evocă doar Mana. Este suficient. Cei ce s‑au săturat la înmulțirea pâinilor nu au înțeles ce li s‑a zis. Erau prea entuziasmați că au mâncat o hrană atât de bună, deși nu pricepeau ce s‑a întâmplat. Nu au înțeles cine este Iisus. Pentru ei era un rabin popular, Care îi atacă pe fariseii bogați, stă de vorbă cu oamenii de rând și este prieten cu păcătoșii. La mai mult nu se puteau gândi. La fel, nu contează peștele prins la pescuirea minunată, ci doar identitatea Pescarului. Oprimații Îi acceptă prietenia cu recunoștință și înflăcărare. E pentru prima dată când se adresează cineva lor. Nu le vine să creadă. Raiul este al celor care VOR să intre în el. Nicidecum al celor care se cred perfecți, care consideră că totul li se cuvine. Nicidecum al celor care cred că nu au nevoie de iertare, că au intrat deja în Rai și că doar ei merită să fie acolo, ca o obligație.

Aramaica secolului nostru

M‑am reîntâlnit cu săracul bubos irlandez. Acesta mi‑a zis: „Roagă‑te! Lasă restul în seama lui Dumnezeu! Când concentrarea nu este asupra Țintei, este imposibil să reușești. Unde e Dumnezeu, acolo e pace. Este bine să ne rugăm, dacă vrem să dezvoltăm o certitudine mai degrabă decât o falsă securitate. Indiferent cât de complicate pot deveni viețile noastre, nu avem de ce să ne temem. Rugăciunea cu buzele nu estesuficientă, cum nu este suficientă nici observarea exterioară a ritualului. Omul pledează vinovat în fața lui Dumnezeu. Este bine să ne rugăm psalmi, atunci când ne simțim copleșiți de vina noastră. Ne rugăm lui Dumnezeu să distrugă ceea ce este rău în noi înșine. Dumnezeu este mai aproape ca niciodată. Sunt convins că Dumnezeu nu mă va abandona morții”.

O nouă speranță răsare prin Înviere. Nimeni nu poate fura această speranță, oricât ar banaliza‑o și ar încerca să mușamalizeze splendoarea galaxiilor. Speranța se bazează pe ceea ce scria Sfântul Nicolae Velimirovici: Dumnezeu Se gândește la noi mai mult decât la îngerii din ceruri… Este nevoie de o revizie generală a vieții noastre, așa cum propune părintele diacon Sorin Mihalache. Este vital să fugim de locurile căderii. Este important să ne trezim din coșmarul bucuriei părute și al multei depresii.

Preot Marius MATEI