Revista:

Rãteşti, o lacrimă prelinsă pe pămant – de Răzvan Bucuroiu

RĂTEŞTI 01

 

Pe 1 Iunie, de Ziua Copilului, am poposit la Mânăstirea Răteşti, trimis fiind acolo de bunul meu prieten, prof. Laurenţiu Tănase. Am plecat de la pensiunea familiei sale din Berca, Casa Matei, şi după 5 km m-am trezit în faţa catastrofei care a lovit năprasnic faimoasa mânăstire buzoiană. „Se sparie gândul”, vorba lui Miron Costin, de ceea ce am văzut acolo. Cu mâna tremurândă şi cu sufletul plâns am început să fotografiez, aproape mecanic, dezastrul…

Potopul românesc

Da, Dumnezeu ne-a încercat greu şi anul acesta, după seceta din toamna trecută, când pământul se transformase într- un strat dezolant, aparent fără viaţă, de cenuşă gri spulberată de vântul uscat. A urmat – cum altfel?! – o primăvară ploioasă, reumatică, ostilă. Cerurile parcă s-au spart şi de deasupra au început să curgă şuvoaie. Acestea au dus la vale drumuri şi podeţe, au inundat câmpuri fertile, gospodării, case, ferme de animale. Nici locaşurile de cult nu au scăpat. Culmea, vechea Mânăstire Răteşti nu era în calea apelor, fiind construită sus, pe un pinten de deal. Căsuţele maicilor – despre am scris cu tot dragul acum vreo 2 ani – erau înşirate jur-împrejurul bisericii de secol 19 şi stăteau cuminţi, parcă de o eternitate, cu cerdacurile doldora de flori, cu pisici jucăuşe, cu mirosurile de plăcinte calde. Zgomotele casnice, după slujbă, răzbăteau prin ferestrele deschise, maicile erau văzute trecând prin dreptul unui geamlâc, trăgând o perdea, închizând o uşă… Vizitatori, ici şi colo, puteau fi sesizaţi într-un colţ retras de cerdac. Muşcatele erau la ele acasă, iar palmierul din dreptul stăreţiei şi-a câştigat, până la urmă, statutul de oaspete permanent. Ce mai, locul avea geniul locuirii valahe exprimate în piatră, în duh şi-n floare! O mânăstire-muzeu, dar şi un tip de vieţuire „de sine”, dar totuşi laolaltă; împreună, dar nu înghesuite; cu toate la un loc, dar nu sufocate de prezenţa celeilalte.

RĂTEŞTI 02

Ei bine, toate aceste s-au întrerupt brusc la mijlocul lunii mai 2014. Atunci, în urma unor ploi torenţiale, pânza freatică, ce se transformase într‑un adevărat râu subteran şi curgea pe sub mânăstire, a erodat stratul de sol de la suprafaţă, format din argilă. Argila este întotdeauna factorul agravant sau determinant în alunecările de teren. Acest strat de argilă era prezent şi la Răteşti – în consecinţă dezastrul s-a produs! Stăreţia, zece chilii (case), biserica veche şi drumul de acces către Buzău au fost grav avariate. Chiliile sunt – unele, cel puţin – de nerecunoscut. Iar cea mai afectată pare a fi stăreţia, construcţie ceva mai impozantă, cu un cat, aflată în marginea dinspre nord a complexului monahal. Culmea, mânăstirea primise la sfârşitul anului 2013 o alocare bugetară din fondurile europene (prima aşezare monahală din România care primea astfel de fonduri) pentru restaurarea aşezământului în valoare de peste 3 milioane de EURO. Acum, doar pagubele sunt evaluate la peste 18 milioane de lei!

RĂTEŞTI 03

„Ne-om ruga cu faţa la răsărit…

Maicile sunt aproape devastate. Din cele 40 de rugătoare de la Răteşti (cu vârste cuprinse între 30 şi 90 de ani), 20 sunt evacuate în clădirea fostului seminar teologic de peste drum. Deşi au unde locui, faptul că au fost scoase din rostul lor duhovnicesc le-a mâhnit peste măsură.

Dar, vorba maicii Pahomia: “Dacă Dumnezeu a voit aşa, apoi aşa să fie voia Domnului. Dacă toate acestea ar fi de la om, te-ai mai certa cu el, dar aşa, chiar nu ai ce face. Dar unde ne-om duce, Dumnezeu va merge cu noi şi noi ne rugăm. Şi chiar dacă nu mai avem icoană pe perete, ne-om întoarce cu faţa la răsărit şi tot ne-om ruga…”

RĂTEŞTI 04

Seninătatea maicilor este rodul echilibrului lor sufletesc, însă greu încercat. Văzând dezastrul de la Răteşti, mi-a venit ideea „adoptării” unor chilii, spre restaurare. Evident, după obligatoriile lucrări de drenaj, care să asigure stabilitatea terenului, pe viitor. Şi atunci, fiecare din noi “adoptă” o chilie, la care lucrează ca voluntar, sau susţine refacerea duşumelelor, ori a unei băi, ori a cerdacului, sau cumpără cimentul / varul trebuincios, vopseşte tâmplăria etc. Fiecare după puteri şi buget!

Desigur, a fost gândul care mi-a venit în faţa furiei naturii şi a neputinţei de moment a maicilor. Dar poate voi, cititorii, aveţi idei mai bune ca aceasta. Ce ziceţi, aşadar?

Răzvan Bucuroiu