Revista:

Părintele copiilor fără de părinţi… – INTERVIU CU PĂRINTELE SIMEON PALAMARU

Untitled

Într‑o lume în care uitarea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele pare a deveni o stare de normalitate, mai există încă oameni cărora le pasă… Părintele Simeon Palamaru este unul dintre aceştia. De mai mulţi ani, e alături, cu inima şi fapta, de copiii fără familie, de copiii uitaţi ori abandonaţi de părinţi…

„Nu putem învăţa din greşeli plătite pe pielea copiilor…”

Părinte Simeon Palamaru, v‑am regăsit după atâta vreme… Cum aţi ajuns în mijlocul copiilor, într‑un orăşel de provincie? Nu‑mi amintesc să fi existat pe aceste locuri, mai înainte, o biserică cu hramul Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica…

Prin grija Preasfinţitului Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, bisericuţa cu hramul Sfântul ierarh Calinic de la Cernica a primit aprobarea înfiinţării în anul 2004. deserveşte strict Departamentul de Asistenţă Socială al Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, fiind o parohie fără enorie, în sensul că ne ocupăm doar de copiii instituţionalizaţi, Centrul Mama & Copilul, de tot ceea ce are legătura cu asistenţă socială. Am fost hirotonit preot în 2003, cu binecuvântarea şi îndrumarea vrednicului de pomenire Părinte Nicodim Bujor. Colaborarea cu Preasfinţitul Galaction şi Părintele Dumitru Lazăr pentru departamentul amintit a început însă cu aproape doi ani înainte. Prin urmare, sunt 14 ani de când mă aflu în mijlocul copiilor…

Cum v‑aţi intrat – ca să spun aşa – în „atribuţiunile” de părinte? O relaţie nu tocmai uşoară, copiii instituţionalizaţi cerând o grijă aparte…

Da, momentele dificile nu sunt deloc puţine. Preocuparea noastră este de a veni în întâmpinarea momentelor de criză ale centrului, în special a nevoilor copiilor, pentru depăşirea lor, dar mai cu seamă pentru evitarea lor. Cu copiii nu am încercat drumul „bătut”, dacă mă pot exprima aşa, al unei catehizări după carte. Dorinţa şi efortul nostru sunt îndreptate spre conştientizarea darului cel mare al Vieţii, ca ei să înţeleagă nevoia apropierii de cel ce dăruieşte Viaţa, de cel ce S‑a numit pe Sine „eu sunt Viaţa”. Apoi ei sunt liberi să aleagă… Pentru a te apropia de oameni, în special de copii, ai nevoie de curaj, aş putea spune… ai nevoie să te priveşti pe tine sincer, şi faptele tale. Consider aceasta o necesitate fără de care nu poţi face acest lucru, fără de care nu poţi întreprinde nimic în viaţă…

Vă referiţi, probabil, la principiile de viaţă… Cum ar trebui să fie un păstor al copiilor?

Da, e nevoie de valori, de principii şi modele. Oricât de mare ne‑ar fi dorinţa împlinirii unor idealuri, sărăcia spirituală şi nevrednicia proprie, cu greşelile vieţii, îngreunează aducerea lor la bun sfârşit sau – mai grav – ne împiedică desăvârşit în împlinirea acestora. Şi spun aceasta pentru că faptele noastre trebuie să caute Lumina adevărului prin care omul să se vadă pe sine. Ca să‑i vezi pe aceşti copii, copii care, vă asigur, îşi trăiesc viaţa într‑o realitate pe care nu o poţi „regiza”, trebuie să te pui realmente în pielea lor. Doar astfel poţi ajunge să înţelegi bucuriile, tristeţile, împlinirile sau dezamăgirile vieţii lor. Şi numai Lumina Adevărului îţi poate da o astfel de „vedere”…

Din ce mediu provin copiii?

Sunt copii orfani, abandonaţi din leagăn, din familii dezbinate, cu părinţi aflaţi la închisoare, cazuri sociale şi altele… Mulţumim Bunului Dumnezeu care S‑a numit pe Sine „Tată al orfanilor”, care plineşte lipsurile noastre şi îi ajută permanent pe aceşti copii, pe lângă infima noastră contribuţie la viaţa lor. Apropierea de aceşti „fraţi mai mici”, faţă de care Bunul Dumnezeu arată o atât de mare grijă, implică desigur o mare responsabilitate… Este o sarcină dificilă nu doar faptul de a încerca să le spui că Bunul Dumnezeu „Şi‑a asumat” răspunderea lor, numindu‑Se „Tată al orfanilor”, ci mai ales ca ei să înveţe să folosească acest avantaj… Prin credinţă şi împlinirea poruncilor evanghelice omul îşi găseşte locul indiferent de pregătirea profesională, etnie, descendenţă, nu numai în această lume, dar mai ales locul lângă Dumnezeu, întru Dumnezeu…

„De bunăvoinţă şi generozitate e nevoie nu doar de sărbători…”

V‑aţi referit până acum la relaţia părinte spiritual – copil, în aceste cazuri deloc uşoare, în legătură cu copiii instituţionalizaţi; însă cum se raportează astăzi autorităţile statului la aceşti copii?

În relaţiile cu celelalte instituţii ale statului – direcţia de Protecţie Socială, Poliţia, Primăria etc. – interacţiunea noastră nu este pe deplin satisfăcătoare. N‑aş intra totuşi în detalii… de multe ori, hotărârile, felul de a acţiona al celor din funcţiile de conducere, dar şi al celor care îi au în grijă, precum şi răspunsul – lentoarea – nesigur al unor instituţii complică problemele cu care se confruntă copiii instituţionalizaţi. Problemele sunt de altfel ale întregii societăţii: prostituţia infantilă, minore la a doua naştere, fără să existe nici un fel de rezolvare a cazurilor de abuz al acestor minore. Aş mai aminti de abandonul şcolar. Este nevoie de un efort mai mare, de o cooperare mai strânsă a celor care prin natura preocupărilor se intersectează în acest domeniu. n‑aş vrea să amintesc de reaua voinţă a unora, de incompetenţă, de corupţie sau de alte lucruri mai grave. E nevoie, cu siguranţă, de o reevaluare a lucrurilor, de remanieri… Spun asta ca simplu cetăţean, nu ca preot, care observă problemele acestor copii, problemele societăţii…

Un exemplu concret…

O greşeală a sistemului este, de pildă, aceasta: în leagăn, un copil primeşte „eticheta” de „autist irecuperabil”. Educaţia şi cursul vieţii în centrul de plasament urmează tipologia aplicării tratamentului diagnosticului respectiv. Or, avem un exemplu când o fetiţă diagnosticată astfel, ajungând în îngrijirea unei familii, fiind adoptată, cunoaşte astăzi 3 limbi străine, cântă la pian, are rezultate foarte bune la învăţătură. De ce, prin urmare, diagnosticul de autist irecuperabil…? Riscul diagnosticării greşite este mare. Poţi fi „tratat” astfel pe viitor, în întreaga ta viaţă, un tratament care de fapt nu înlătură nicidecum diagnosticul, ci, paradoxal, înlătură şansa de a reveni la normalitatea vieţii, oamenii comportându‑se cu tine ca atare, ca fiind un handicapat… care este şansa unui astfel de copil de a‑şi întemeia o familie, de a avea rezultate în viaţă, de a atinge acele idealuri la care cu toţii aspirăm de mici…? Minimă sau deloc… Per total, eforturile tuturor sunt însă „pe plus”. cu toţii învăţăm „din mers”. ar trebui evitat să învăţăm însă din greşeli, pentru că se refl ectă direct şi imediat în viaţa acestor copii, apoi în viaţa noastră. Nu putem învăţa din greşeli plătite pe pielea copiilor…

Se pot da şi exemple pozitive, prin urmare, cu toate tarele sistemului…

Ceea ce contează este cooperarea spre binele copiilor. În acest sens, pot spune că am avut relaţii foarte bune atât cu foştii directori ai centrului, dl Ion Marineci, cu coordonatorii de centru, dna Gabriela Marineci, cât şi cu cei ce lucrează în prezent în cadru departamentului, dna Mihaela Paraschiv şi ceilalţi referenţi care realmente participă la viaţa de zi cu zi a copiilor şi duc greul acestui sistem. Dar, cum se spune, „ar fi loc de mai bine”.

Nu este deloc uşor, desigur. Copiii au nevoie de multă dragoste…

Nevoile centrului, nevoile copiilor, sunt ca ale tuturor celorlalţi copii: nevoie de fonduri pentru medicamente sau pentru anumite servicii medicale necompensate, rechizite, hăinuţe, consumabile, un plus de varietate în hrana lor etc.… În aceşti 14 ani de activitate am fost ajutaţi în munca parohiei de bunătatea cea dumnezeiască, prin oameni de bine care, din reală modestie, nu vor ca numele lor să fi e menţionate aici şi cărora le mulţumesc pe această cale. de bunăvoinţă şi generozitate, de ajutor, e nevoie însă – după cum bine ştiţi – nu doar de sărbători, ci în toate celelalte luni ale anului… Ar fi bine, cumva, dacă ajutorul oferit ar ajunge nu doar la cei bine mediatizaţi şi foarte cunoscuţi, ci să fim căutaţi şi noi, cei neştiuţi. Fără îndoială, bunătatea dumnezeiască va răsplăti nu numai darul făcut, ci şi efortul de a ne căuta şi a ne găsi. Mulţumim tuturor celor care nu ne vor uita…

Copiii cresc, ce se întâmplă după ce ies de sub tutela departamentului dvs.?

Da, copiii trebuie pregătiţi pentru pasul cel mare, reintegrarea socială – calitatea educaţiei sau eşecul eforturilor făcute pentru ei văzându‑se la părăsirea centrului. La vârsta de 18 ani, dacă nu merg către instituţii de învăţământ superior – există şi atare realizări ale copiilor noştri, şi le doresc mult succes celor ce au reuşit şi celor ce doresc să reuşească –, părăsesc centrul… Întoarcerea în stradă, cum se numeşte… Până atunci, se încearcă, desigur, pe toate căile ca ei să aibă o legătură minimală cu rudele care, la ieşirea din centru, le pot oferi un sprijin…

Cum pot fi ajutaţi concret aceşti copii? Cum se poate veni în sprijinul lor? Strada e un cuvânt care ne înfioară atunci când vorbim de spre ei…

Pentru a nu ajunge direct în stradă, avem intenţia de a achiziţiona un apartament de 2‑4 camere, ca o „zonă tampon”, unde anumiţi copii – care vor şi pot să fi e integraţi – să poată locui o vreme. Avem nevoie de ajutor în acest sens. ajutorul acordat, condiţiile folosirii apartamentului şi tot ceea ce presupune aceasta se pot discuta folosind datele de contact ale parohiei. O sarcină importantă este ca aceşti copii să înţeleagă că îşi pot găsi un loc în societate, un loc bazat pe merit, prin muncă, prin corectitudine. instituţiile statului, fiecare dintre noi, trebuie să le facem loc acestor copii…

De unde s‑ar putea începe?

Locul lor ar putea începe din inimă… de aici începe locul pentru aproapele, de aici şi binecuvântarea cea cerească, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fi e cu voi cu toţi”.

Vă mulţumim pentru aceste frumoase şi mântuitoare cuvinte, părinte Simeon.

Interviu realizat de Gheorghiţă CIOCIOI

Cei care doresc să întindă o mână de ajutor copiilor fără de familie aflaţi în grija Centrului de Asistenţă Socială Roşiorii de Vede o pot face la următoarele date de contact:
Departament Asistenţă Socială
Parohia Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica
Preot paroh Simeon Gabriel Palamaru
Roşiorii de Vede, jud. Teleorman
Tel.: 0767.747.542
Cont BCR: RO64 RNCB 0246 0115 7940 0001