Revista:

Patru ani fără duhovnicul de la malul mării

Untitled

Clipele petrecute la Mânăstirea Sfânta Maria de la Techirghiol par a nu avea nici început şi nici sfârşit. Aici timpul nu poate fi măsurat decât în trăiri, iar punctul culminant al acestora se conturează în jurul mormântului părintelui Arsenie Papacioc şi chiliei în care mulţi dintre noi ne‑am plâns păcatele şi am primit cuvânt de învăţătură. Pe 19 iulie se împlinesc patru ani de când duhovnicul de la malul mării ne veghează din ceruri, iar noi îi simţim ajutorul, primind răspuns la rugăciunile pe care i le trimitem. În semn de mulţumire, toţi cei care îl caută îi aprind lumânări, tămâindu‑i mormântul şi sărutând lespedea rece, care parcă intensifică dialogul tăcerii. Am depănat amintiri cu măicuţele care l‑au îngrijit şi care i‑au fost alături zeci de ani. Fără părintele „veşniciei întrezărite într‑o clipă” lumea e mai săracă, dar duhul părintelui Arsenie veghează la starea de prezenţă pe care sfinţia sa ne‑a lăsat‑o drept moştenire. Mărturiile protosinghelului Iustin Petre, stareţul Mânăstirii Ioan Casian, m‑au făcut să fiu în duh cu marele duhovnic, iar cele ale maicii Fevronia m‑au readus în chilia în care cu toţii alergam pentru sfat şi rugăciune.

Popas în oraşul lui Techir

Pentru creştinul care ajunge pe litoralul mării negre este cu neputinţă ca în popasurile sale duhovniceşti să nu se oprească şi la mânăstirea Sfânta Maria de la Techirghiol. Silueta sfintei mânăstiri se desluşeşte într‑o mare de verdeaţă, ce străjuieşte aşezământul monastic şi care face trecerea dintre cer şi mare. dacă o iei la pas pe faleza de lângă Lacul Techirghiol, după ce ai trecut de emblematica statuie a măgarului lui Techir, ajungi în punctul central al staţiunii. de acolo se vede pavilionul principal al sanatoriului din oraş, dar şi biserica cea nouă a mânăstirii. nici nu gândeşti că, de fapt, ai avut şansa să ajungi pe un tărâm al vindecării trupeşti încununată de tămăduirea sufletească, acel balsam divin cu care te încarci după ce ai păşit în aşezământul monastic de la malul mării. Între lac şi mânăstire nu sunt decât vreo câţiva paşi, să zicem, vreo cincizeci, distanţă pe care am parcurs‑o parcă plutind. Bucuria de ajunge cât mai degrabă la mânăstire şi aerul proaspăt, care îţi lasă urme de sare pe buze, totul este de o naturaleţe aparte.

Bisericuţa de lemn îşi păstrează izul ancestral

La intrarea în curtea mânăstirii, imediat în stânga, bisericuţa din lemn te întâmpină ca pe un prieten vechi şi statornic, dăruindu‑ţi dintru început o pace adâncă, de mult aşteptată. cu această stare păşeşti cu sfi ală în biserica peste care timpul s‑a scurs odată cu harul care de zeci de ani picură din ceruri peste sfântul lăcaş. Bisericuţa aceasta este unul dintre cele mai dragi locuri de închinare, în care, atunci când intri, trebuie să‑ţi pleci capul, la propriu şi la fi gurat. cu fruntea plecată am intrat în bisericuţa foarte mică, dar extrem de înaltă ca încărcătură spirituală. aşezământul este destul de vechi, însuşi planul acestuia fiind unul de tip arhaic. În pictura care împodobeşte biserica este uşor de surprins stilul naiv al ţăranilor zugravi anonimi, dar şi rafinamentul unei picturi de factură romanică târzie. Bisericuţa de la mânăstirea Sfânta maria este una dintre puţinele biserici de lemn care şi‑au păstrat integral pictura. e din secolul 17 şi a fost adusă din Transilvania. după ce am savurat acea frumuseţe ancestrală, m‑am închinat la iconostas, după care mi‑am plecat genunchii, sufletul şi toată fiinţa mea, printr‑o metanie de recunoştinţă şi mulţumire, la icoana maicii domnului, acolo unde părintele Arsenie ne trimitea întotdeauna când ne aflam în împrăştiere.

„Maica Domnului este foarte supărată pe toţi cei care nu‑i cer nimic”

Ajungând lângă icoana Maicii Domnului, am avut o stare de nostalgie. de multe ori, de aici, din locul acesta, îl urmăream pe părintele în timp ce slujea. Păşea prin Sfântul altar ca şi cum ar fi plutit, avea o detaşare că nu ştiam dacă sunt în biserică sau într‑un colţ de rai. Îl urmăream cu privirea, atât cât se putea vedea din faţa altarului, privindu‑i atent starea din timpul slujbei. În timpul invocării duhului Sfânt mă fascina. cu chipul acela de sfânt, desprins dintr‑o icoană, şi cu ochii aceia albaştri, pătrunzători, îşi ridica mâinile spre cer şi într‑o clipă tot harul de sus se cernea printre mâinile sale sfinţite. Trecând de la trăirea harică la predică, Părintele Arsenie nu uita niciodată să o invoce pe Maica Domnului, considerând‑o cel mai de preţ ajutor pentru orice creştin aflat în nevoinţă: „de Maica Domnului ce să mai vorbim, ea este stăpâna cerului şi a Pământului. eu unul, dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu, este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului. cum să spui că îi ceri prea mult? Trebuie să‑i cerem cu toţii lucruri mari, pentru că iubirea ei nu are margini. am tot spus‑o de multe ori, Maica Domnului este foarte supărată pe toţi care nu‑i cer nimic. Dumnezeu Se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: «Smereşte‑te, că ai pentru ce!»”.

„N‑aveam întrebări câte răspunsuri ne‑ar fi dat”

Părintele Iustin Petre, stareţul mânăstirii Sfântul Ioan Casian, este unul dintre ucenicii părintelui Arsenie Papacioc. am ascultat ore în şir mărturii ale clipelor trăite în preajma marelui duhovnic, dar emoţia cu care mi‑a depănat atâtea şi atâtea amintiri m‑a făcut să înţeleg că limpezimea gândurilor a preluat‑o din luciditatea şi profunzimea duhovnicului de la malul mării: „Părintelui Arsenie Papacioc îi plăceau foarte mult provocările. de‑ndată ce intrai în chilia lui, nu te lăsa prea mult timp să‑ţi tragi sufletul şi parcă‑l aud: «Haideţi, atacaţi! n‑avem timp de pierdut! Întrebaţi! un om îl cunoşti după întrebări! Arsenie, acum să te văd cum o scoţi la capăt!». Introducerea aceasta devenise un fel de laitmotiv. avea o plăcere deosebită să discute despre orice ore în şir, cu o înflăcărare debordantă. când începea să vorbească, uita cu desăvârşire de anii grei pe care îi ducea în spate. Se transfigura realmente la faţă. Ochii îi străluceau, mâna împletea gesturi tandre prin aer şi, din când în când, închidea ştrengăreşte un ochi cu conotaţie de ghilimele: «Ştiţi voi, de fapt, cum stau lucrurile! ». de la Sfânta Scriptură, din care cita versete întregi, la Sfinţii Părinţi, istorie, amintiri, noutăţi, trecea cu o uşurătate socratică. de la tonurile cele mai grave, la snoave atât de nostime că se inunda chilia sfântă de râsete zglobii, nevinovate. O minte brici, aş spune, care sfida bătrâneţea. O luciditate pe care ar fi invidiat‑o orice tânăr. de altfel, lângă părintele Arsenie am înţeles că tinereţea nu are vârstă.

N‑aveam întrebări câte răspunsuri ne‑ar fi dat. Şi, invariabil, termina cu gândul la moarte: «dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea! Timpul este un dar nepreţuit! am stat la căpătâiul multor muribunzi şi toţi ar fi vrut să mai trăiască o zi! dragii mei, moartea nu vine să‑ţi facă o cafea, moartea vine să te ia! Şi‑atunci vei fi întrebat: tu ce‑ai făcut cu darul pe care l‑ai primit: timpul?». O întâlnire cu bătrânul dura cel puţin două ore, spre disperarea maicilor care îl îngrijeau. aşa a fost de fiecare dată, ori de câte ori i‑am trecut pragul chiliei, aproape lună de lună, timp de zece ani, de când l‑am întâlnit prima oară şi până când a trecut la Domnul. Plecam de acolo cu sute de aripi să tot zbor încă o vreme până când mă întorceam, iarăşi rănit, ca un fiu risipitor, zdrenţuit, la tatăl nerăbdător să mă ia în braţe ca să‑mi ostoiască durerile”.

Nu i‑a fost uşor părintelui Iustin să răscolească în cutia cu amintiri, având chiar momente în care cu greu reuşea să‑şi ascundă emoţia unei lacrimi, care stătea să se prelingă din colţul ochiului… sau poate nici nu voia. O mărturie făcută în premieră de părintele Iustin m‑a făcut să înţeleg cât de bine l‑a cunoscut pe părintele arsenie şi cât de profund a înţeles duhul şi verticalitatea acestui mare duhovnic al neamului: „era într‑o duminică, ultima, când m‑am dus cu obştea de la Casian să luăm binecuvântare. când am ajuns la Techirghiol, la mânăstire, l‑am găsit aşteptând pe un scaun, în pridvorul chiliei. aştepta parcă să vină toţi cei dragi să‑şi ia rămas bun, să‑şi ceară iertare. În zadar încercau maicile disperate să‑l convingă să meargă în chilie să se odihnească, le refuza ferm din priviri. aşa l‑am găsit, aşteptând, cu ultimele puteri. am mers pe rând să luăm binecuvântarea. Obişnuia bătrânul să sărute mâna oricărui preot, indiferent de vârstă, gest care pe mine mă onora şi mă ruşina deopotrivă, de fiecare dată. Zicea: «două mari taine a făcut Dumnezeu: o Fecioară în care S‑a coborât întreaga dumnezeire şi preoţia prin care Se coboară Hristos în mijlocul nostru, iară şi iară, la fiecare Liturghie ». Pentru el era un gest prin care îşi arăta profunda recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Eu am înţeles mai târziu lucrul acesta. Toţi preoţii care eram de faţă ne‑am supus acestui ritual. Doar un părinte mai smerit a încercat să‑l refuze. niciodată n‑am văzut în ochii părintelui mai multă ofensă. A urmat ceva ce n‑am să uit niciodată. ca într‑o luptă Skanderbeg, bătrânul a apucat cu ultimele puteri mâna părintelui smerit, a tras de ea cu îndârjire eroică şi în fi nal a biruit sărutând‑o. apoi s‑a prăbuşit în scaun, cu mulţumirea presupusă că a dus treaba până la capăt, aşa cum se cuvine. Dacă ar mai fi putut vorbi, ar fi zis desigur: «e smerit, mândruleţul!». după două zile a murit”.

(multe au mai rămas de spus, motiv pentru care vom continua aceste mărturii inedite ale părintelui Iustin în revista Lumea Monahilor, acolo unde, din dragoste pentru cititorii noştri, vom dezvălui momente din viaţa părintelui Arsenie necunoscute până acum.)

Maica Fevronia sau „generalul” de la uşa părintelui

Nevoinţa celor ce aşteptau uneori zile şi nopţi pe băncuţa din faţa chiliei părintelui era răsplătită de întâlnirea cu duhovnicul de la malul mării.

Părintele avea un mod al său de a tămădui, pe care nu l‑am mai întâlnit la nici un alt duhovnic. ca de fiecare dată când ajung în locul acesta binecuvântat, atingând epitrahilul întins pe patul din chilie, am trăit senzaţia că binecuvântarea părintelui mi‑a atins tâmplele. Tot ceea ce a rămas în chilia devenită astăzi muzeu, fiecare icoană, fiecare obiect din încăpere, totul miroase a mir şi te îndeamnă la rugăciune. În vitrina cu obiecte care i‑au aparţinut părintelui sunt rânduite cu grijă o parte din lucrurile sale de fi ecare zi, iar pacea care dăinuie în fiece colţişor al acestui inedit univers este unică. maica Fevronia te întâmpină zâmbitoare, depănând amintiri ale vieţuirii sale în preajma unuia dintre cei mai iubiţi duhovnici pe care neamul acesta i‑a avut. ea a vegheat la căpătâiul părintelui zile şi nopţi şi a păstrat fiecare clipă, pentru ca astăzi să ne împărtăşească şi nouă semnificaţia „veşniciei născute din permanentă rugăciune”. Îmi amintesc şi azi fiecare „ceartă” a măicuţei, care trudea asemenea unui „general” în anticamera părintelui Arsenie. atunci era de neînduplecat, dar astăzi ne povesteşte zâmbitoare despre simţămintele care o încercau în preajma părintelui: „Părintele Arsenie avea un mod anume de a alina sufletele oamenilor, cum numai la sfinţia sa am văzut. Îi certa pe cei care plângeau, pentru că nu tolera deznădejdea, dar întotdeauna îi mângâia şi îi ajuta să plece liniştiţi, cu zâmbetul pe buze şi cu sufletele înseninate. dar ceea ce era cu totul deosebit în relaţia cu oamenii care veneau să‑i «cerceteze» era faptul că în momentul în care începeau să‑şi plângă necazul, părintele le spunea: «Lasă, tată, că ştiu de ce‑ai venit!» – şi nimeni nu pleca nemângâiat. Îi ajuta adesea pe cei nevoiaşi, făcând milostenie, cu mare drag: «Lasă, tată, să se bucure! ». aşa l‑am cunoscut şi i‑am stat alături timp de 18 ani. a fost o binecuvântare, o experienţă duhovnicească cu totul aparte, dar mai ales am mulţumirea că Dumnezeu m‑a învrednicit să rămân lângă sfinţia sa până când a trecut la Domnul. Şi iată‑mă şi astăzi, veghind în chilia muzeu a părintelui, în acest loc în care credincioşi de pretutindeni vin să‑şi aline sufletele şi să‑şi plângă amarul, cu credinţa că de‑acolo, de sus, părintele Arsenie îi va ajuta!”.

La mormântul părintelui Arsenie toată lumea este zâmbitoare, exact aşa cum i‑ar fi plăcut să ne vadă. Şi pentru că părintele era împotriva lacrimilor, am tămâiat cu plecăciune locul acela înconjurat de flori şi mi‑am încheiat dialogul cu duhovnicul cu un zâmbet trist, dar cu siguranţă părintele l‑a desluşit de acolo, de sus.

Mariana BORLOVEANU