Revista:

Stoiceni, axis mundi

Untitled

Da, un ax, un centru al lumii văzute, dar şi nevăzute. Al lumii artelor, al geniului ţărănesc, o baliză ridicată pe coridorul îngerilor, care urcă şi coboară din înalt spre făpturile lui Dumnezeu. Aşadar, pe harta spirituală şi culturală a României – şi nu numai! –, maestrul Grigore Leşe a aşezat Stoicenii din Maramureş ca un punct de referinţă. Și ca punctul să fie vizibil, atât de sus, cât şi de jos, a înfipt un Arminden colosal chiar acolo, în bătătură…

Cuvântul de ordine: fără folclor!

Ţara Lăpuşului este diferită de celelalte „ţări” ale Maramureşului. de fapt, nici nu cred că poţi spune că ai un singur Maramureş, ci mai multe. este surprinzător cum, într‑un spaţiu relativ mic, se pot suprapune, sau alătura, sau învecina atâtea tradiţii, atâtea moşteniri artistice (cântul, jocul, portul, arhitectura etc.), lingvistice şi religioase. E taină mare acest Maramureş şi poate că din acest motiv mi‑am legat şi eu viaţa de el, aşezându‑mă la odihnă şi reflecţie într‑o căsuţă veche pe un pinten de deal, tocmai la Poienile Izei. a devenit un fel de dependenţă a existenţei, o necesitate a urcării spre obârşia neamului, a graiului, a fericirii simple, a petrecerii, a bunei cuviinţe, a umorului decent. Multe păstrează maramureşul nost’, dar şi mai multe risipeşte. Ei bine, tocmai pericolul acestei risipiri l‑a sesizat Grigore Leşe, marele horitor al târziului de veac românesc. Astfel, pentru a face posibilă păstrarea unui spirit autentic ţărănesc (Leşe să nu audă de cuvântul „folclor”), a ridicat pe pământul familiei, la liziera unei păduri, pe malul unui pârâiaş, o casă tradiţională, exact aşa cum se făceau pe vremuri. Această casă va fi, de fapt, un centru cultural. Dar ce zic eu centru cultural? Va fi chiar un centru al întâlnirilor esenţiale. Întâlniri între credinţă şi modernitate, între arta ţărănească şi cea contemporană, între artiştii români şi cei universali, între spirit şi materie, între vibraţie şi lut, între iniţiere şi genuitate. Şi ca promisiunea să nu fi e vorbă în vânt, maestrul a chemat la inaugurarea centrului de la Stoiceni (aflat la doar câţiva kilometri de Târgu Lăpuş), chiar în Duminica Rusaliilor, o mulţime de muzicieni, artişti plastici, oameni de spirit, autorităţi locale şi judeţene, popor mult; sarea şi piperul (la propriu) au fost asigurate de Mircea Dinescu. Acesta a gătit pentru toată lumea adunată în poiană, în blide pântecoase, în acea neuitată zi de 31 mai.

Un catarg de furtună pe cerul senin

Manifestarea a debutat cu un eveniment pe care nu l‑am mai surprins nicăieri: ridicarea armindenului. acesta însă a depăşit la Stoiceni toate aşteptările: un brad viguros de 25 de metri, cu care s‑au luptat câteva zeci de bărbaţi vânjoşi, preţ de o jumătate de oră. Sub privirile atente ale consăteanului lor devenit celebru, oamenii au ridicat spre cer un catarg pe care era sfânta cruce, făcută din frunze şi flori. Peste toată suflarea şi peste toată aşezarea, suflul crucii, energia ei mântuitoare şi vindecătoare s‑a revărsat din belşug! La vreme de furtună (a se citi: secetă, grindină, lăcuste, inundaţii şi multe altele), catargul misterios din curtea casei lui Grigore Leşe îşi va face treaba: va purta corabia comunităţii spre liman. De bucurie că l‑au înălţat, oamenii au prins a juca în jurul lui, au cântat şi au închinat un pahar cu vin. „Beţi cu măsură”, s‑a auzit îndemnul maestrului, care de 13 ani nu a mai atins horinca. „Băutura asta mult rău a făcut şi la noi, în Stoiceni”, a mai rostit maestrul ca o sentinţă târzie, dar recuperatorie…

După ce Armindenul a fost pus pe poziţie (în alte părţi acest lucru se face exact pe 1 mai, ca o reminiscenţă a unei vechi sărbători păgâne de îmbunare a zeităţilor fertilităţii), a început manifestarea culturală în sine. edilii locali, familia artistului (mama şi sora sa), dar mai ales mulţimea adunată – cu toţii au simţit vibraţia din adâncuri care a stat toropită atâta vreme, nechemată la lumină. Toată energia horelor trecute a fost eliberată prin cântul lui Grigore Leşe, dar şi prin spectacolul oferit de invitaţii săi. Târziu, în noapte, rumoarea evenimentului a fost absorbită de răcoarea pădurii şi acolo va sta până la următoarea ediţie, în care iarăşi un maestru o va elibera, înnoită şi renăscută pururi. Armindenul va fi fost o amintire pentru mulţi, dar nu şi pentru duhuri. ele nu pot uita catargul purtător de cruce în care şi‑au încurcat aripile ori şi‑au ciocnit copitele…

Răzvan BUCUROIU