Lumea Credinței nr. 7 (156), iulie 2016

coperta LC iulie 2016

EDITORIAL – SINODUL DE CRETĂ

Ne-am fi aşteptat, cu toţii, ca Episcopii şi Patriarhii adunaţi în sobor, dar şi cei care n-au catadicsit să vină, să fie pe deplin luminaţi de Duhul Sfânt, şi nu umbriţi de spiritul lumii, al veacului. Am fi vrut ca în Creta să vedem puterea unităţii şi mărturisirii comune, a tuturor celor 14 Biserici dreptmăritoare şi nu doar o parte – fie ea şi reprezentativă – a acestora. Ne gândeam că Bizanţul – cu tot lustrul lui de aroganţă trecută şi prezentă – nu mai trebuie asediat şi cucerit… a treia oară. Şi asta cu toate că grecii se poartă de parcă împărăţia lor apusă de jumătate de mileniu luminează în continuare tenebrele barbariei şi ale păgânismului şi încă mai face ordine în diptice… Împărăţia lor chiar nu mai există, a rămas în urmă doar un Patriarh captiv, într-un stat musulman ostil. Ei bine, jocul acelui stat musulman ostil – Turcia – l-a făcut, poate fără să vrea, Patriarhul Kiril al Moscovei. Căci neprezentându-se la Sinod, liderul spiritual rus, alături de sateliţii lui, au şubrezit autoritatea şi prestigiul scaunului constantinopolitan atât în ochii lumii creştine, cât şi musulmane. Din acel moment de cumpănă, Bartholomeu a fost „condamnat” să ţină Sinodul, cu orice preţ – altminteri ar fi fost complet discreditat. Şi iată cum oamenii îşi fac agenda proprie, prinşi în capcana propriilor calcule şi determinări, iar Dumnezeu este ulterior chemat să pecetluiască teologhisirile profesorilor sau ale ierarhilor, prin formule celebre ca aceasta: „Părutu-ni-s-a nouă şi Duhului Sfânt…”.

În tot acest tir încrucişat de principii, de dogme şi de canoane, de tradiţii locale şi de justificări istorice, de apocalipse servite din belşug pe internet, nu am înţeles poziţia Sfântului Munte Athos. Mai precis, râvna cu care l-au întâmpinat sfetagoreţii pe fostul ofiţer KGB ca noul ţar pravoslavnic, şi asta în pofida eforturilor Patriarhului ecumenic de a trage spuza pe turta grecilor. Le este mai aproape Moscova decât Atena sau Constantinopol? Au mai mare încredere în Moscova decât în celelalte Biserici Ortodoxe care participă la Sinod? Promisiunile financiare ale ruşilor şi mirajul noului imperiu euro-asiatic cu pospai ortodox sunt mai ademenitoare, uitând astfel propria lor dramă, nevindecată – aceea de a-ţi pierde Capitala, Patriarhul şi o mare parte din ţară? Nu-i înţeleg pe aghioriţi – cel puţin din perspectivă istorică!

La ora când scriu aceste rânduri (24 iunie), Sinodul Panortodox este în plină desfăşurare. Cum se va termina, care îi vor fi concluziile, reuşitele şi împlinirile, nu le pot şti eu acum. Ce ştiu însă, cu siguranţă, este faptul că sunt din ce în ce mai agasat, ca simplu credincios, de fantasmele existenţei celei de „a treia Rome”, pe care unii o revendică acum, în 2016, cu apăsare. De la a treia Romă eu unul mă mut cu atenţia şi cu speranţa la cea de a treia cale, care este calea cuminţeniei, a realismului, a lipsei de închipuire. Şi această cale a fost cea pe care, în toată această devălmăşie geo-eclezială, au ales să meargă românii. S-au dus acolo senini, dornici de dialog şi de comuniune, fără ţâfnă, fără poliţe de plătit, fără superioritate istorică. Au făcut recurs la dorinţa de a fi împreună, acum şi în viitor, mai presus de orice piedică antiohiană, bulgărească, muscălească sau chiar grecească. Ce exemplu de maturitate duhovnicească şi de dorinţă de a fi în Hristos mai poţi cere?

A treia cale, a treia Romă. Oare voi ce alegeţi?

Răzvan Bucuroiu

Articole asociate: