Revista:

„Basarabenii nu şi-au pierdut credinţa, nu şi-au pierdut speranţa în Dumnezeu” – Interviu cu Părintele Petru Buburuz din Chişinău

Untitled

În Basarabia mult încercată, unde glasul clopotelor a fost înăbuşit timp de mai multe decenii şi unde, aşa cum îşi amintea poetul Grigore Vieru, românii de pe malul stâng al Prutului sfinţeau pasca în zvonul clopotului ce zbura peste sârma ghimpată de pe malul drept al Prutului, focul credinţei a fost păstrat cu sfinţenie, iar după căderea puterii întunericului a răbufnit cu toată forţa. Părintele Petru Buburuz, unul dintre cei care s-au străduit pentru repunerea în drepturi a Mitropoliei Basarabiei, desfiinţată de regimul bolşevic în 1944, ne vorbeşte în interviul ce urmează despre anii de prigoană sovietică, despre reînvierea credinţei în Basarabia, dar şi despre relele năpustite asupra noastră în vremurile de astăzi, de aşa-zisă libertate.

Născut la 26 septembrie 1937 în localitatea Durleşti, nu departe de Chişinău, cu studii teologice la Leningrad, Moscova (Zagorsk) şi Paris, Părintele Petru Buburuz a luat parte activă la Mişcarea de eliberare şi renaştere naţională din anii ’90. A binecuvântat marile adunări naţionale din acea vreme şi Podurile de flori de la Ungheni şi Albiţa. După anul 1990 a reînfiinţat Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care a şi condus-o timp de doi ani. A fost, până în anul 2008, consilier administrativ al Înaltpreasfinţitului Petru, Mitropolitul Basarabiei, iar din 1992 este parohul bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Chişinău.

Biserica „cea mai albă, cea mai zveltă şi cea mai românească”

Părinte, sunteţi parohul unei minunate biserici din inima Chişinăului, despre care regretatul scriitor Andrei Vartic spunea că este „cea mai albă, cea mai zveltă şi cea mai românească” din spaţiul Basarabiei. Cum aţi reuşit să ridicaţi acest sfânt lăcaş?

Cu smerenie, cu dragoste şi jertfelnicie, cu multă osteneală şi răbdare, cu voia şi binecuvântarea Tatălui Ceresc şi cu dragostea credincioşilor de Adevăr, de frumuseţe curată şi de cele înalte, cereşti. Am avut parte însă şi de constructori buni. Biserica a fost înălţată de firma „Glorinal”, în frunte cu directorul Vasile Chirică, cu care am fost în relaţii foarte bune până la sfârşitul construcţiei. Vreau să menţionez aici şi faptul că proiectul arhitectural al bisericii – care, după ideile mele, trebuia să fie construită în stil vechi moldovenesc, în stil ştefanian, dar şi cu destulă lumină şi înălţime, ceea ce ar simboliza rugăciunile care se înalţă spre cer – a fost realizat de arhitectul Mihai Rusu din Chişinău, care m-a înţeles perfect şi a întrupat în proiect tot ceea ce doream eu, fiind la acel moment în perioada de deşteptare, de renaştere, de revenire la Neam şi la Biserica strămoşească. Proiectul tehnic de rezistenţă a fost realizat de inginerul proiectant Alexandru Engalîcev.

Ideea de a construi o biserică în cartierul Buiucanii Noi – un sector nou al Chişinăului întemeiat prin 1960, unde nu existase până atunci nici un lăcaş sfânt, căci era un podiş agricol – a apărut pe neaşteptate. Mergeam la o sfinţire de casă şi admiram unele case frumoase cu două niveluri, ridicate după 1988, o dată cu perestroika. Ceva imposibil cu un an-doi în urmă. Îndată m-am gândit la înălţarea unei biserici şi în mintea mea am văzut şi locul amplasării ei. Nu departe de casa mea, tot în acest sector, era şcoala rusească principală, care avea un teren de 0,80 hectare, dar pe care nu-l mai folosea pentru practica elevilor. Am adunat de la locuitori peste 350 de semnături. Am ales un consiliu bisericesc şi am înaintat la Primărie o cerere, în care solicitam un teren pentru construcţia bisericii. În acel moment, Primăria Chişinăului avea deja un plan de repartizare a terenurilor pentru construcţia sfintelor lăcaşuri. Terenul în cauză nu era prevăzut în acest scop, ne propuneau altele. Totuşi, după a treia încercare, primarul de atunci al Capitalei, Nicolae Costin, s-a învoit cu propunerea noastră şi în 1991 am primit decizia Primăriei. Am început construcţia bisericii în septembrie 1994, dar am slujit şase ani şi jumătate într-un paraclis amenajat într-un vagon. În anul 2000 am ridicat demisolul şi am început a sluji în el. Mai departe totul a mers cu binecuvântarea Tatălui Ceresc şi cu ajutorul oamenilor de bună credinţă.

„Acest imperiu a reuşit să umple Cerul de sfinţi mucenici”

Ştim că istoria Basarabiei este plină de file negre şi tragice în deceniile de întuneric bolşevic. Vă amintiţi de perioada aceea?

Îmi amintesc, şi încă foarte bine, deşi eu n-am suferit ca mulţi alţii, care nu se împăcau cu ordinea de atunci. Consider că încă un imperiu, un imperiu al răului, a încercat să zdruncine temeliile Bisericii lui Hristos. Dar în zadar… Au uitat că Hristos a făgăduit să fie cu Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor şi că Biserica pe care a întemeiat-o cu scump Sângele Său nu va putea fi biruită nici de porţile iadului. În fine, acest imperiu, care dorea să nimicească Biserica lui Hristos, să şteargă orice pomenire a Numelui lui Hristos pe pământ, imperiu care arunca cu toporul şi trăgea cu pistolul şi cu tancurile în Dumnezeu, a eşuat ruşinos. „Pierit-a pomenirea lor în sunet”, cum ar zice psalmistul (Psalmi 9, 6). Iar rezultatul final e fantastic: acest imperiu a reuşit să umple Biserica lui Hristos şi Cerul de sfinţi, mucenici şi mărturisitori. Iată cum lucrează Dumnezeu! Imperiul sovietic a repetat experienţa diabolică a Imperiului roman, dar şi a altor imperii de durată istorică cu mult mai mare decât a celui din urmă.

Referitor la amintirile mele personale, nu consider că sunt atât de importante, deşi am trăit şi foametea din 1946-’47, deşi am fost şi martor ocular al deportărilor din 1949 şi al înfiinţării colhozurilor, apoi şi contemporan al perioadei de închidere în masă a bisericilor şi mânăstirilor şi al propagandei ateiste din anii 1958-1963. Eram atunci seminarist, apoi student al Academiei Teologice din Leningrad. Dar despre acestea cu altă ocazie….

Ce s-a întâmplat cu credinţa basarabenilor în anii de prigoană sovietică, cu bisericile lor ? Au reuşit românii de aici să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu?

După cum basarabenii şi-au păstrat credinţa şi dragostea de neam chiar şi după 100 de ani de robie rusească, iar în 1918, după căderea Imperiului ţarist, au fost primii care, cu mare înflăcărare, au dat startul procesului de reunificare a pământurilor româneşti, aşa şi după 1989 au fost primii din arealul românesc care au demonstrat că, în pofida prigoanei ateiste acerbe, şi-au păstrat credinţa şi dragostea de neam, de istorie, limbă, cultură şi de drapelul românesc. Nu cereau pâine, nu cereau avere, cereau limbă, grafie latină şi tricolor.

Din anii 1988-’89 nu încetez să trâmbiţez că avem un popor de aur, care iubeşte adevărul şi dreptatea şi care vrea să fie condus pe calea cea dreaptă. Dar sărmanul popor! Timp de secole şi până în prezent a fost obijduit şi nu a avut parte de conducători, nici politici, nici spirituali, şi până acum este nedreptăţit şi înşelat. Dar să ne amintim de entuziasmul acestui popor după 1988-’89. Cu câtă speranţă şi râvnă veneau ei la Marile Adunări Naţionale de la Chişinău, pe jos şi desculţi, de la Soroca, Cahul sau din celelalte sate şi oraşe!

M-aţi întrebat ce s-a întâmplat cu sfintele lăcaşuri în anii de prigoană ateistă. Dacă până la ocupaţia sovietică din 1940, în Basarabia existau peste 1100 de biserici şi paraclise şi peste 24-26 de mânăstiri, apoi după 1944 au rămas mult mai puţine, iar în perioada 1958-1963 s-au închis forţat peste 300 de biserici, apoi după 1965 şi până în 1988 au funcţionat doar 192 de biserici şi o singură mânăstire: Japca. În Chişinău, din cele peste 60 de biserici şi paraclise au rămas doar patru biserici: Ciuflea, Sfânta Vineri, Sfânta Treime şi Biserica Tuturor Sfinţilor din cimitirul central.

Nu, basarabenii nu şi-au pierdut credinţa, nu şi-au pierdut speranţa în Dumnezeu. Credinţa lor a mocnit, focul acesta a fost păstrat cu sfinţenie în cenuşa vetrei strămoşeşti, deşi mulţi au cedat pentru apartamente, studii, funcţii, carieră sau pur şi simplu ca să supravieţuiască. Dar şi din aceştia mulţi veneau la biserică, pe ascuns, ca să boteze, să se cunune, să înmormânteze ş.a.m.d. Şi când a sosit momentul, când s-a aflat că se pot deschide bisericile închise sau cele ruinate şi profanate, în toate satele şi oraşe creştinii au sărit să le deschidă, ca să aprindă în mijlocul satului făclia credinţei şi farul care arată calea spre veşnicie. În câţiva ani au fost redeschise, restaurate sau construite din nou peste 300 de biserici. Basarabia s-a transformat într-un şantier de biserici şi mânăstiri.

„În biserică nu îi vezi pe bătrâni din pricina mulţimii tinerilor”

Se poate vorbi aşadar de o reînviere a credinţei?

Da, şi aceasta o demonstrează adevărul că în timpul puterii întunericului acest popor al lui Dumnezeu a păstrat focul mocnind în vetrele strămoşeşti, iar după căderea imperiului răului a aprins acest foc, care a răbufnit cu toată forţa, şi a dorit să aibă făclii aprinse, adică lăcaşuri sfinte, în toate satele şi oraşele. S-au deschis toate mânăstirile şi au apărut altele noi. S-au deschis mai mult de 1500 de biserici, tineretul s-a grăbit să umple şcolile şi facultăţile de Teologie. În biserica în care slujesc suntem patru preoţi, aici vine multă lume. Duminica şi la sărbători biserica e plină, nu mai vorbim de Postul Mare, când lumea nu încape în biserică. În Postul Mare, în fiecare sâmbătă şi duminică, mărturisim şi împărtăşim de la 300 până la 800 de credincoşi, maturi şi copii. Mulţi se împărtăşesc şi în celelalte posturi: al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, al Adormirii Maicii Domnului, al Naşterii Domnului. Copiii se împărtăşesc regulat în posturi, dar şi în toate duminicile dintre posturi împărtăşim câte 40-60 de copii. În biserică nu îi vezi pe bătrâni din pricina mulţimii tinerilor. Vin tineri, vin familii tinere cu copii. Nu ca în timpul sovietic, când se vorbea că la biserică umblă numai bătrânii, care degrabă vor muri şi se vor închide toate bisericile. „Bătrânii” au tot murit timp de 70 de ani şi totuşi nu au dispărut, iar ateii au rămas dezamăgiţi, în pofida tuturor măsurilor de stricteţe şi cruzime, pe care regimul totalitar le-a administrat. Mare e Dumnezeu!…

Dar este şi partea de umbră. Odată cu libertatea, care a năvălit peste noi după prăbuşirea imperiului, s-au năpustit asupra noastră şi toate relele. Diavolul şi-a schimbat strategia şi tactica. Suntem liberi să facem ce vrem, avem libertatea conştiinţei, avem democraţie, putem să fim şi anarhişti, şi satanişti, şi păgâni, şi tot ce vrei, poţi să-ţi expui toate prostiile tale, public şi fără pic de ruşine, chiar să-i obligi şi pe alţii săţi urmeze faptele. Propaganda desfrâului este pe toate canalele de televiziune, prostituţia şi homosexualitatea şi alte forme de comportament fără de ruşine, pe care Biblia, credinţa noastră şi poporul credincios le defineşte ca păcate capitale, sunt legalizate şi multe ţări sunt obligate să le legifereze. Diavolul a inversat toate valorile umane. Domneşte goana după dolari şi averi, înfloreşte traficul de fiinţe umane, apare robia din primele veacuri. Minciuna şi furtul sunt la putere şi la mare cinste, sunt omniprezente şi multe altele, ca distracţiile peste măsură în localurile de noapte şi nu numai. Cine să mai muncească? Diavolul aşa a învârtit minţile oamenilor cu aceste distracţii diavoleşti, că nimeni nu mai vrea să muncească. Distracţia a devenit un scop vital şi final. Statul nu mai are grijă de nimeni, banul să iasă, pentru corupţie, maşini şi palate luxoase. Eu vorbesc de o parte a societăţii, prin care diavolul vrea să-i copleşească şi pe cei care şi-au ales altă cale, calea slujirii lui Dumnezeu, şi nu pe cea a împăratului întunericului. Ei şi-au însuşit bine cuvintele Mântuitorului: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).

„…am pus şi eu umărul la destrămarea imperiului”

Şi care ar fi armele pentru a rezista în aceste vremuriŞi care ar fi armele pentru a rezista în aceste vremuri viclene?

Rugăciunea şi nădejdea că Hristos va birui pe cel rău şi viclean şi „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Eu mă bucur pentru creştinii despre care am vorbit mai înainte şi toţi împreună suntem optimişti, căci Mântuitorul ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi că nici porţile iadului nu vor birui Biserica Sa.

Părinte, sunteţi şi sufletul revistei Luminătorul, care are peste un secol de existenţă, cu o întrerupere de 48 de ani în timpul ocupaţiei sovietice. Care este menirea acestei reviste?

După cum mărturisesc unele surse, revista Luminătorul, întemeiată de Arhimandritul Gurie Grosu în 1908, fiind organul de presă oficial al Mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică, era una dintre cele mai bune reviste bisericeşti. Îndată după 1988-’89, la Chişinău s-a început perioada deşteptării naţionale şi a renaşterii culturale. În ianuarie 1990, după declararea independenţei Republicii Moldova la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, pe care am avut onoarea şi fericirea să o binecuvântez, Congresul societăţii civile a întemeiat Societatea Culturală Bisericească „Mitropolitul Varlaam”, cu scopul renaşterii culturii şi spiritualităţii naţionale. Am fost ales preşedinte al Societăţii şi sunt până în prezent. Problemele erau grandioase: să contribuim la deschiderea, restaurarea şi construcţia de biserici, la tipărirea literaturii religioase, la organizarea diverselor manifestări culturale şi spirituale, la deschiderea şcolilor duhovniceşti şi introducerea predării Religiei în şcoală. În anii 1989-91 am fost ales de chişinăueni deputat al poporului în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, deci am pus şi eu umărul la destrămarea imperiului. Am reuşit timp de doi ani să edităm ziarul Datina Creştină şi am redeschis Facultatea de Teologie din Chişinău pe lângă Universitatea de Stat din Moldova. În 1991, prezidiul Societăţii m-a însărcinat cu funcţia de redactor-şef al revistei Societăţii – revista Luminătorul, renăscută în serie nouă. Primul număr a ieşit în ianuarie 1992. Până acum am editat 143 de numere, câte şase numere pe an, cu excepţia anului 1993, când am editat numai trei numere. Am avut dificultăţi materiale şi financiare grave, dar, datorită jertfelniciei colaboratorilor revistei, îndeosebi a doamnei Anastasia Rusu-Haraba, am rezistat. Deşi din 1993, revista este şi a Mitropoliei Basarabiei, aceasta n-a contribuit cu nimic la editarea ei şi n-a susţinut-o. Din 1998 revista este susţinută integral numai din fondurile Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Cu părere de rău, recunoaştem că vom fi nevoiţi să sistăm apariţia revistei, poate chiar din anul acesta, din motive materiale. Şi ar fi mare păcat, întrucât menirea revistei a fost şi este educaţia religioasă, spirituală şi culturală a credincioşilor ortodocşi în spiritul dragostei de Neam, de Ţară şi de Biserica strămoşească, care ne-a păstrat ca fii ai lui Hristos timp de 2000 de ani. Şi ne va păstra până la sfârşitul veacurilor!

„Societatea civilă are mare nevoie de o însănătoşire morală”

Să vă ajute bunul Dumnezeu, părinte, să găsiţi resursele necesare pentru a salva această revistă… Aş dori să revenim acum la biserica al cărei paroh sunteţi. Ştim că osteneala dumneavoastră întru împlinirea şi desăvârşirea
acestui lăcaş de cult este mare şi că aveţi mai multe proiecte. Ne puteţi împărtăşi din ele?

Da, avem mai multe proiecte legate de activitatea parohiei noastre. În 2014 am început construcţia Centrului Cultural Ortodox Român, care va găzdui un paraclis, o bibliotecă teologică cu săli de lectură şi audiţie de muzică bisericească, o arhivă şi un muzeu bisericesc, o editură pentru tipărirea publicaţiilor şi cărţilor bisericeşti, o sală de conferinţe, ateliere pentru confecţionarea de veşminte bisericeşti şi alte lucruri de cult, ateliere de iconografie şi sculptură bisericească, de restaurare a cărţilor vechi, clasă de cântăreţi şi dirijori pentru organizarea corurilor bisericeşti, clase pentru şcoala duminicală, un centru social şi misionar, camere pentru pelerini, bucătărie pentru mese de binefacere sau de ziua hramului… Sălile Centrului ar putea fi folosite, de asemenea, pentru expoziţii de iconografie, sculptură sau de veşminte şi obiecte bisericeşti.

Centrul Social Cultural Ortodox ar putea desfăşura o activitate culturală, misionară şi de întărire a Ortodoxiei foarte amplă. Societatea civilă are mare nevoie de o însănătoşire morală, pentru a nu inversa categoriile de valori autentice. Desigur, acest centru va fi viabil numai dacă va activa sprijinit de dragoste pentru adevăr şi dreptate, de multă osteneală, jertfă şi de entuziasmul colaboratorilor săi. Centrul trebuie să devină un bastion puternic al credinţei şi al culturii strămoşeşti în Basarabia, sprijin şi izvor de viaţă dătător al conştiinţei naţionale.

Pe de altă parte, în octombrie 2015 am inaugurat Aleea Personalităţilor Culturale Bisericeşti sau Aleea Cărturarilor, ce include nume de personalităţi şi cărturari, slujitori râvnitori ai neamului şi Bisericii noastre strămoşeşti, nume legate de istoria şi cultura Moldovei şi a Basarabiei, ca să nu ni se mai spună că istoria Bisericii din Basarabia a început la 1812. Ideea Aleii a apărut la începutul anului 2008. Pe această Alee, situată pe teritoriul bisericii, intenţionăm să amplasăm busturile mai multor personalităţi culturale bisericeşti precum Iosif Muşat, primul Mitropolit al Moldovei; Varlaam, Mitropolitul Moldovei, cel care a înfiinţat prima tipografie românească de aici; Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, născut la Suceava şi fiu al voievodului Simion Movilă; Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, considerat şi primul poet naţional al românilor; Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei (Iaşi), basarabean; Gurie Grosu, primul Mitropolit al Basarabiei; Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, basarabean de origine; Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei, şi el basarabean; preotul Alexei Mateevici, poet şi portdrapelul Basarabiei în lupta pentru Unirea cu Ţara-mamă; Paul Mihail, preot basarabean, istoric şi cercetător fervent al istoriei neamului şi a Basarabiei; preotul, martirul şi scriitorul Vasile Ţepordei; Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, născut în localitatea basarabeană Sângerei. Şirul monumentelor va începe cu o compoziţie sau cu o statuie a Sfântului Apostol Andrei, Apostolul românilor. Avem toate postamentele, cu excepţia celui al Sfântului Apostol Andrei, şi am instalat de acum două busturi: al Mitropolitului Petru Movilă şi al preotului Vasile Ţepordei. Sperăm să le instalăm şi pe celelalte… Acum grija noastră principală este pictura în frescă a bisericii. Sperăm ca în această vară să începem.

Vă dorim ca Domnul să vă dăruiască putere pentru a continua această lucrare minunată, iar acum, la încheierea acestui interviu, pentru care vă mulţumim foarte mult, vă rugăm, un cuvânt de întărire pentru toţi creştinii ortodocşi români.

I-aş îndemna pe toţi iubitorii de Adevăr şi Dreptate, de Frumos şi Armonie să studieze Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi se vor încredinţa că fără Hristos, Care este Lumina lumii, viaţa în această lume, frumoasă, dar plină de minciună şi neadevăr, nu are rost, nu are speranţa veşniciei! Urmaţi lui Hristos, Care neîncetat ne cheamă la El: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Interviu realizat de Flori TIULEA