Revista:

Marele Sinod şi… apărarea Ortodoxiei

Untitled

Menirea Sinoadelor a fost, dintotdeauna, ca, în vremuri tulburi, să păzească turma de minciună şi eres, iar cei dintâi chemaţi să vegheze au fost mereu ierarhii, păstorii noştri. Aşteptam, aşadar, ca ei să ne apere pe noi, iar nu să se apere de noi, aşa cum, cu mare durere, am constatat că s-a întâmplat deunăzi în Creta, la Marele Sinod. Dar toate aceste mâhniri vor trece dacă acest Mare Sinod, îndelung aşteptat, va lăsa în urma sa o mărturie curată a drepteicredinţe, o mărturie nepătată de influenţe eterodoxe sau interese politice, o mărturie de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni.

Plecarea spre Creta

Atunci când s-a anunţat că Marele Sinod urma să aibă loc în Creta, am tresărit cu mare bucurie şi mi-am propus să merg. Pe ÎPS Irineu, Arhiepiscopul Cretei, avusesem şansa să îl cunosc îndeaproape şi nu greşesc dacă spun că este întocmai sfinţilor bătrâni din Pateric. L-am cunoscut înainte de anul 2000, pe când era Episcop în Chania. L-am vizitat atunci la reşedinţă şi nu am să uit cum a zăbovit o vreme în bucătărie pentru a încălzi plăcintele pe care le avea pregătite pentru noi şi nici cum a stat apoi pe îndelete să ne asculte pe fiecare în parte. L-am vizitat apoi la Heraklion, împreună cu un prieten bulgar, câţiva ani mai târziu şi ne-a oferit cazare la etajul reşedinţei sale, ne-a invitat să luăm mesele cu sfinţia sa şi ne-a luat apoi cu maşina la slujbele şi evenimentele la care era invitat. Şi asta fără ca vreunul dintre noi să invoce vreo calitate oficială. L-am însoţit apoi la Iaşi, în anul 2009, la hramul Cuvioasei Parascheva, şi am călătorit apoi cu dânsul la Belgrad, pentru a lua o ultimă binecuvântare de la marele Patriarh Pavle al Serbiei, cu doar puţină vreme înainte de adormirea lui.

Spuneam, deci, că îmi propusesem să merg în Creta, la Marele Sinod. Rând pe rând însă, aşa cum se cunoaşte, patru mari Biserici locale au hotărât să nu mai participe şi, personal, am fost convins că acesta se va amâna, aşa că am renunţat la idee. La data de 6 iunie a.c., Sinodul permanent al Patriarhiei Constantinopolului, invocând regulamentul Marelui Sinod, a hotărât că acesta se va ţine, în ciuda atât a propunerilor de amânare sau de organizare a unei sesiuni speciale pre-sinodale, cât şi a refuzurilor de participare deja exprimate de unele Biserici locale. Am perceput această hotărâre ca pe un gest de forţă, mai ales că mult invocatul regulament nu fusese semnat de Patriarhia Antiohiei ca să poată avea caracterul de „unanim aprobat”, aşa cum se tot spunea. De fapt, tocmai lipsa acestei semnături pe Regulamentul de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod viciază grav convocarea şi funcţionarea lui şi este argumentul suficient pentru a i se contesta caracterul „panortodox” atât de mult dorit. Nu am putut să nu remarc şi o amară „coincidenţă”. În aceeaşi zi, aproape simultan cu decizia Sinodului permanent al Patriarhiei Constantinopolului, guvernul de la Ankara a decis să retransforme Catedrala Sfânta Sofia în moschee, pentru o lună, zic ei…

În seara de ajun a Cincizecimii, sâmbătă, 18 iunie, după orele 17, mi-a venit însă gândul că un asemenea eveniment istoric trebuie totuşi trăit. E altceva decât îl percepi prin ştiri, fotografii sau comunicate reci de presă. Am sunat îndată un părinte şi l-am întrebat care îi este primul gând: să merg sau să nu merg? Şi mi-a zis: „Dacă poţi merge, mergi!”. Şi aşa, cu această binecuvântare, am căutat pe internet şi am găsit un zbor care pleca de pe Otopeni în mai puţin de patru ore. Am cumpărat biletele on-line şi mi-am făcut bagajul în mare viteză. Am gonit apoi cu maşina spre Otopeni, am traversat în mare grabă toate filtrele din aeroport şi am ajuns la poarta de îmbarcare chiar când trecea ultima persoană. Slavă Domnului că ajunsesem în avion! Multă vreme am stat cu privirea pe geam privind către norii care se desfăcuseră întocmai ca o gură de rai, iar razele soarelui răzbeau spre pământ, alcătuind un ireal covor de lumină. Am schimbat avionul în Atena, având legătura pentru Heraklion la numai câteva minute. Practic, am sărit dintr-un avion în altul. În timpul cât fugeam să prind legătura, am avut vreme doar să îmi fac rezervare la un hotel în centrul oraşului, la numai câteva minute de catedrala unde a doua zi avea să fie slujba. Practic, la miezul nopţii mă aflam în centrului oraşului Heraklion. Stăteam şi mă minunam…

Catedrala Sfântul Mina

M-am trezit foarte devreme şi am pornit spre centru. La Catedrala Sfântul Mina din centrul oraşului urma să aibă loc marea Liturghie arhierească, la aveau să participe aproape toţii ierarhii delegaţi, în frunte cu Întâistătătorii Bisericilor autocefale locale. Am ieşit din hotel şi m-a întâmpinat briza şi mirosul mării. Dacă nu ar fi fost atâta poliţie, oraşul ar fi fost cu desăvârşire pustiu la acea oră. La circa 500 de metri de catedrală, am fost însă oprit. Mi s-a explicat că nu mai am voie să înaintez decât dacă aş fi fost invitat şi aş fi deţinut o legitimaţie specială. Numai că eu mă hotărâsem să merg ca simplu credincios. Fără legitimaţii, acreditări sau invitaţii. Am insistat, spunând că doresc să merg la slujbă, dar mi s-a replicat sec că este un perimetru securizat şi nu aveam acces.

Desigur, nu am abandonat ideea. Am făcut cale întoarsă, am intrat pe nişte ganguri şi străduţe lăturalnice şi, ocolind pe departe, am reuşit să ajung pe cealaltă latură a catedralei. M-am îndreptat spre o intrare laterală în biserică, însă îndată nişte tineri la costum cu căşti în urechi şi microfoane la mâneci m-au oprit şi m-au rugat să mă depărtez. Am încercat să le explic că vreau doar să stau în pridvor la Sfânta Liturghie, dar nu erau interesaţi decât de legitimaţie sau invitaţie, cum o numeau ei. M-am retras mâhnit. În timpul acesta, o bătrână firavă se apropia încet, sprijinindu-se într-un baston ortopedic. Au gonit-o de la uşă fără să o asculte, iar ea s-a dus smerită şi s-a închinat la icoana Sfântului Mina şi la cea a praznicului, ce fuseseră scoase afară pentru credincioşi. A căutat apoi un colţişor cu umbră, pentru că pe acea latură a catedralei soarele deja dogorea şi a rămas în picioare să asculte slujba la difuzoare.

Am reuşit apoi să ocolesc catedrala şi am ajuns la un alt spaţiu destinat credincioşilor. Organizatorii au încercat să ofere şi celor rămaşi afară maximul de confort… O zonă cu scaune şi umbreluţe, practic terasa unei cofetării şi un mare ecran cu leduri pe care „rula” slujba. M-am aşezat să privesc. Între noi şi ecran – o altă zonă de protecţie pustie, în care mai patrulau poliţişti. Am primit imediat şi un meniu. Lângă mine mai erau vreo două persoane. Un tip care fuma liniştit şi îşi bea cafeaua şi un turist chinez sau coreean care bea o halbă de bere, picior peste picior, fascinat de ritualul pe care îl vedea pe ecran. M-am hotărât să mă întorc la locul iniţial. Am ocolit din nou catedrala. În dreptul altarului stătea aşezată pe o margine o altă bătrână în baston. Probabil că nici ea nu putuse intra în biserică şi se retrăsese acolo să asculte slujba. Când am ajuns la locul iniţial, am regăsit-o pe bătrâna cu bastonul ortopedic aşezată pe nişte trepte de marmură. La momentele importante, ea se ridica şi se închina cu evlavie.

Am observat apoi o doamnă în vârstă, elegantă, împreună cu o tânără care părea fiica ei. S-au îndreptat spre intrarea laterală a bisericii, dar un bodyguard le-a spus că nu au voie înăuntru. Doamna în vârstă s-a scandalizat şi a încercat să îi explice că e duminica de Rusalii şi că e biserica unde ea vine mereu. Bodyguardul nu avea timp de pierdut şi a închis pur şi simplu uşa. O văd şi acum în faţa ochilor, în stare de şoc, închinându-se încontinuu şi zicând: Κύριε τον δυναμεον! Κύριε τον δυναμεον!, adică „Doamne al Puterilor! Doamne al Puterilor!”. Şi apoi a adăugat: „Hai la Sfântul Tit!”.

Sfântul Tit este Apostolul şi încreştinătorul Insulei Creta, iar moaştele sale se găsesc într-o biserică ce îi este închinată, tot în centru, la numai câteva străzi de Catedrala Sfântul Mina. Când femeia aceea a spus: „Hai la Sfântul Tit!” a vrut, desigur, să-i spună fiicei să meargă la slujbă la biserica cu hramul Sfântul Tit, însă mie mi-a sunat cu totul altfel, adică ceva de genul: „Hai să-i spunem Sfântului Tit ce se întâmplă aici!”. Şi au plecat. Cuvintele lor m-au pus pe gânduri şi am hotărât să merg şi eu la slujbă la biserica Sfântului Tit. Măcar să nu pierd toată slujba.

Biserica Sfântului Tit

În câteva minute, am ajuns la Sfântul Tit. Am intrat nestingherit. Sfântul Tit ne-a primit pe toţi. Biserica curată şi frumoasă era plină de popor, iar de la strană se auzea acea frumoasă cântare psaltică ce nouă ne lipseşte în majoritatea bisericilor. De cum am intrat, m-a întâmpinat în pronaos o icoană mare a Sfântului Apostol Tit. I-am zis Sfântului cu mare bucurie: „Ce bine că eşti aici!”. În mijlocul bisericii este un baldachin şi, într-o raclă frumoasă, se păstrează capul Sfântului Tit. M-am închinat cu aceeaşi bucurie şi m-am aşezat la slujbă. Din păcate, Sfânta Liturghie începuse aici mult mai devreme şi era deja spre sfârşit, dar a urmat slujba Vecerniei, aşa cum este rânduiala în ziua de Rusalii. Am fost surprins să constat că aici nu slujea nici un Episcop. În tronul arhieresc gol era însă o frumoasă icoană bizantină a lui Hristos. Deodată, o fetiţă de câţiva anişori a fugit de lângă ai ei din biserică şi s-a suit pe trepte în tronul arhieresc, privind cu luare- aminte drept către chipul Mântuitorului din icoană. Ce a văzut ea nu ştiu, dar mie mi s-a părut că parcă ar fi chemat-o Cineva…

Când s-a terminat slujba la „Sfântul Tit”, m-am întors în zona catedralei. Peste tot poliţişti şi securişti la costum, cu ochelari de soare şi căşti cu cablu transparent. Nu ştiu cum am reuşit să trec de un filtru de poliţie şi m-am pomenit în faţa catedralei, chiar de unde începea covorul roşu. Într-o fracţiune de secundă, un tânăr înalt la costum negru, cu cămaşă albă şi, bineînţeles, cu ochelari şi cască a venit drept la mine cu un zâmbet fals. Apoi, suficient de aproape cât să intimideze, fără să renunţe nicio clipă la zâmbetul forţat, mi-a spus printre dinţi, cu un limbaj politicos, dar extrem de apăsat, într- o engleză impecabilă cu accent american, să părăsesc imediat zona. M-am retras doar cât să ies din „teritoriul” lui, dar am rămas dincoace de filtrul de poliţie.

Desigur o să spuneţi că asemenea măsuri de securitate sunt necesare la o întâlnire de un asemenea nivel. Perfect de acord! Doar că nimeni nu m-a verificat dacă port vreo armă sau – Doamne fereşte! – vreo bombă în rucsacul pe care îl ţineam în spate. Tot ce îi interesa pe ei era acea legitimaţie plastifiată, iar cine nu o avea trebuia alungat. Nu îi interesa „haina de nuntă”, ci numai ecusonul, invitaţia…

Slujba s-a încheiat şi Patriarhii au mers în reşedinţa arhiepiscopală de lângă catedrală, iar restul ierarhilor au fost poftiţi să guste un pahar cu apă, o cafea şi o plăcintă. Eu am pornit către autogară. Trebuia să ajung în Chania pentru a fi a doua zi mai aproape de Mânăstirea Gonia, unde aveau să înceapă lucrările Sinodului. Am reflectat pe drum la cele întâmplate în Heraklion, la biserica golită de simplii credincioşi şi la sistemul de „invitaţii” la Sfânta Liturghie. Nu cred că poţi nici să alungi şi nici să inviţi pe cineva la Cina la care tu însuţi eşti un musafir, căci Altul este gazda. Şi unde este iubirea? Iubirea care, spun unii, ne obligă să îi primim la rugăciune până şi pe eterodocşi…

Chania

Am ajuns cu bine, în seara aceea, la Chania. M-am cazat şi m-am întâlnit cu câţiva ierarhi minunaţi din Patriarhia Alexandriei, pe care îi tot vizitasem în Africa. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am plecat cu un taxi la Mânăstirea Gonia, locul unde avea să se ţină Marele Sinod.

La circa 500 de metri de mânăstire, ne-a oprit o patrulă de poliţie. Nu aveam ecuson… Am coborât, taxiul a plecat şi poliţistul, un om extrem de elegant, nu contenea să îşi ceară scuze pentru situaţia creată. Mi-a explicat însă că are ordine stricte şi că nu pot trece decât dacă cineva îmi aduce un ecuson de invitat. M-am învârtit vreo oră, fără nici un rezultat, şi, zărind o potecă peste deal, am pornit pe acolo. Poteca ocolea zona de filtru, aşa încât am coborât drept în faţa mânăstirii, fără ca cineva să mă oprească. Doar că acolo am fost „înhăţat” imediat, legitimat şi scos din „perimetru” cu o maşină de poliţie, precum un infractor. Le-am explicat că nu doream decât să stau la slujbă, dar zadarnic. M-au adus înapoi la punctul de control de unde plecasem. În situaţia mea mai erau şi alţii. O familie încerca să le explice poliţiştilor că este Sfânta Treime (ziua Sfântului Duh, cum o numesc ei), sărbătoare mare, şi că trebuie să meargă la slujbă. Un bătrân adus de spate, sprijinit într-un baston mare, le spunea şi el că este un apropiat al mânăstirii şi că doreşte să intre. Un tânăr german, român după mamă, aflat în concediu în insulă, voia neapărat să îl întâlnească pe ÎPS Serafim Joantă. Nici unul nu aveam însă ecuson…

Pentru că în ziua anterioară slujba fusese foarte lungă, de Sfânta Treime prezenţa ierarhilor la slujbă nu a mai fost obligatorie. Din când în când, aşadar, maşini oficiale aduceau delegaţii de la hoteluri la mânăstire. Au fost voci care au criticat faptul că delegaţii au folosit maşini bune şi avut condiţii de cazare deosebite. Nu împărtăşesc această gândire. Gazda trebuie întotdeauna să ofere ce poate mai bun pentru musafirii săi, iar efortul organizatorilor în această direcţie nu poate fi criticat, ci trebuie chiar lăudat. Şi nu a fost deloc un efort mic.

Eram pe punctul să abandonez şi să plec, când am observat venind încet, cu o mică geantă pe rotile, un bătrânel simpatic la costum. S-a dovedit a fi un cleric catolic din Belgia, acreditat în rândul jurnaliştilor. Nici el nu avea însă ecuson. Pentru el, poliţiştii au telefonat însă la mânăstire şi a coborât imediat cineva de la Biroul de Presă. Părintele din Belgia a vorbit şi pentru mine şi aşa am primit şi eu mult râvnitul ecuson. Poftim… Şi eu, care nu eram de acord cu prezenţa observatorilor eterodocşi…

M-am dus formal până la Biroul de Presă, după care am intrat în grabă în incinta mânăstirii. Sfânta Liturghie era pe final. În curte şi în biserică, Episcopi şi Mitropoliţi stăteau nemişcaţi în rugăciune. Îndată ce am intrat, sufletul mi-a tresăltat şi mi-am regăsit liniştea şi bucuria în acea atmosferă intimă şi caldă. Cu adevărat revenisem în familie, revenisem acasă. Mă odihneau privirile blânde şi duhovniceşti ale ierarhilor din jur. Din când în când, însă, câte o privire tăioasă şi iscoditoare a vreunui agent de securitate îmi dădea nelinişte şi mă făcea să mă gândesc dacă nu cumva am greşit iar cu ceva. Un amestec ciudat, aceste două feluri de priviri. Nepotrivită alăturare. Am intrat şi în bisericuţa mânăstirii. Un splendid giuvaier împodobit cu icoane bizantine vechi.

După ce slujba s-a terminat, Patriarhii, Mitropoliţii şi ceilalţi Episcopi au plecat către sala unde avea să se ţină Sfântul şi Marele Sinod. Noi, cei de la presă, nu am avut acces. Ni s-a promis însă că vom putea intra în sala în care se ţinea Sinodul, dar numai câteva minute, pentru a face fotografii. În rest, puteam urmări lucrările şi dezbaterile la televizoarele dintr-un cort special amenajat. Am intrat în sala sinodală într-un mic grup de jurnalişti, escortaţi bineînţeles, am stat puţin, am făcut poze şi apoi am fost poftiţi să ne întoarcem în cortul rezervat presei. Mi-am luat bagajul şi am pornit înapoi spre Chania. Trebuia să prind vaporul, pentru că a doua zi zburam înapoi acasă.

Incidentele la care am fost martor au fost criticate de mulţi alţi jurnalişti. Dacă un asemenea Mare Sinod nu s-a mai organizat de atâtea sute ani, eu cred că erau însă inerente. La următoarele va fi mai bine. Timpul va trece şi va şterge micile mâhniri, iar toate aceste peripeţii se vor transforma, în timp, în istorioare amuzante de povestit la bătrâneţe. Rămâne important ce s-a decis şi dacă întreaga Biserică va accepta cele hotărâte la Sfântul şi Marele Sinod din Creta cu care, iată, am fost contemporani.

Silviu-Andrei VLĂDĂREANU