Revista:

„Trebuie să lucrezi întâi de toate cu încrederea omului” – Interviu cu Vlad Plăcintă , prietenul faptei bune

placinta 1

În satul Boscoteni, comuna Frumuşica, judeţul Botoşani, locuieşte Vlad Plăcintă. Cine este acest tânăr de peste 30 de ani, care de ceva vreme ocupă prima pagină a cotidienelor sau site-urilor de ştiri? Nimeni altul decât creatorul platformei de donaţii on-line „Salvează o inimă”. O idee genială, care a făcut ca vieţile multor copii, dar şi ale multor părinţi, să fie altfel. Practic, prin această platformă – o adevărată arcă a salvării! – s-au putut strânge fonduri pentru sute de copii care au fost scăpaţi de la moarte sau din trauma unei dizabilităţi pe viaţă. Şi aici se vede puterea credinţei, care răstoarnă munţi: cine ar fi crezut că un tânăr agricultor anonim, alături de o mână de voluntari entuziaşti, ar fi putut scoate – pe încredere! – sume uriaşe din buzunarele donatorilor privaţi sau ale unor instituţii de caritate din Europa?! Sume care au fost îndreptate, perfect transparent, către actul medical sau către cei care aveau mare nevoie de ele. Un exemplu de credinţă aplicată? De bună administrare a banilor? De implicare voluntară? De mărinimie şi empatie? Toate la un loc şi încă ceva: o lecţie perfectă de omenie. Eu l-aş face profesor de omenie pe Vlad Plăcintă acesta…

Domnule Vlad Plăcintă, sunteţi un exemplu perfect în ceea ce priveşte partea bună a globalizării: locuiţi într-un sat din Botoşani, dar ajutaţi copii din toată ţara, cu bani primiţi din toată lumea. Dvs. ce identitate spuneţi că aveţi, de fapt, din ce spiţă vă revendicaţi apartenenţa?

Sunt născut şi crescut într-o familie cu frica lui Dumnezeu, în care am fost educat încă de mic să îmi ajut aproapele şi îi ascult pe cei mari: părinţi, dascăli, cât şi pe duhovnic. De asemenea, am fost învăţat să nu fac diferenţa între oameni, indiferent de naţie sau religie, ci să fiu tolerant şi respectuos cu oricine. Aşa am fost eu crescut…

Nu aţi simţit că intraţi într-un război care vă depăşeşte puterile? În definitiv, cine să ia în serios un blog de într-ajutorare? Că sunt atâtea… Pe ce v-aţi bazat, de fapt?

Am ştiut încă de la început că munca în zona umanitară este foarte grea, deoarece trebuie să lucrezi întâi de toate cu încrederea omului. Într-adevăr, am început simplu, modest, cu bloguri umanitare, însă, după multă documentare pe site-urile din străinătate, am luat decizia de a lansa o platformă de donaţii on-line. Menţionez că la vremea respectivă aceste instrumente virtuale umanitare erau foarte puţine în România. Am cooptat o echipă de profesionişti – în IT, în comunicare etc. – şi valoarea la care am ţinut cel mai mult a fost seriozitatea: să avem grijă maximă de banii donatorilor, să-i gestionăm chibzuit şi să ajutăm cu adevărat pe cei din familiile greu încercate, care au apelat la sprijinul nostru.

placinta

Sunteţi prietenul faptei bune, asta e clar. Dar i-aţi simţit energia lucrătoare în propria viaţă, aţi simţit şi prezenţa lui Dumnezeu, totodată?

Desigur, în toate acţiunile noastre colective am simţit Pronia divină. Au fost şi momente mai dificile, când copiii erau într-un stadiu avansat al bolii, însă rugăciunile oamenilor şi, mai ales, ale părinţilor, au contat enorm, iar aceştia s-au vindecat. Prezenţa lui Dumnezeu o simţi la tot pasul şi chiar pot mărturisi şi o minune petrecută cu un copil: venind întro duminică de la Sfânta Liturghie, m-am aşezat la birou să verific site-ul dacă funcţionează şi mă gândeam cum să fac în aşa fel ca până la sfârşitul anului să plătesc în mare parte tratamentele copiilor. După câteva minute, am primit un telefon din străinătate, iar un domn s-a oferit să achite tratamentul integral, în valoare de 30.000 de euro, pentru copilul pentru care nu credeam că pot strânge banii necesari în timp util! Pe moment, am fost sceptic, ţinând cont şi de ora târzie, însă în două zile am primit confirmarea plăţii, iar Maxim este în prezent vindecat şi se bucură de viaţă…

„…mă emoţionează lacrimile de fericire ale unui părinte căruia i-am ajutat copilul”

Care a fost cel mai dramatic caz pe care l-aţi întâlnit şi rezolvat?

Fiecare copil este unic pentru mine şi m-a impresionat prin răbdarea şi credinţa lui, dar mai ales rămân profund mişcat de dragostea şi lupta formidabilă a părinţilor. Eu îi numesc pe aceşti copii „Mucenicii Vremurilor Noastre”. Unele boli grave, cu care se confruntă ei, le-au trăit şi unii dintre Sfinţii Părinţi

Românii sunt bolnavi de neîncredere. Cum aţi depăşit această barieră?

Împreună cu directorul de comunicare al Asociaţiei, domnul profesor Tănase Tasente, am implementat un sistem de comunicare pe Facebook Live, în care părinţii interacţionează direct cu donatorii şi le comunică toate problemele. Neîncrederea este omenească, ţinând cont că se pot întâmpla atâtea în mediul virtual (şi nu numai), însă atunci când părintele îţi vorbeşte direct, îl vezi pe copil la spital, primeşti notificări periodice (pe e-mail, prin SMS, pe Facebook, pe site etc.) despre starea copilului, încrederea, până la urmă, se câştigă. Atunci când încheiem cu bine o campanie, ne-am făcut un obicei din a le trimite mesaje de mulţumire tuturor celor care au donat, astfel încât să conştientizeze că ajutorul lor a contribuit decisiv la salvarea unei vieţi.

În ce mod vă ajută familia?

Familia mă ajută enorm! Nu aş fi ajuns până aici dacă nu aveam sprijinul moral al părinţilor mei, al soţiei, al fraţilor mei. Este imposibil să nu empatizezi cu fiecare caz în parte, e imposibil să nu te ataşezi emoţional şi să nu plângi alături de cei necăjiţi. Dacă nu aveam familia alături atunci când am întâmpinat probleme, cu siguranţă nu aş mai fi continuat această muncă. Este o muncă dificilă, în care implicaţiile emoţionale sunt enorme, iar suportul celor dragi ne ajută să mergem mai departe şi să depăşim situaţiile dificile.

Cum puteţi duce durerea altora – şi mai ales a celor mici? De ce faceţi asta? Nu vă ajung propriile necazuri şi probleme…?

Când văd sau aud de un copil care suferă de o boală grea, parcă mă doare pe mine… Nu o resimt doar ca pe o boală a lui, iar eu în acest timp să stau şi să îl privesc de pe margine. Nu! Trăim amândoi aceeaşi boală, o simţim împreună şi luptăm împreună să o învingem. Am învăţat încă de mic să iubesc oamenii ca şi cum mi-aş iubi propria familie, iar când un copil suferă, dorinţa mea de a ajuta creşte şi mai mult. Fac această muncă deoarece mă emoţionează lacrimile de fericire ale unui părinte căruia i-am ajutat copilul. Acest lucru mă motivează, de fapt, cel mai mult. Ştim că Dumnezeu este milostiv. Dvs. aţi înţeles ceva mai mult despre asta? Consider că cel mai frumos sentiment este acela de a şterge lacrimile de durere ale părinţilor şi ale copiilor care sunt încercaţi parcă peste puterile omeneşti!

Proiecte de viitor aveţi?

De doi ani avem o colaborare frumoasă cu o fundaţie din Elveţia, care ne-a sprijinit financiar pentru operaţiile pe cord deschis a 50 de copii născuţi cu malformaţii grave ale inimii. De altfel, ne dorim să avem colaborări cât mai fructuoase cu clinici naţionale şi internaţionale, venind în sprijinul celor mici. Un proiect tare drag nouă este ridicarea Aşezământului Social-Educaţional „Sfântul Efrem cel Nou” din localitatea Oneaga, judeţul Botoşani. Ne dorim să finalizăm lucrările de construcţie a aşezământului până la sfârşitul acestui an, astfel încât de Crăciun, minim 50 de copii salvaţi de la avort să primească un cămin şi o educaţie. Şi o şansă reală la viaţă!

A consemnat
Răzvan BUCUROIU