Revista:

Centenar la Oradea – biserica răscumpărării

ORADEA 1

Câteva evenimente ecleziale marchează Anul Centenar care se va încheia, apoteotic, prin sfințirea Marii Catedrale Patriarhale de la București. Unul dintre acestea este, fără îndoială, târnosirea celei mai frumoase biserici ridicate în România ultimilor trei decenii: Biserica Sfântul Apostol Andrei din Oradea. Aceasta a avut loc în Duminica Sfinților Români, pe data de 10 iunie, cu un fast care a depășit granițele eparhiei Oradiei!

E vremea Apostolilor!

Da, e vremea lor… Sau, dacă vreți, este din nou vremea lor! Este vremea în care fiecare dintre noi trebuie să ieșim la largul mărturisirii, să aruncăm mrejele credinței în apele tulburi ale veacului acestuia. Dar cum putem face asta, eficient, credibil și smerit – totodată? Prin faptă concretă, prin exemplu personal, prin jertfă de sine. Sună ca o rețetă deja știută, însă – surpriză – din ce în ce mai puțini contemporani sunt dispuși să o aplice. La Oradea însă, un tandem de preoți aplică „rețeta” cu succes fulminant. Parohul Vasile Bota, secondat de Ion Alexandru Mizgan, au instaurat legea frumuseții îmbisericite în cartierul Rogerius, la întretăierea a două străzi în forma… crucii Sfântului Andrei. Aici, între betoanele blocurilor comuniste, Vasile Bota a decis, luminat de Duhul Sfânt (așa cum frumos a mărturisit chiar el), ridicarea unei biserici vii, unice. Orădenii meritau această podoabă, iar întretăierea plăcilor tectonicii confesionale (ne aflăm la doar cinci kilometri de granița cu creștinismul apusean) a dus la o îmbinare armonioasă de stiluri, deși riscantă la prima vedere. A fost meritul (să nu zic geniul) arhitectului Dorel Cordoș, cel care empatizează cu fiecare amplasament pe care ridică un edificiu sacru, să aibă îndrăzneala de a planta o campanilă aproape florentină în fața unei cupole 100% bizantine, aidoma celor de la Sfânta Sophia sau Chora din Constantinopole… Cărămida clincherizată adusă din Austria a putut cuprinde „părintește” mozaicul de 12 mp reprezentându-l pe Sfântul Apostol Andrei, scara monumentală (decorul ideal pentru cununii, botezuri și alte evenimente ale familiei) se smerește până pe trecerea de pietoni, parcă invitându-i să o urce, spațiul verde împresoară așezământul, iar trandafirii îi adie măreția. Dar povestea nu a fost nici liniară, nici fără poticneli, nici fără ispite. Bunăoară, arhitectul a schițat liniile de forță ale edificiului, însă treburile pe alte șantiere (catedrala din Baia Mare, Bârsana, Rohia, Săpânța etc.) nu i-au permis să fie la absolut toate momentele importante ale construcției, așa că le-a revenit părintelui Vasile Bota și lui nea Petrică (șeful de șantier) sarcina de a „potrivi” lucrarea pe la încheieturi, de a-și asuma anumite soluții tehnice și decorative. Unele peste altele, lucrarea a ieșit pe de a-ntregul, frumoasă, unică, sfidând legile gravitației, dar și ale normei de betoane comuniste, ale cartierului aliniat esteticii anilor ’80.

Penelul unui maestru

Toate ca toate, însă pictura merită toată atenția noastră! Remus Bradea, la acea vreme un artist care nu avea nici statutul de zugrav gradul III – adică de calfă –, a reușit, în pofida nereușitei administrative de a-l omologa ca un mare talent, de a coborî cerul pe pământ. Adică de a transpune în culori, pe pereții netocmiți și jilavi, cerul sfinților, Soarele dreptății și constelațiile zilei a opta! Nimic din ceea ce creștinii voiau să vadă cu ochii minții ca fiind realitatea Împărăției lui Dumnezeu nu scapă penelului acestui iconar. Totul este aici, capturat pe pereți, prins în culori, adus cu forța pe pământ, transpus în materie și cromatică. Școala athonită a lui Manuil Panselinos, aici, la Oradea, își are o strălucită împlinire! Bizanțul acesta nemuritor, fastul, culoarea, bucuria pastelată a vieții duhovnicești a răbufnit în smeritul cartier orădean într-o lumină și valoare deosebite. Pur și simplu stai și admiri fresca de la Sfântul Andrei, neverosimilă în felul ei, și te întrebi cum poate adia Duhul Sfânt la hotarele smerite ale firii, ale credinței răsăritene, ale existenței fără glorie în cotidian? Cum adică: să aduci cerul pe pământ într-un cartier umil, cu oameni de ispravă, dar simpli în definiția lor umană și creștină, cu gospodine inimoase, cu bunici grijulii, cu copilași zburdalnici și părinți obosiți de muncă și de rutina zilnică? Ce „pogorâre” poate fi aceasta? Răspunsul e simplu: Hristos Se pogoară ca pe cele umile să le umple de slavă, pe cele disprețuite să le arate ca fiind lucruri de căpătâi! Centrul nu există, există doar sinceritatea inimii care face ca axul pământului să străpungă pe acolo în mișcarea sa de rotație…

Bucurie mare pe 10 iunie

Din 2000, anul când a fost sfințită piatra de temelie, și până azi, preoții au tot lucrat la această podoabă. Asta până într-o zi când PS Sofronie, în timpul unei vizite canonice la parohie, a avut gândul de a sfinți această lucrare (finalizată) în 2018, în An Centenar. Zis și făcut! S-a trecut la inventarierea principalelor probleme, la lista cu invitați (cler și mireni, popor și presă), la colaborarea cu autoritățile locale. Și au venit, lumea de pe lume – după estimările jandarmeriei cam 4-5.000 de oameni. TVR Cluj a transmis în direct (chiar eu am asigurat comentariul), iar TVR Internațional a preluat integral emisia, astfel încât toată diaspora a putut urmări evenimentul de la Oradea. Estrada din fața treptelor monumentale a găzduit nouă ierarhi: ÎPS Laurențiu (Mitropolitul Ardealului), Preasfințiții Ignatie (Huși), Sofronie (Oradea), Iustin (Maramureș și Sătmar), Visarion (Tulcea), Siluan (Ungaria și Serbia), Timotei (Spania și Portugalia), Macarie (Scandinavia), Paisie Lugojanul și ipopsifiul Timotei (Sătmăreanul). La slujbă au luat parte autorități locale (primarul Ilie Bolojan), senatori (l-am văzut acolo pe Vasile Blaga, cel care a făcut foarte mult pentru această parohie), intelectuali laici (Teodor Baconschi, Mihail Neamțu, Radu Carp, Adrian Lemeni etc.), dar și pe Grigore Leșe, care a venit să vadă cu ochii lui (după o noapte de mers cu mașina) biserica de la Oradea. Partea cea mai emoționantă a fost la momentul împărtășirii preoților, atunci când Leșe a cântat faimoasa priceasnă O, măicuță sfântă… Atunci să-i fi văzut pe ardeleni cum au început să cânte toți într-un glas, dar cu lacrimi în ochi! Oricum, corul Psalmodia Transylvanica, dirijat de pr. prof. dr. Vasile Stanciu (decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj), a dat proba unei virtuozități desăvârșite, însă împlinirea sonoră a lui Grigore Leșe a fost o lovitură de mare maestru!

Toată ziua oamenii au intrat în Sfântul Altar să se închine cu bucurie (în special femeile sunt cele care se bucură, fiind ziua unei excepții pentru ele), biserica a fost împodobită de maeștri florari de la Cernăuți cu flori aduse de peste graniță, din Ungaria (sponsorizarea unei femei evlavioase), agapa de după slujbă – impecabilă și ea, iar oamenii s-au despărțit prieteni, în duhul unei adevărate frății andreiene, cum numai la Oradea o poți simți cu adevărat. Preoții Bota și Mizgan au fost gazde impecabile, iar Sofronie, Episcopul locului, s-a bucurat (și ne-a bucurat) cu toată ființa de acea zi minunată, zi a comuniunii depline, fără rest!

Răzvan BUCUROIU