Revista:

Tache Rodas: Amintiri din temniţele comuniste (II) – de Laurenţiu Cosmoiu

TACHE RODAS 01Continuăm seria de relatări despre grelele încercări trăite de Tache Rodas în închisorile comuniste. Vă reamintim faptul că în numărul 129 al revistei (din luna aprilie 2014) am relatat despre cea de‑a doua condamnare a lui, din anul 1949, de la Brașov. În acest proces a fost acuzat că a acceptat propunerea unui camarad (Ciobanu Dumitru) de a reorganiza Frățiile de Cruce din Ploiești. La această condamnare venită din partea regimului comunist proaspăt instalat la noi în țară, a primit pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională, 1000 lei amendă corecțională și 3000 lei cheltuieli de judecată, toate acestea pentru delictul de ”uneltire contra ordinei sociale”. Imediat după aceasta, a ajuns pentru scurtă vreme la Târgșor, apoi la Peninsula – Valea Neagră pentru mai bine de jumătate de an, iar după câteva zile petrecute la Văcărești, a fost inclus , în ianuarie 1951, in sistemul de reeducare de la Pitești.

Nea Tache a ”apucat” să ispășească 17 ani de detenție, din mai multe condamnări, la Târgșor, Canal, Pitești, Văcărești, Jilava, Alba Iulia, Brașov, Ploiești, Aiud, Gherla și altele, unde a rezistat torturilor regimului comunist, cu nădejdea și credința în Hristos și Maica Sa, până la eliberarea din 1964.

Inspecţia…

În toată acestă perioadă a primei jumătăţi a anului 1951, la Piteşti torturile şi reeducarea au continuat după un program strict. Tache Rodas era un ”client” frecvent prin faptul că rezista celor mai crunte bătăi şi torturi, necedând. Nu reuşeau să smulgă nici o informaţie de la el, iar cel mai important era faptul că nu reuşeau să‑l determine să hulească şi să se lepede de Dumnezeu şi asta îi înverşuna şi mai tare pe torţionari.

În data de 21 iunie 1951, încep să se facă mutări ale deţinuţilor din diferite camere şi celule după o ordine dictată de directorul închisorii împreună cu Eugen Ţurcanu, pentru că urma să vină o inspecţie de la Bucureşti. Nea Tache, este anunţat că va rămâne tot acolo (în Camera 4 Spital). Motivul? Fiind unul dintre rezistenţi, în ciuda bătăilor şi torturilor pe care le primea în mod constant, Tache Rodas era deja ştiut de către torţionari că ar putea să vorbească şi astfel să deconspire faptele abominabile care se petreceau acolo. Nu puteau risca să‑l mute singur într‑o celulă, fără martori. Rodas ar fi putut vorbi orice, iar Ţurcanu nu ar fi aflat ulterior de la ceilalţi deţinuţi ce a spus. L‑a ameninţat pe nea Tache: „Să nu care cumva să scoţi vreo vorbă despre ce se petrece aici, că te omor!”, după care le‑a spus şi celorlalţi din cameră: „Bă, să aveţi grijă să nu scoată vreo vorbă banditul ăsta, că v‑aţi ars cu toţii! Aţi auzit?”.

Nu trece mult şi intră pe uşă 5 inşi, dintre care 3 ofiţeri de Securitate îmbrăcaţi în civil. Colonelul Sepeanu, col. Nicolski şi col. Zeller. Imediat ce dau cu ochii de Tache Rodas încep să comenteze între ei: „Ia uite la banditul ăla, ce atitudine are! Ăstia nu se‑nvaţă minte!”. Deşi nea Tache nu scosese o vorbă…

„Ăsta nu pleacă!”

După o săptămână, vine un ordin ca deţinuţii care aveau condamnare de maximum 10 ani să fie trimişi la şantier, la Canalul Dunăre‑Marea Neagră. Nea Tache având o condamnare de 5 ani, se bucura că o să plece, gândind că astfel scapă de torturi şi bătăi, dar a aflat foarte curând ordinul directorului închisorii: ”Ăsta nu pleacă!”. În acelaşi timp, ar fi trebuit să plece şi Ţurcanu, care, şi el, avea de ispăşit o pedeapsă mai mică de 10 ani, dar primeşte acelaşi răspuns. ”Ţurcanu era fiert. Nu mai era de recunoscut, parcă pălise orice înrăire de pe chipul lui, părea descumpănit şi pentru prima dată i se vedea faţa umană”, povesteşte nea Tache.

Lungul drum spre Gherla

În dimineaţa zilei de 15 august 1951, de marea sărbătoare a creştinilor ”Adormirea Maicii Domnului”, a venit Zeller împreună cu directorul închisorii, la Camera 4 Spital şi strigă: ”Rodas, bagajul şi afară!”. Îşi făcu repede bagajul şi ieşi pe culoar. După aceea, a văzut că tot mai mulţi erau scoşi din camere şi celule. Zeller începe să le explice că vor merge „într‑o zonă frumoasă, o să fie lejer, nu ca aici, o să vedeţi că o să vă placă”. Dar toţi deţinuţii erau tăcuţi. Încrederea fusese zdrobită prin metodele de reeducare aplicate, nimeni nu mai discuta cu nimeni, plutea în aer o suspiciune permanentă, vecină cu schizofrenia. Cei care erau altădată prieteni, acum nu‑şi mai vorbeau.

I‑au ţinut cu bagajele pe culoarele închisorii, separaţi de cei care rămâneau, pentru a nu mai putea vorbi. Cu unii nu aveau să se mai întâlnescă niciodată, iar pe alţii îi vor revedea de abia după mulţi ani.

TACHE RODAS 02La Memorialul de la Aiud alături
de camarazi din Prahova

A doua zi dimineaţa, li s‑au împărţit câte o jumătate de pâine, o bucată de slănină şi marmeladă. Aceste alimente pentru ei reprezentau un privilegiu. Nu mai mâncaseră de luni de zile aşa ceva. Apoi au fost încolonaţi şi duşi la gară, unde îi aştepta un tren special, cu vagoane tip dubă. Au fost îmbarcaţi în ele, iar timp de 3 zile au îndurat căldura insuportabilă a lunii august, setea şi lipsa de aer din vagoanele încinse de soarele arzător. Acestea aveau o singură fereastră care avea un grilaj ”că nici mălaiul nul puteai cerne prin el”, spune nea Tache. Primeau o singură găleată de apă pe zi după ce băteau insistent în uşă, în condiţiile în care erau în număr mare într‑un vagon. Toţi au ajuns la Unitatea Militară Gherla deshidrataţi. Spun Unitatea Militară, pentru că astfel denumiseră închisorile şi lagărele comuniştii, cu scopul de a masca faptul că ţara era plină de ele.

O nouă demascare

Rodas, de cum a venit la Gherla, a fost băgat în camera 99‑101 împreună cu alţi aprox. 60 de deţinuţi. Se numea camera 99‑101 pentru că era compusă din 2 camere care corespundeau între ele. Aceasta era cea mai mare. În celelalte erau repartizaţi câte 30– 40 de oameni. Din acest lot venit la Gherla făcea parte şi Ţurcanu Eugen, dar aici nu mai avea aceeaşi autoritate, fiind subordonat lui Popa Ţanu, cu care avusese vechi altercaţii şi dispute de supremaţie în trecut, dar în continuare cu ”sete de afirmare”.

La câteva zile de când ajunsese în noua închisoare, nea Tache, considerând că a scăpat de violenţele demascării pe care le îndurase, a început să îi prevină pe câţiva despre ce s‑a întâmplat la Piteşti, ce torturi, bătăi, umilinţe se petreceau. Ţurcanu, pentru a‑şi reconfirma fidelitatea faţă de partid, i‑a anunţat pe toţi că demascările vor continua şi tot ceea ce au recunoscut deţinuţii nu mai contează. Vor trebui să spună totul de la început. Toţi atunci s‑au îngrozit. Nea Tache şi‑a dat seama ce greşeală făcuse. Urmau repercusiunile, ce n‑au întârziat prea mult…

”Maica Domnului mă întărea să rezist…”

TACHE RODAS 05În prima duminică de când era acolo, a fost scos din cameră şi dus la camera 97, unde îl aştepta Ţurcanu. Acesta s‑a repezit asupra lui cu pumnii şi picioarele ca un taur furios, înjurând de cele sfinte. Tache Rodas, după o jumătate de oră de bătăi crâncene, cu trupul plin de sânge şi capul umflat în aşa hal că nu se mai distingea nimic din faţa lui, şi‑a pierdut cunoştinţa. Când a văzut asta Ţurcanu, mai nervos, l-a târât după el afară din celulă, purtându‑i trupul inert pe culoarele închisorii şi prin alte camere, în văzul mai multor gardieni şi deţinuţi. ”Aşa o să păţiţi toţi care nu o să vă ţineţi gura şi vă veţi mai împotrivi demascării, bandiţi nenorociţi!”. În acea clipă toţi cei care l‑au văzut pe Rodas cum era târât şi halul în care era desfigurat au crezut că‑i mort. Vestea că Rodas a murit s‑a răspândit fulgerător în tot penitenciarul. După această demonstraţie de forţă a lui Ţurcanu, nea Tache a fost dus înapoi în camera 97 la izolare, unde, cu ajutorul Maicii Domnului, în care el mereu şi‑a pus nădejdea, după câteva zile de inconştienţă şi‑a revenit. ”Maica Domnului mă întărea să rezist şi să nu simt nici cea mai mică durere, deşi torturile şi bătăile erau groaznice. Poate unii nu mă vor crede, dar aşa era. Îi rugam pe torţionari doar să nu mă lovească la cap, de frică să nu înnebunesc. Niciodată nu am ţipat când eram supus chinurilor”.

Fragment din tabloul
lui Sorin Feraru – scena
târârii lui nea Tache

A fost mutat din nou după ce şi‑a revenit la camera 99‑101, iar celor care l‑au văzut nu le venea să creadă că e el. Deja se vehiculase zvonul că Ţurcanu l-a dus şi l-a aruncat personal într‑o groapă comună.

Trăise una din multele cumpene pe care Mântuitorul i le pregătise pentru a‑l întări pe calea sa mucenicească. O cale grea, de mizerie şi frig, de foamete, sete, bătăi, batjocură, lacrimi şi sânge, cale pe care el a fost mereu necârtitor. A îndurat, a crezut neclintit, s‑a rugat permanent lui Dumnezeu pentru el, dar şi pentru cei ce‑l torturau. Maica Domnului i‑a fost sprijin, acoperământ, iar astăzi, după atâţia ani, privindu‑l pe acest bătrânel de 90 de ani, firav, purtând pe trup multe urme ale bătăilor, torturilor şi chinurilor îndurate, nu contenesc a mă minuna… Câtă putere dai Tu, Doamne, omului ce crede în Tine cu stăruinţă! Privesc la el cum îmi vorbeşte cu multă vervă, pus tot timpul pe glume, povestind despre ce a trăit în temniţele comuniste, inimaginabil pentru noi.

Laurenţiu COSMOIU