Revista:

Dometie, toiagul lui Dumnezeu

Untitled

Aşa mi-l imaginez eu pe părintele Dometie, pe care nu l-am cunoscut: un pribeag asediat de mulţime, un însingurat în compania îngerilor, un sărăntoc al vremelnicelor bogăţii, un bogat al paradisului, un rug aprins care i-a mistuit totuşi făptura, o flacără de veghe în căuşul muntelui care i-a fost adăpost, amvon, pat, mormânt.

Nu, nu l-am cunoscut, dar îl ştiu. Este românul etern, răsăriteanul tenace cu ADN de mucenic, este blajinul fără rai pământesc, este patriarhul munţilor vechii Dacii. Este Dometie, toiagul lui Dumnezeu care încă răsună, în preumblare, pe valea Geoagiului până sus, în inima Carpaţilor noştri.

Dometie călugărul a adunat, ca şi în timpul scurtei sale vieţi pământeşti (50 de ani), o mulţime de prieteni, de rude duhovniceşti, de admiratori. Da, chiar şi călugării pot avea admiratori, căci viaţa unui om ca el stârneşte admiraţie şi dorinţa nestavilită de a fi urmată.

Untitled1Pe mine m-a sunat maica Cipriana de la Râmeţ (o călugăriţă cu un profil intelectual şi comunicaţional mai rar întâlnit) să mă invite să scriu un text – câteva rânduri din acesta sunt chiar la începutul articolului de faţă – şi să particip în data de 7 iulie la comemorarea a 40 de ani de la mutarea la Cer a marelui trăitor în duh. Aşa se face că vatra de rugăciune de pe Valea Geogiului a găzduit un Simpozion organizat în memoria părintelui, la care au participat numeroşi ierarhi: ÎPS Andrei, ÎPS Serafim, ÎPS Irineu, PS Macarie, PS Siluan, PS Timotei (care l-a reprezentat pe Părintele Patriarh Daniel). Alături de aceştia, hăruitul moderator al Simpozionului a fost părintele Stelian Manolache; ca vorbitori ori participanţi cu texte de evocare la volumul colectiv s-au distins maica stareţă Apolinaria Barb, prof. dr. Emil Jurcan, părintele Nicolae Bordaşiu, Costion Nicolescu, părintele Vasile Gordon, comisar-şef Florin Şinca, dar şi părintele Mihail Manolache din Braşov, fratele după trup al faimosului nevoitor. Ehei, ce mare bucurie să ai sfinţi în familie! Căci nimeni dintre cei prezenţi nu se îndoia de faptul că evocarea era, practic, o hagiografie in nuce şi că parastasul era unul dintre ultimele făcute ca unui simplu muritor – căci pomenirea lui Dometie se va face cât de curând direct în Sinaxar! Aşadar, după cum frumos a spus părintele Mihail Manolache, acum ne rugăm noi pentru el, ca pentru un om care s-a mutat la Cer, dar cât de curând se va ruga el pentru noi, ca un sfânt, ca un locuitor al Cerului, lângă tronul celui Preaînalt… Şi Mitropolitul Serafim Joantă a îndemnat Biserica Ortodoxă la mai mult elan în a recunoaşte sfinţenia conaţionalilor noştri, români dreptmăritori care au marcat una sau mai multe generaţii de credincioşi, în diferite epoci istorice. O figură aparte a făcut-o Episcopul Macarie Drăgoi, care, deşi păstoreşte ortodoxia boreală a românilor aflaţi în Nordul friguros al Europei, dă dovadă de multă căldură sufletească, fiind adeseori prezent în ţară la evocările marilor modele, demne de urmat. Întors de curând din Bucovina – acolo unde a stabilit o relaţie duhovnicescă şi aproape filială cu Arhiepiscopul Pimen (m-am şi mirat, dar şi bucurat, deoarece ştiu că venerabilul ierarh îşi trăieşte viaţa de păstor într-o desăvârşită austeriate sentimentală), tânărul episcop mi-a împărtăşit, cu naturaleţea care îl caracterizează, câteva dintre bucuriile şi împlinirile lucrării sale.

Untitled2Mare e Dumnezeu între sfinţii lui! – şi asta se vede la tot pasul în tărâmul românesc. Iar solul râmeţian – de la copita măgăruşului care îl purta pe enigmaticul sfânt Ghelasie, până la urma în iarbă lăsată de paşii lui Dometie, îngreunaţi de sarcinile purtate în spate – este un loc amprentat. În tot locul te izbeşte dâra sfinţeniei, smerenia călcăturii, puţinul deranj pricinuit naturii, templului natural unde e aşezată mânăstirea. Monahii s-au strecurat aici, în căuşul muntelui, ca într-un cuib, fără să deranjeze nimic. Au fost ei înşişi deranjaţi, de multe ori, fie de năvălirea râului, fie de iureşul istoriei care dădea buzna peste ei. În acest sens, un ultim gând smerit pentru maica Ierusalima, cea care a crezut, alături de o ceată de tinere fete, la mijlocul anilor ‘50, că România este un rai, că părintele Dometie este şi va fi nemuritor şi că dacă ai credinţa cât un bob de muştar, poţi muta şi munţii. De la o vizită la alta la Râmeţ, parcă aceştia îşi schimbă uşor poziţia, nu credeţi?

Răzvan BUCUROIU