Revista:

3 puncte pentru al 6‑lea

Untitled

„Buclucaşul” punct 6 dezbătut şi semnat de aproape toţi ierarhii prezenţi în Creta a stârnit încă din faza presinodală ample discuţii, ajungându‑se chiar la polemici înverşunate. Acolo, în Creta, lucrurile au arătat miza acestui punct, care se referă în mod explicit la relaţia Bisericii Ortodoxe cu celelalte culte, confesiuni şi organizaţii creştine.

Cu heterodocşii, mai precis, adică exact cu cei care nu împărtăşesc – până la capăt, sau o fac doar trunchiat ori chiar falsificat – adevărul nostru de credinţă. Şi întrebarea care se pune, firesc, este aceasta: pot fi numite „Biserici” celelalte forme de expresie şi trăire creştină? Sau Biserica este doar „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, aşa cum afirmă Crezul ortodox?

Noi ştim răspunsul la întrebarea cu pricina care este, până la urmă, o ciorbă re‑re‑încălzită. Căci Sfinţii Părinţi, dar şi viaţa bisericească a ultimului mileniu ne arată limpede că DA , Biserica Ortodoxă este BISERICA ! Desigur, la întrebarea „Şi cu restul ce facem?”, răspunsul cred că trebuia amânat la infinit. Vorbim, dialogăm cu toţi cei care Îl mărturisesc pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, cred în Sfânta Treime şi, pe alocuri măcar, în puterea sfinţilor. Desigur că avem contacte cu oameni ai lui Dumnezeu din toate celelalte forme de expresie creştine – oameni buni sunt peste tot, şi ei se mântuie (nimeni nu poate pune stavilă intenţiei divine de a‑i salva dacă nu pe toţi, măcar pe cât mai mulţi!). Însă în acest dialog nu trebuie niciodată pusă întrebarea cu pricina abrupt, cu răspuns previzibil şi telegrafiat. Pur şi simplu pentru noi, ca ortodocşi, răspunsul nu poate şi nu trebuie formulat clar, şi cu atât mai puţin scris de mâna omului. Noi ştim prea bine răspunsul, iar neafirmarea lui ar fi o abordare tainică şi nu scolastică/raţionalistă a problemei. Lăsaţi‑L pe Dumnezeu, în planul divin, să judece El, noi ne ţinem de Predanie şi de rânduielile canonice. Ştim ce suntem, cum suntem şi de ce suntem aşa. A afirma mai mult faţă de ceilalţi strică – şi lor, şi nouă. Mai puţin, în acest caz, e mai mult (less is more). Şi aş prefera fapte ale credinţei şi mai puţin vorbe…

Păstorii fără turmă

Dar să ne întoarcem la cronologia şi factualitatea punctului cretan numărul 6. Asupra lui erau aţintiţi ochii teologiei luminate, dar şi ai intransigenţei pricinoase, îmbufnate. Şi aici intră în scenă ambiţia personală a Patriarhului Bartholomeu şi susţinătorilor lui, care, deşi ştiau exact efectele, au ţinut să detoneze această bombă dogmatică. Zgândărind cu orice preţ tabăra antiecumenistă, tradiţionalistă a corpusului ortodox, ei au arătat faptul că nu au legătură directă cu poporul credincios, nu‑şi trag seva şi motivaţia de a exista din energia rugătoare a turmei. Poporul e cel care îţi dă putere mare, însă arhiereii izolaţi în Fanar de jumătate de mileniu au pierdut această legătură, dar şi această energie care îţi vine tocmai de la oamenii aflaţi în rugăciune. Cu atât mai mult ierarhii care au în spate Biserici reale, formate din oameni vii, atenţi şi responsabili, trebuiau să fie atenţi la acest joc de cuvinte şi simboluri care ajunge să fie pur teoretic pentru unii, însă poate fi concret şi dureros pentru alţii. Şi aici trebuie musai amintit rolul pe care delegaţia română, condusă de Patriarhul nostru, l‑a avut în definirea cât mai corectă a chestiunilor puse în discuţie, inclusiv a unor aspecte supărătoare/ neclare ale punctului 6. Daniel Patriarhul a făcut adevărate volte dogmatice pentru a sta în Adevăr, dar şi pentru a nu sfida concretul vieţii, care e mult schimbat de la Sfinţii Părinţi încoace. Cum să faci? Aceasta era întrebarea. Cum să vieţuieşti în lumina Adevărului fără a fi total autist la realitatea înconjurătoare – dacă tot s‑a deschis cutia Pandorei? Eu cred că românii au obţinut pe câmpul de luptă teologică din Creta o victorie, măcar şi în sensul că nu au lăsat să se producă dezastrul…

Un episcop arată nordul

Acum repet întrebarea: de ce era nevoie acum de asemenea precizări, de ce trebuia să intrăm singuri în hăţişul unor întrebări spinoase? Şi aici apare, unică deocamdată, poziţia Episcopului Macarie Drăgoi. Deşi a semnat (ultimul) documentul numărul 6, arhiereul a postat pe site‑ul Episcopiei o mărturisire proprie, în 3 puncte. E drept, post‑factum, însă la foarte scurt timp după întoarcerea acasă. Concret, ierarhul ortodox din diaspora cere continuarea discuţiilor şi limpezirilor asupra acestui controversat punct 6, într‑o atmosferă sinodală extinsă (cu participarea Bisericilor care nu au ajuns în Creta), cu argumente aşezate şi fără graba de a iscăli hotărârile luate. Nouă, ca laicat ortodox, nu ni se pare nimic greşit în această atitudine care reflectă o conştiinţă eclezială vie. „Haideţi să mai dialogăm, haideţi să mai limpezim apele, avem timp suficient pentru o nouă întâlnire – aşa cum a propus şi Preafericitul Daniel”, asta vrea să spună Macarie Drăgoi. Şi ce ar fi rău în asta? Unde ar putea fi greşeala? Chestiunile esenţiale pot fi dezbătute timp îndelungat. Un respiro aşternut peste semnăturile (incomplete) ale ierarhilor şi reluarea temei în alt context (extins) nu e, în definitiv, nici o grozăvie. Aşa că, în duhul păcii bisericeşti, al realei smerenii, dar şi al bunului‑simţ românesc, considerăm demnă de luat în seamă poziţia exprimată de Episcopul ortodoxiei boreale.

Suntem pe deplin convinşi că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va dori continuarea dialogului – aşa cum delegaţia a şi propus. De asemenea, suntem pe deplin încredinţaţi că soluţiile şi abordările noastre vor avea ecou şi trecere între ceilalţi Episcopi ortodocşi. Doar îl avem acolo pe cel mai bun jucător, nu?

Răzvan BUCUROIU