Revista:

Darurile Athosului (1)

Untitled1

Împărtăşesc cititorilor, în cele ce urmează, câteva însemnări „la cald” despre Sfântul Munte Athos, şi mai cu seamă despre Schitul Sfântul Dimitrie‑Lacu iar din acesta cu osebire despre minunata primire făcută pelerinilor români la Chilia cu Paraclisul Întâmpinarea Maicii Domnului, în care se nevoieşte egumenul Eftimie.

În căutarea bunei cuviinţe

Cum mai înainte să urc pe Athos s‑a întâmplat să citesc jurnalul unui pelerinaj pe Sfântul Munte, o carte bizară, şi pe alocuri obscenă, a unui versatil autor român, frica de intelectualul din mine, de abordarea nonşalantă şi eseistică, de care sunt oricum tentat, m‑au redus la tăcere pentru câteva săptămâni. Meritul involuntar al cărţii cu pricina, căreia refuz să‑i fac reclamă pomenind‑o, ar fi că pune în gardă pe alţi nepoftiţi sau pe cei nimeriţi din greşeală printre poporul de credincioşi ajunşi acolo, ferindu‑i de pofta irepresibilă a scrisului. Găsesc că despre Athos mai bine e să taci decât să te trezeşti vorbind ca la cafenea, taclalagiu impenitent şi pe deasupra tipărit şi publicat… Nu limbile de pe Athos ni se cere să le vorbim când ajungem acolo, ca să‑nţelegem, în greacă de pildă, că nu poţi intra în biserici ca la promenadă în Cişmigiu sau ca Napoleon trecându‑şi în revistă cuirasierii la Waterloo, cu mâinile la spate, ci idiomul bunei cuviinţe, dacă nu al dreptei credinţe, ca să te laşi măcar citit. Convins că limba locului sfânt şi lexicul nu le deţin nici eu, procedez timorat mai departe şi îmi adun rîndurile în jurul unui gând: mă întreb dacă pot face acelui loc cel mai neînsemnat bine de care sunt în stare; şi, mai exact, pentru un petec din Athos care îl merită cu prisosinţă: Chilia cu hramul Întâmpinarea Maicii Domnului de la Schitul Sfântul Dimitrie‑Lacu.

Cum nu cred că ne putem uşor lepăda de trecut – în toate înţelesurile lui, istoric sau strict personal – cum de însăşi formaţia noastră devenită a doua natură e greu să ne descotorosim, ca de o desagă ce nu mai e de trebuinţă, fără de un „drum al Damascului”, arhiva trecutului rămâne un insidios „revizor” ori un nemilos „cenzor”. Nearhivat, trecutul nu‑mi dă pace nici după Athosul ce ar fi trebuit să mă împingă la schimbarea numelui. Iată trecutul la care mă refer, în câteva crâmpeie de memorie…

Athosul esenţial

Ca istoric de artă, despre Athos am luat cunoştinţă la 20 de ani, încă din vremea studenţiei: biserici cu plan treflat „coboară” de acolo în Serbia, pe valea Savei şi Moravei, trec Dunărea pe ţărmul ei stâng, la Vodiţa, I şi II, urmate de expansiunea acestei tipologii la Tismana, Cozia, Brădet ori Cotmeana, în vremea voievozilor Vlaicu Vladislav, Radu I, Dan I şi Mircea cel Mare. În peisajul arhitecturii sacre din Valahia adopţiunea paradigmei athonite de biserică va explica şi de ce voevozi, principi, boieri şi domniţe din Ţările Române au fost cei mai mari donatori ai aşezămintelor pe Sfântul Munte. Ei vedeau astfel Valahia inclusă în orbita Athosului. De‑a‑lungul întregii istorii domnii români nu au făcut danii pentru aşezăminte româneşti, ci Ortodoxiei înseşi – îmi spune unul dintre minunaţii călugări de la Schitul Lacu… 60% din daniile de aici sunt româneşti. Se ştie asta? Îl întreb. Da, se ştie. Dar grecii, ruşii, sârbii ori bulgarii, care au mânăstiri şi noi nici una, scriu asta despre fraţii lor români întru Hristos? Nu scriu, îmi răspunde părintele, dar ştiu ca şi noi care e adevărul. Mai ştiu însă că ce contează e „răsplata cea mare”.

În viziunea unui istoric de artă solid ca V. Vătăşianu – format la şcoala vienezului Strzygowski – paradigma Athosului şi iradierii lui în arhitectura şi iconografia picturii bisericeşti din Ţările Române era numai o schemă abstractă a circulaţiei formelor, spaţiilor, materialelor şi tehnicilor. În temeiul raţiunii că istoria artei e o ştiinţă, dezlegată de viaţa „fiinţei cea lăcuitoare”, de comunităţile monahale, în scenariul apariţiei unei noi tipologii spaţiale abia de era menţionat numele călugărului căruia se datora. Trecută sub tăcere era însă tocmai tradiţia în care minunea era firească. E cazul, ilustru, al bisericii Vodiţa II , primul aşezământ mânăstiresc de sine stătător – ca samovlastie orânduită după canonul Sfântului Vasile cel Mare –, care în cursurile predate a rămas neilustrată de minunile ce însoţesc trimiterea călugărului Nicodim la curtea voievodului Vlaicu Vladislav în 1369, în misiunea lui divină. Biserica Mânăstirii Vodiţa II avea hramul Adormirii Maicii Domnului. Rigorile ştiinţei, restriştile istoriei sau limitele înţelegerii? Dascălul nu mă învăţa că Vodiţa II , în locul „La Cascade”, i s‑a arătat lui Nicodim în vis şi nici că ascetul a trecut Dunărea plutind pe mantia‑i de călugăr la Orşova (Ruşava). Nu am aflat atunci nici că e os de domn, înrudit cu cneazul Lazăr al Serbiei, ca şi cu voievodul Nicolae Alexandru Basarab, ca să înţelegem că era vorba de o comunitate transnaţională, a Ortodoxiei în numele căreia tronurile românilor au făcut daniile mânăstirilor Athosului (despre care avem minunata carte a Părintelui Pimen Vlad de la Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului). Sfântul Nicodim cel Sfinţit (sărbătorit din 1955 în calendarul creştin la 26 decembrie) plantează răsadul athonit triconc, cu sânii laterali. Nici unui catedratic nu îi trecuse prin minte să ne sugereze că triconcul se născuse în tradiţia Athosului – asimilat ca Grădină a Maicii Domnului – ca regat dăruit Mamei de către Fiul ei şi că astfel tipul de spaţiu al bisericii întrupează simbolic prezenţa ubicuă a Mariei pe Sfântul Munte, iar credinciosul se întâlneşte în adunare, la sânul Maicii lui Iisus Hristos. Necum să ne amintească, nici măcar în treacăt, că printre minunile egumenului născut la Prilep se număra aceea a tămăduirii (de epilepsie) a fiicei lui Sigismund de Luxemburg şi că minunea însăşi a vindecării îl convertise atunci la Ortodoxie pe prinţul apusean, care avea de altfel să întărească posesiunile Vodiţei cu pământuri din Serbia, de pildă.

Pe ruinele Vodiţei am făcut relevee, şi mă încearcă mare uimire că unui alt călugăr nu i se arată în vis o reîntemeiere a primei mânăstiri româneşti…

„… Raiul însuşi, vegheat de măreţia stâncilor Athonului…”

La celălalt capăt, cel al trecutului personal şi imediat, îmi este dat ca, iată, după chiar o jumătate de veac să fiu oaspetele unui sfânt lăcaş cu un hram închinat tot Maicii Domnului, al Întâmpinării ei de pe Sfântul Munte în a 14‑a chilie a Schitului Lacu, după numărătoarea noastră…

Copleşit de emoţia acestui cerc ce se închidea în cel din urmă popas pe Athos, atenţia mea a sporit. Spre deosebire de România anilor ’60, ce devenea tot mai mult o Vale a Plângerii, ce vedeam de pe terasa Chiliei Părintelui Eftimie era Raiul însuşi, vegheat de măreţia stâncilor Athonului.

Cum am ajuns aici cu microbuzul ce transporta bagajele fraţilor rămaşi să vină per pedes, prin popasuri la alte chilii, pe părintele Eftimie, ajutat de ucenicul Ilie, l‑am găsit asudând în grădinile terasate, meremetisind în aşteptarea oaspeţilor. Tot filmul şederii aş putea să îl derulez secundă de secundă. Aici sufletul meu s‑a liniştit cu adevărat. Ne opream din cursa dintre oaze dumnezeieşti pe care o făceam între mânăstiri, slujbe, liturghii, închinări la icoane şi la moaşte de preţ, prinşi într‑un vertij al noutăţii înfiorate trăite pe întreg itinerarul sacru pregătit de inegalabila noastră călăuză Constantin Cozma.

Am întâlnit în părintele Eftimie credinţa personificată nu de smerenie de bun samaritean, ci de o o amfitrionie a iubirii agapice. Nu vă e foame? Nu vă e sete? Spuneţi‑mi ce aţi vrea să beţi sau să mâncaţi? Ce să vă gătească Ilie? Înţeleg sau vreau să cred, doar Dumnezeu mai ştie cum era de fapt, că prin gura părintelui vorbeşte cu noi însăşi Maica Domnului… Doar Mama îşi întreabă fiii, cu atâta îngrijorare, ce le lipseşte! E peste tot Fecioara aici pe Athos – şi în asprimi, şi în daruri. Pe prinţesa Maro a trimis‑o grabnic înapoi pe corabia ce o adusese de la Constantinopol, după ce apucase să facă doar câţiva paşi pe ţărm cu darurile regilor magi salvate de la pierzanie – aur, smirnă şi tămâie… iar vasele călugărilor le umple cu ulei, făină şi vin, nelăsându‑i să‑şi facă moară pe izvoare cu aghiazmă… Le închide izvorul de la robinetul Cerului şi apa sfinţită nu mai curge până când călugării nu renunţă la ridicarea morii…

De pe terasa Chiliei aflate în plin şantier, dar îngrijită ca şi cum n‑ar fi, străjuită de cel mai bâtrân smochin văzut în viaţa mea, soarele care mângâia coroanele de verde crud al pădurilor de foioase, plăsmuind prin incidenţa luminii mereu alt peisaj al Văii (numite „Groapa”, în greacă Lacu) ce se deschide în faţa mea, e, cum spun, raiul coborât pe pământ. În panorama văii, printre chiparoşi – lumânările Athosului –, stau încrustate ca nişte corali pe odăjdiile de clorofilă Chilia cu hramul Buneivestiri a stareţului Ştefan Nuţu, Chilia Sfântului Artemie a Părintelui Dosoftei şi Chilia Adormirea Maicii Domnului a Părintelui Pavel.

UntitledLucra părintele Eftimiela… desăvârşirea raiului la îndumnezeirea locului… Nu mi‑ar îngădui să spun asta dacă i‑aş cere permisiunea. Ce vă lipseşte – îl agrăiesc – ca să încheiaţi ce vă doriţi pentru chilia Adormirii Maicii Domnului? Cum ceilalţi fraţi tocmai ajunseseră spre prânz, aveam să aflăm cu toţii că lucrările la paraclis sunt abia la început. E de făcut catapeteasma şi tâmpla ei, de pictat sunt frescele paraclisului… Chilia e ridicată „la roşu”, departe de finisaje şi de dotările de mobilier pe care le cere ea în trapeză şi în arhondaric, pentru oaspeţi … Grădinile în terase cer consolidări, pământul trebuie cucerit, muşcat din panta muntelui, lucrat de unelte potrivite pentru această economie medievală a aşezământului, amintindu‑mi că oikonomia fusese la vechii greci chiar arta gospodăriei casei, a casei lui Dumnezeu de asemeni. Dar câte şi mai câte nu ar fi de făcut pe care doar ochiul economului înduhovnicit, în aşteptarea unui preot care să ţină aici liturghia, le cunoaşte.

O lecţie care nu se uită

În zilele de şedere pe munte am aflat că de trei feluri sunt cei ce ajung pe Athos: turistul gură‑cască, pelerinul cu gândul la sporirea de sine şi rugătorul însetat de cuvântul lui Dumnezeu şi de rugăciunea inimii.

La slujba de seară din paraclisul Chiliei monahului Eftimie, cu hramul Întâmpinarea Maicii Domnului, pe fraţii Constantin Rogin şi Gheorghe Laza i‑am urmărit în strană înfiorat, în rol de nehirotoniţi liturghisitori, diaconi cunoscători pe dinlăuntru ai cuvântului Evangheliei în rostirea lui monodică, psalmodiată. Aşa arătau rugătorii din familia mea, doar bunicii mei, şi mai ales învăţătorul Ioan Mărgan din Ciclova Română, pe care eu nu‑i duc însă mai departe.

Despre agapă şi „iubirea agapică” se face că am citit o viaţă, dar iarăşi, se pare, în zadar. Smintitoare e teoria nepracticată a intelectualului! Şi cu atât mai mare e şi vinovăţia lui! Până aici, până la agapa monahului Eftimie, nu am trăit‑o, pot spune, niciodată. Au pus cei doi, ucenicul Ilie şi fratele Mihăilă, atâta dragoste în musacaua lor de cartofi încât aş fi vrut să nu se sfârşească cina stropită cu vin de Niculiţel, decât pentru că trebuia să nu deschizi prea larg uşa păcatului pântecului. A fost o jubilaţie pe care nu am mai trăit‑o nici la banchete cu filosofi. Doamne, câte mese în casa familiei mele, ori cu prieteni cărora le eram, chipurile, oaspete, nu s‑au îndepărtat de taina agapei creştineşti, înămolite în subiecte, polemici şi cuvinte nepotrivite cu ocaziile acestor mese!

La slujbe în toate limbile Athosului am fost, dar abia la Schitul Lacu cuvântul liturghiei a fost şi auzit, şi ascultat. El m‑a pătruns nu doar prin psalmodia lui şi prin harul adunării. Tot acolo, în arhondaricul Chiliei, printre portrete ale unor teologi şi monahi pilduitori ca Nicu Steinhardt, părintele Cleopa Ilie, părintele Arsenie Boca sau părintele Dumitru Stăniloae, rezemat de perete, un pergament frumos caligrafiat cuprindea în ramă toată viaţa Athosului, gândurile despre har ale credinciosului curat:

Să iubeşti fără să fii iubit…/ Să preţuieşti fără să fii preţuit…/ Să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…/ Să te jertfeşti fără să ţi se recunoască…/ Să ierţi fără să fii iertat…/ Să‑l susţii pe cel care te‑a lepădat…/ Să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…/ Să crezi fără să vezi faţă în faţă…/ Să crezi, deşi nu eşti pe deplin lămurit…/ Să investeşti clădind fără speranţă…/ Să taci pentru a nu face rău aproapelui…/ Să nu vorbeşti decât de dragul adevărului…/ Să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti…/ Totul să‑ţi aparţină, dar tu de toate să te lipseşti…

În oglinda acestui examen am aflat cu mare precizie, cum e toată patristica creştină cu etaloanele ei, că nu sunt cel ce credeam că sunt la urcare… Ce drept aş mai avea, deci, să scriu despre cele trăite acolo când sunt cel mai sigur candidat la „gradul zero” al dreptei credinţe?

(Va urma)

Coriolan BABEŢI
Critic şi istoric de artă,
cercetător independent,
New York – Long Island
4 iulie 2016