Revista:

„Dumnezeu mereu caută la inima omului” – Convorbire cu părintele Ioan Danci, duhovnicul Mânăstirii Lipniţa

Untitled

Trebuie să vă mărturisesc faptul că la Mânăstirea Lipniţa am ajuns din întâmplare. În bucuria mea de a păşi pe urme ale Sfinţilor Apostoli, am îmbrăţişat Pustia Dobrogei cu toată fiinţa mea, făcând popas de rugăciune în cele mai îndepărtate locuri, acolo unde frânturi de cer se pierd în imensitatea dintre pământ şi ape. Într‑un astfel de loc l‑am cunoscut pe părintele Ioan, o minune de om, tânăr la înfăţişare, dar bătrân în trăire şi cu aleasă rostuire a cuvintelor duhovniceşti. Şi pentru că iubeşte necondiţionat oamenii, din bucuria de a le răsplăti cu dragoste dorinţa de mântuire, pentru a nu greşi atunci când cântăreşte canoanele, părintele se retrage adesea în Sfântul Munte, pentru a lua cuvânt de învăţătură de la duhovnicul său, care se nevoieşte la Athos, în asceză şi rugăciune. În toate aceste peregrinări duhovniceşti a simţit ocrotirea Maicii Domnului, care fără îndoială a mijlocit şi această bineplăcută întâlnire a noastră.

„Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme…”

Fericită întâmplare aceea de a ne întâlni aici, la marginea lumii, pentru a vorbi despre rugăciune, despre păcate, despre iertare. Până la urmă, cui trebuie să mulţumim pentru o astfel de rânduială a lucrurilor?

Nimic nu este întâmplător în trecerea noastră prin lume, iar viaţa este frumoasă atâta timp cât nu o complici. Frumuseţea omului se observă prin iubirea şi dragostea lui. Unul din cele mai frumoase daruri pe care le poţi oferi aproapelui tău constă în rugăciunea şi iubirea pe care o porţi faţă de el. Cea mai mare jertfă pe care o poţi face pentru cel de lângă tine este să‑l iubeşti şi, dacă ţi‑a greşit, să‑l ierţi. Străbunicii noştri au trăit frumos, chiar dacă le‑a fost şi greu. Ştiau să se ferească de păcatul mare care aduce disperare. Acum oamenii îşi complică viaţa şi nu mai au noţiunea păcatului. Păcatul este ca şi puroiul, cu cât îl neglijezi şi nu îl cureţi, cu atât se extinde peste tot şi nu mai ai scăpare. Cu cât ne eliberăm mai mult de păcat, cu atât vom putea trăi mai simplu şi împăcaţi. Uneori simţi că nu mai înţelegi nimic şi ai o saturaţie de tot şi toate. Poate fi lipsa de rugăciune, dar mai cu seamă cred că este lipsa relaţiei noastre permanente cu Dumnezeu, nu numai prin rugăciune, ci şi prin gânduri frumoase şi sfinte. Până la urmă, iubirea îi dă omului şansa de a‑L vedea, simţi şi trăi pe Dumnezeu! Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme, dar noi trebuie să învăţăm să primim.

Ştiţi că omul modern, mai ales tinerii, sunt foarte atraşi de conferinţe ale unor buni oratori şi se întâlnesc adesea în astfel de întruniri teologice şi nu numai. Cu ce rămâne omul după ce pleacă de la o astfel de întrunire?

Sincer, eu cred că cel care caută răspunsuri la întrebările majore din viaţa sa nu le va găsi în veci la o conferinţă. Mai degrabă văd aceste întâlniri ca pe o împrăştiere. Lucrurile, în loc să se lege într‑o armonie duhovnicească, dimpotrivă, se risipesc unele printre altele şi pleci de‑acolo cu un amalgam, nicidecum cu soluţii la ceea ce te frământă. De‑aceea eu îi sfătuiesc, mai ales pe cei tineri, să caute cuvânt de învăţătură la preotul duhovnic sau la un altul pe care îl simt în aceeaşi sferă a preocupărilor duhovniceşti. Trăiesc o mare bucurie când văd atâţia preoţi tineri, care se dăruiesc întru totul misiunii creştine, care trăiesc în curăţie şi smerenie, ridicând vocaţia la rang de permanentă şi necondiţionată iubire. Nu vi se pare minunat?


„Cei care se tem 
de canon ar trebui ca mai întâi să se teamă de păcat”

Vă mărturisesc sincer că n‑am văzut nicăieri atât de mulţi tineri care să dorească a se mărturisi unui preot călugăr. Oare nu‑i sperie gândul că un monah are alte criterii ale canoanelor, că aici iertarea are alt preţ?

Nicidecum. Cei care se tem de canon, ar trebui ca mai întâi să se teamă de păcat. Dacă păcătuieşti, apăi asumă‑ţi păcatul, nu cârti la greutatea canonului! Tinerii aceia pe care i‑aţi întâlnit astăzi la sfânta noastră mânăstire pot spune că sunt „copiii noştri”. Acesta e un fel de a spune, pentru că ei, de fapt, sunt profesori. Au înfruntat arşiţa a sute de kilometri pentru a se bucura de Sfânta Liturghie aici la noi – şi asta se întâmplă adesea. De obicei vin de seara, se spovedesc, iar a doua zi ne bucurăm împreună de Trupul şi Sângele Domnului. Apoi ne retragem aici în foişor, la o agapă frăţească, la un pahar cu apă rece şi o ceaşcă de cafea, dar cu multe ore de discuţii întru zidire şi aleasă vieţuire creştină. După aceea ei se întorc la casele lor, la elevii lor, cărora le împărtăşesc toată dulceaţa cuvintelor duhovniceşti şi îi învaţă lecţia frumoasă a iubirii creştine.

Untitled1Azi am tulburat puţin această rânduială, din dorinţa de a afla cât mai multe taine ale acestei împreună‑lucrări. Nădăjduiesc să primesc iertare. Întorcându‑ne la cei care se spovedesc la sfinţia voastră, aş fi tare curioasă să aflu între ce limite se încadrează canoanele pe care le daţi?

Nu cred că pun oprelişti foarte mari, eu însumi fiind un duhovnic oarecum atipic, probabil cel mai bine era să îi întrebaţi pe fiii mei duhovniceşti. Adeseori îi cercetez în taină şi îmi dau seama cât de mare le este bucuria atunci când ei se aşteaptă la canoane „grozave”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc, dar primesc în schimb o mângâiere şi o dorinţă firească de îndreptare. Eu decât să‑i dau unui om să facă o sută de metanii, mai bine îl îndemn să facă milostenie în ziua aceea, fie cu un orfan, fie cu o bătrână, iar mila lui să se întâlnească la jumătatea drumului cu mila lui Dumnezeu. Şi mai este un canon la care eu ţin foarte mult, acela de a‑i îndemna pe oameni să se împace cât mai curând cu cei cu care vieţuiesc în ceartă şi duşmănie. A te împăca este doar un prim pas, dar a ajunge să te rogi pentru cel care îţi face rău este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu. Nimănui nu‑i este îngăduit să se joace cu canoanele, aici trebuie să pui degetul pe rană şi să vindeci. Asta este menirea duhovnicului.

Cum poate omul să rămână într‑o pace desăvârşită, indiferent de locul în care se află într‑un moment sau altul?

Părintele Paisie Olaru spunea că rugăciunea care trebuie să facă parte din tine este fără‑ndoială Rugăciunea inimii. Simplu, fără tehnici de respiraţie sau alte stări controlate, pur şi simplu e bine ca fiecare creştin să nu facă un pas fără această rugăciune. Dumnezeu se va milostivi întotdeauna de cel care Îl caută şi Îl cheamă neîncetat în rugăciune. Având mintea permanent conectată la Rugăciunea Inimii, este cu neputinţă ca omul să poată fi ispitit de mânie, invidie, răutate sau ură. Această rugăciune este precum un scut în faţa răului. Eu nu zic să nu ne facem rugăciunile de dimineaţă sau de seară, să nu citim acatiste, să nu facem metanii, dar esenţial pentru un creştin este să trăiască în rugăciune. Degeaba citeşti rugăciuni, dacă ele nu ajung la inima ta. Asta este împrăştiere şi nimic altceva.

„Fără duhovnic, trăieşti într‑o continuă risipire”

Şi pentru că cel mai bun sfetnic este fără‑ndoială duhovnicul, ce ne facem cu fraţii noştri care nu‑şi pot găsi duhovnicul potrivit?

Nu şi‑au găsit duhovnicul pentru că nu l‑au căutat îndeajuns. Eu personal cred că poţi şti dacă cel din faţa ta îţi poate fi duhovnic sau nu de la o simplă vedere. Duhovnicul şi fiii săi duhovniceşti trebuie să se caute, trebuie să se simtă, să conştientizeze că s‑au găsit. Eu am avut destule ispite în privinţa asta, motiv pentru care, în mânăstire fiind, nu mă puteam spovedi la părintele stareţ. Făceam toate ascultările rânduite de viaţa monahală, dar totul până la spovedanie. Aici nu ne putem minţi şi nu ne putem mărturisi în faţa lui Hristos decât prin duhovnicul potrivit. Aceasta este esenţa, să căutăm cu rugăciune şi lacrimi fierbinţi, până când Dumnezeu ne scoate în cale duhovnicul. Oamenii care se plâng că nu‑şi pot găsi duhovnicul potrivit sufletului lor trebuie să fie conştienţi de faptul că nu s‑au rugat îndeajuns. Cu toţii cerem mângâiere de la Dumnezeu, dar oare ne rugăm atât cât trebuie, ne prind zorii zilei în rugăciune pentru această minunată întâlnire duhovnicească? Aici este marea problemă. Doamne, eu Îţi cer, dar la rândul meu ce Îţi dau? Simplu: neîncetată rugăciune! Cei care se plâng de faptul că nu‑şi pot găsi un duhovnic trăiesc într‑o înşelare. Eu consider că nu şi‑au dorit suficient de mult acest lucru şi nu s‑au smerit îndeajuns. Când ai conştiinţa păcatului, faci tot ceea ce este omeneşte cu putinţă pentru a reuşi să plăteşti cumva pentru acele păcate, să te nevoieşti pentru a dobândi iertarea. Or, fără duhovnic, trăieşti într‑o continuă risipire. Dumnezeu ţi‑l descoperă prin rugăciune, ceea ce‑nseamnă că dacă nu reuşeşti să‑ţi găseşti un duhovnic, rugăciunea ta a fost de mântuială. Rugăciune nu înseamnă doar înşiruire de cuvinte, rugăciunea se face cu pocăinţă şi lacrimi fierbinţi. Când sufletul simte greutate, când inima este încolţită de patimă, când mintea este atacată dur de gânduri, atunci ai nevoie de medicul spiritual care este duhovnicul. Dacă nu ai unul atunci, caută‑l să fie după inima şi sufletul tău. Un duhovnic trebuie să‑ţi fie şi părinte, şi frate, şi prieten, ca să poţi discuta orice cu el. Nu amâna nevoile spirituale ale inimii şi sufletului, care sunt esenţiale pentru mântuire!

„Dacă duhovnicul simte că există căinţă sinceră şi îndreptare…”

Dacă aflarea duhovnicului este o problemă care necesită timp şi temeinicie, întâlnirea cu duhovnicul ar trebui să le rezolve pe toate şi totuşi nu este aşa. Din momentul acela responsabilităţile se împart, iar duhovnicul şi fiii duhovniceşti duc împreună jugul mântuirii. Ce sentimente vă încearcă în astfel de situaţii?

O, Doamne! Nu pot să descriu în cuvinte profunzimea frământărilor de după spovedanie, când păcatele ucenicului nu mai sunt ale lui, sunt ale noastre. De‑aici începe greul. Şi‑mi este teamă, aşa cum spunea şi părintele Paisie Olaru, că am legat unde n‑a trebuit să leg şi am dezlegat unde n‑a trebuit să dezleg. Dacă ar fi să spovedesc după canoane, nu s‑ar mai împărtăşi nimeni, nici măcar eu, dar ceea ce este mai greu pentru mine ca şi duhovnic este faptul că ceea ce nu aplic trebuie să îmi asum, tot. Aici e marea problemă. Eu când spovedesc o fac cu iubire, dar trebuie să vă mărturisesc sincer, nu se pot da întotdeauna canoanele pe care situaţia le impune. Dacă bietul om se căieşte cu lacrimi şi suferinţă de păcatele săvârşite, şi asta orice duhovnic o simte, cum pot eu să‑l mai încarc şi cu canoane grele? Păi acel om va face canonul spre osândă, nu spre mântuire, iar eu îl pierd! Dacă duhovnicul simte că există căinţă sinceră şi îndreptare, atunci cântăreşte altfel lucrurile, cu îngăduinţă aş zice. Ceea ce nu este rău. În Sfântul Munte, de exemplu, nu se opreşte un creştin de la împărtăşanie mai mult de doi ani, repet, în condiţiile în care există îndreptare. „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”. Adevărata luptă însă pentru mine ca duhovnic începe când ajung în chilie. Acestea însă sunt lucruri de taină ale fiecărui duhovnic şi nu vi le pot mărturisi.

Există lucruri pentru care nu aveţi soluţii? Dacă da, cum procedaţi într‑o astfel de situaţie?

De fiecare dată se găseşte o soluţie de moment, dar aceasta nu rămâne definitivă. Eu îmi doresc să împart cu ucenicii mei fiecare trăire, fiecare sfat, fiecare privire şi fac tot ceea ce‑mi stă în putinţă pentru a putea să păstrez clipa. Trebuie să ne raportăm la Hristos în toate gândurile noastre, în toate trăirile noastre, iar ceea ce eu consider a fi foarte important este faptul că niciodată nu ne este îngăduit să uităm să‑I mulţumim Domnului pentru tot ceea ce vine de la El. Nimic nu este întâmplător în viaţă, nici suişurile, nici coborâşurile, eu personal cad şi mă ridic ori de câte ori va fi nevoie. Tot ceea ce facem întru voia Domnului trebuie trăit în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cu toată inima, cu toată fiinţa noastră. Dumnezeu mereu caută la inima omului, bate la uşa inimii şi atunci când are sute de încuietori ale păcatelor pe ea! Dumnezeu doreşte o inimă înfrântă şi smerită ca să nu o urgisească. Putem să‑I dăruim lui Dumnezeu toate bogăţiile lumii, putem să‑I oferim virtuţi şi fapte bune, dacă nu Îi oferim o inimă curată şi plină de iubire atunci toate rămân mici şi neîmplinite! Iubirea deschide Cerul şi aduce pacea pe pământ. Dacă iubeşti şi ierţ, atuncii ai cele mai mari şanse să te mântuieşti!

„…Maica Domnului îţi veghează fiecare pas”

Ştiu că duhovnicul sfinţiei voastre vieţuieşte la Muntele Athos şi că aici, la mânăstirea la care sunteţi duhovnic, vă lasă în grija Maicii Domnului. Aţi putea să‑mi povestiţi cum percepeţi toate acestea în două locuri total diferite?

Eu tot adun, adun, iar când simt că nu le mai pot duce, dau o fugă în Sfântul Munte şi acolo găsesc întotdeauna răspunsul potrivit pentru fiecare. Mă sfătuiesc adesea cu duhovnicii de la Athos, pentru că, tânăr fiind, nu vreau să fac greşeli pe care să nu le mai pot îndrepta. Nădăjduiesc ca întotdeauna să găsesc cele mai bune soluţii pentru ucenicii mei. Eu aşa gândesc, că un duhovnic trebuie să se sfătuiască întotdeauna cu duhovnicii bătrâni, cu experienţă. Aş sta zile şi nopţi în preajma unui avvă, dar timpul în Sfântul Munte are parcă alte dimensiuni. Dacă nu surprinzi esenţa în cele câteva ore de sfat, rişti să faci acele drumuri în zadar. Îl preţuiesc mult pe părinte Chiril, la care mă spovedesc şi toate sfaturile pe care mi le dă nu le păstrez pentru mine, le dăruiesc cu bucurie ucenicilor. Întotdeauna plec spre Athos încărcat de griji şi mă întorc încărcat de fericire şi curaj. Cât stau în Sfântul Munte, îmi place să merg pe jos, pe scurtături, de la o mânăstire la alta, şi niciodată n‑am simţit oboseala. Cum să te vaiţi, când Maica Domnului îţi veghează fiecare pas? În momentul în care păşesc pe Athos, simt cum mă ia în braţe şi mă poartă în locuri cu o trăire la care n‑aş fi visat niciodată. Mă fascinează privegherile de noapte, iar lacrimile îmi înfierbântă faţa, în timp ce‑mi plec întreaga fiinţă în faţa celor şapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Vatopedu: Hodighitria („Călăuzitoarea”), Pantanassa („Vindecătoarea”), Vitamarissa („Ctitoriţa”), Paramithia („Mângâietoarea”), Esphagmeni („Junghiata”), Eleovitrissa (Izvorâtoarea de untdelemn) şi Pirovolitissa („Împuşcata”). Acolo unde sufletul are linişte şi inima tace, ascultă şi vede minunile Maicii Domnului. Din imensitatea Athosului, întind mâinile în sus, aşteptând ca cerul să picure lumină peste întreaga omenire şi îmi doresc întotdeauna să păstrez clipa dăruită de Dumnezeu pentru eternitate şi să o transform în veşnicie, pentru ca, ajungând acasă, să o pot dărui cu iubire fraţilor noştri întru Hristos.

A consemnat
Mariana BORLOVEANU