Revista:

Teroarea islamistă şi Occidentul dezbinat

Untitled

Sabia stăpânirii

„Voieşti, deci, să nu‑ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă din partea ei… Iar dacă faci rău, teme‑te; căci nu în zadar poartă sabia” (Romani 13, 3‑4) Cu aceste cuvinte adresate creştinilor din Roma, apostolul Pavel fixează principala funcţie a Statului laic: aplicarea pedagogiei binelui comun. Biserica primară a recunoscut legitimitatea structurilor politice dintr‑o perspectivă minimalistă: asigurarea liniştii publice.

De‑a lungul veacurilor, structurile ecleziastice ale Occidentului au păcătuit prin abuz de putere. Modernitatea a răspuns printr‑o extindere a atributelor Statului, organism a cărui forţă a fost asemuită de Thomas Hobbes cu Leviatanul din Cartea lui Iov. Treptat, rostul primordial al respectării păcii civile şi al apărării graniţelor externe (despre care Liturghia bizantină vorbeşte în rugăciunea de protecţie a unei „armate iubitoare de Hristos”) a devenit secundar. Statele moderne şi‑au lărgit masiv atribuţiile, în detrimentul societăţii civile. Mandatul social al Bisericii, bunăoară, a trecut pe agenda seculară a instituţiilor laice. În versiunea soft a democraţiilor liberale, Statul birocratic s‑a încărcat cu responsabilităţi pe care, secole de‑a rândul, breslele, comunităţile, asociaţiile ori piaţa liberă le‑au asumat într‑un mod natural (chiar dacă imperfect). În varianta hard a ideologiei naziste sau comuniste, Partidul‑Stat s‑a transformat într‑un veritabil agent transformator al Istoriei, subjugînd biserici, popoare, genii individuale şi întregi culturi naţionale. Nu ştim nici astăzi cât a pierdut umanitatea prin îngroparea tiranică a talanţilor.

Hipertrofia Statului este, aşadar, o trăsătură a modernităţii. Astăzi, liderii guvernelor occidentale sunt preocupaţi să regleze temperatura planetei, să dicteze curbura bananei, să redefinească familia, să centralizeze economia, să monopolizeze serviciile educaţionale, să organizeze sindicatele, să reglementeze viaţa sexuală a cetăţenilor. Un activism juridic ieşit din matca normalităţii tulbură viaţa oamenilor de rând, preschimbă cutumele şi alterează moravurile. Confiscat de atâtea griji lumeşti, Statul obez şi costisitor din numeroase ţări apusene a ajuns să nu mai garanteze pacea între membrii aceluiaşi corp politic.

New York 11/09/01; Madrid 11/03/04; Londra 7/07/05; Frankfurt 02/03/11; Paris, Charlie 07/01/15; Chatanooga, 16/07/15; Paris, Bataclan 13/11/15; San Bernardino 02/12/15; Köln 31/12/15; Bruxelles 22/03/16; Ierusalim 18/04/16; Orlando 12/06/16; Istanbul 28/06/16; Nice 14/07/16… Tristul pomelnic de mai sus arată un lucru banal: Occidentul secularizat prin false ideologii ale salvării umaniste s‑a trezit cu problemă cât casa de mare: Dar al‑Islam („Casa Islamului”). În faţa stăpânirii, un rău‑făcător agită sabia şi nu se mai teme. El ignoră atât porunca Cezarului, cât şi cuvântul apostolic; lui nu‑i este frică nici de Pilat, nici de Hristos. Ce‑i de făcut?

Întrucât definirea problemei este cheia rezolvării ei, aş propune cititorilor mei o lectură contextuală. Trei elemente sunt decisive pentru înţelegerea stării de fapt: (1) responsabilitatea politică a Statelor naţionale şi a Uniunii Europene faţă de cetăţenii ei; (2) starea de spirit a societăţii occidentale; (3) ofensiva militară a structurilor islamiste pe teritoriul geografiei europene şi nord‑americane. Fiindcă sunt sceptic asupra capacităţii Islamului de‑a se reforma din interior, voi insista asupra primelor două elemente, care încă mai pot suferi o schimbare, prin implicarea noastră spirituală şi acţiunea cetăţenească.

Frică, nesiguranţă, moarte

Când oamenii lumii moderne au acceptat restrângerea drepturilor şi a libertăţilor cu Dumnezeu i‑a înzestrat din naştere, Statul le‑a promis că va exista linişte pe străzi, cartiere, la gurile de metrou, în gară sau aeroport. Europenii, îndeosebi, au renunţat la reflexul de auto‑apărare, sperând că tagma lui Ghiţă Pristanda chiar îi va proteja de atacuri. Se întâmplă asta? Bombele explodează. Violurile îşi urmează cursul. Poliţiştii intră temători în cartierele magrebiene din Toulouse sau Marsilia. Anchetatorii FBI nu pot identifica profilul teroristului din Orlando, chiar dacă l‑au intervievat luni de‑a rândul. Lăbărţat, defocusat, neglijent şi tentacular, Statul paternalist produce aproape săptămânal eşecuri instituţionale. Cetăţenii au pierdut multe libertăţi (inclusiv dreptul la intimitate), fără să câştige un plus de siguranţă. Sunt nenumărate zone metropolitane din Franţa, Marea Britanie, Germania sau Austria unde legea locului poartă alt nume: Sharia. Constituţiile naţionale, dar şi Tratatul de la Lisabona, nu se mai aplică.

Ce s‑a întâmplat? Sub presiunea corectitudinii politice, centrele vitale ale organismului politic occidental şi‑au pierdut discernământul. Pasiunea masochistă pentru învinovăţire (cu tot cortegiul de referinţe marxiste la Inchiziţe, imperialism şi colonialism) a distrus luciditatea şi raţiunea. Contactul liderilor politici cu realitatea imediată se dovedeşte foarte precar.

Criza hegemoniei americane

După 9/11, Statele Unite ale Americii şi‑au întărit securitatea domestică, pe toată durata mandatului lui George W. Bush. Oricâte gafe de politică externă ar fi făcut fostul preşedintele de origine texană, cetăţenii americani s‑au aflat în siguranţă. Administraţia Obama, în schimb, a făcut promisiuni enorme: nu doar împăcarea între albi şi negri, ci ditamai reconcilierea între civilizaţia occidentală şi lumea islamică. Ce a urmat, ştim. Carnagiile odioase din California, Florida sau Tennessee, ca şi asasinarea poliţiştilor din Dallas, au scos la iveală slăbiciunea unui lider lipsit de viziune. Relaxat pe un teren de golf, Barack Obama a privit cu indiferenţă la martiriul creştinilor din Orientul Mijlociu. Expansiunea ISIS şi genocidul produs de războiul civil din Siria (unde cifrele vorbesc despre jumătate de milion de victime) ne arată o veritabilă criză de hegemonie.

Când jihadiştii pulverizează întregi structuri de civilizaţie, răspunsul lui Barack Obama este pledoaria pentru egalitatea sexelor şi pentru inventarea băilor… transgender. Iată o mostră a daltonismului politic care, ca şi pe vremea premierului Chamberlain, a costat Europa foarte scump. Aşa cum, dezbinarea lăuntrică şi refluxul geografic al Imperiului Roman au adus cu sine invaziile barbare, lenta retragere a puterii americane din ordinea internaţională a permis clătinarea sau destructurarea unor formaţiuni statale care aparţineau cândva ordinii westfalice a lumii (Libia, Siria, Irak). Între timp, ascensiunea ideologiei islamiste în sânul Europei n‑a putut fi stopată. Distanţa dintre frontul de luptă ISIS şi „Cetatea Eternă” e sub 1000 de mile.

Franţa laicistă

Confruntată cu provocări demografice uriaşe, Franţa s‑a străduit din răsputeri să împiedice orice atentat terorist lansat din interior. Măcelul din redacţia Charlie Hebdo, hecatomba produsă la Teatrul Bataclan din Paris ori sadismul crimelor petrecute pe malul Mediteranei indică, totuşi, o neputinţă structurală a defensivei galice. Dacă lucrurile au ieşit de sub controlul serviciilor secrete (putere executivă), atunci putem spune că politicienii din anii 1970‑2000 (puterea legislativă, aşadar) poartă o uriaşă responsabilitate pentru crimele acestui deceniu.

E timpul să recunoaştem că ideologizarea politically correct a structurilor Statului reprezintă un atentat împotriva securităţii cetăţeanului şi a gândirii libere. Slăbiciunea personală a fiecărui lucrător din poliţie se transformă, prin efect cumulativ, într‑o debilitate instituţională. Nomen est omen. Incapacitatea de‑a identifica adversarul reprezintă o deficienţă gravă a oricărui organism viu.

Prin apartenenţa la Uniunea Europeană, Statele‑membre au cedat din suveranitatea naţională, slăbind sensul vechi al cetăţeniei politice. Într‑o accepţiune simplă, drepturile individuale se obţin prin apartenenţa la un corp politic dispus să lupte (şi, la limită, să moară) pentru libertate. Sute de mii de ţărani s‑au sacrificat la Mărăşeşti pentru ca moldovenii, muntenii, bănăţenii, ardelenii, bucovinenii, dobrogenii şi basarabenii să‑şi proclame independenţa şi unitatea la Alba Iulia. Naţiunea e o naraţiune, dar niciodată o ficţiune. Oricine primeşte cetăţenia română trebuie să cunoască istoria poporului şi să respecte Constituţia ţării. Patriotismul astfel înţeles nu mai este o valoare cardinală pentru occidentali.

Decenii de‑a rândul, milioane de francezi sau britanici au fost invitaţi de elita progresistă să uite trecutul părinţilor şi să se ruşineze de moravurile bunicilor (cu tot ceea ce înseamnă credinţa, identitatea naţională sau conştiinţa apartenenţei la o mare civilizaţie). Culpele reale sau imaginare pe care şi le‑au inventat apusenii n‑au avut decât un efect: slăbirea loialităţii faţă de ideea naţională şi pierderea imunităţii în faţa atacurilor din exterior.

„Imagine, there’s no country”…

În mod normal, cetăţenii francezi care manifestă simpatie faţă de grupările teroriste ale lumii arabo‑musulmane îşi pierd automat dreptul moral la cetăţenie. Cei afiliaţi cu ISIS ar putea fi acuzaţi de înaltă trădare, ca orice soldat care pactizează cu inamicul. Pentru aceasta, liderii occidentali ar trebui să recunoască starea de război civil drept evidenţa absolută a momentului nostru istoric.

Dacă pentru unii americani patriotismul rămâne o virtute, pentru elita europeană (mai indignată parcă de banalul Brexit decât de sângerosul jihad) valorile cu majusculă au dispărut. Ideologia cosmopolită i‑a făcut pe unii ca, după măcel, să facă desene pe asfalt ori să fredoneze piesa Imagine de John Lennon. Poate că asemenea gesturi capătă sens terapeutic într‑o societate seculară, dar cetăţenii intimidaţi de camioanele cu bombe şi exploziv nu se vor trezi decât redescoperind virtutea marţială. Unde să mai practici curajul? În orice context social: la muncă, în şcoli, pe reţelele social‑media, la urna de vot şi, în fond, pretutindeni.

Dacă cetăţenii Hexagonului tot ştiu să facă grevă pentru un salariu mai bun, membrii corpului politic al Republicii Franceze ar putea redescoperi valoarea cetăţeniei şi importanţa apartenenţei la o naţiune. Aşa cum a existat un Charles de Gaulle în perioada Rezistenţei anti‑naziste, e momentul să apară lideri curajoşi care, într‑un sens constituţional (deci nu populist), pot retrezi încrederea într‑o Franţă liberă. De ce oare indivizii care demonstrează necunoaşterea valorilor republicane şi infidelitatea faţă de Constituţia Franţei mai rămân cetăţeni? Nu e normal ca majoritatea paşnică să ceară minorităţilor nou‑venite proba loialităţii şi a bunei‑credinţe?

Ca scriitor şi dascăl, încă mai visez la o Europă construită pe valorile cardinale ale civilizaţiei occidentale: raţiunea (adică Atena filozofilor), legea (aşadar Roma juriştilor) şi pietatea (anume Ierusalimul biblic). Vreau să‑i aud pe cetăţenii occidentali cerând politicienilor europeni să recunoască rădăcinile iudeo‑creştine ale culturii noastre. Din miliardele de euro risipite pe diferite proiecte inutile, o mică parte măcar putea fi direcţionată către studierea marilor clasici de către micii elevi. Cicero şi Augustin, Dante şi Montesquieu, Tocqueville ori Soljeniţîn erau, până recent, referinţe culturale obligatorii. Marele Canon al literaturii a fost înlocuit de lectura ideologică a realităţii. Terorismul triumfă, însă agenda publică presează mai departe pentru orele de educaţie sexuală de la şase ani, reproducând la liceu şi facultate toate marotele defunctului multiculturalism.

Religia păcii?

Am scos la iveală vulnerabilitatea instituţiilor publice ale Statelor‑naţiune, dar şi slăbiciunea societăţii occidentale. Despre efectele radicalismului islamist vorbesc buletinele de ştiri. Pe lângă milioanele de mohamedani paşnici, au existat dintotdeauna adepţi fanatici ai Coranului care şi‑au dorit subjugarea ţărilor creştine şi transformarea întregii lumi într‑un uriaş califat. Ca şi Benedict al XVI‑lea, Pierre Manent, Bernard Lewis sau Alain Besançon, sunt sceptic că reforma din interior a Islamului se va produce curând. Din acest motiv, ţările europene trebuie să redescopere vigoarea patriotismului constituţional şi adevărul înţelepciunii pauline.

Mihail NEAMŢU
Scriitor, doctor al
Universităţii din Londra