Revista:

Tache Rodas , un mărturisitor neînfrânt: „Am rămas creștin!”

Constantin (Tache) Rodas

Ce mare dar avem de la Dumnezeu că încă îi mai avem printre noi pe unii dintre mărturisitorii din închisorile comuniste! Păcat însă că nu îi căutăm și nu îi cinstim cum se cuvine pe acești bătrâni frumoși, care, în vremurile de prigoană ateist-comunistă, au stat drepți ca niște brazi în apărarea adevărului de credință. În lumea de astăzi, tot mai confuză și mai debusolată, ei ne pot fi repere și modele de toată frumusețea pentru o trăire creștină autentică. Unul dintre acești bătrâni frumoși este domnul Constantin (Tache) Rodas, cel care a pătimit 17 ani în temniță și pe care infernul reeducării nu l-a putut doborî, fiind dăruit de Dumnezeu cu o putere inimaginabilă de a rezista.

Cu câteva zile înainte de marea sărbătoare a Sfinților Împărați Constantin și Elena, ne-am gândit, într-un smerit gest de recunoștință pentru jertfa sa, să-i ducem o floare acestui mărturisitor cu nume de sfânt împărat și care, ca și „cel Mare”, a ieșit biruitor, sub semnul Crucii, din lupta întru Adevăr. Împreună cu un mic grup de buni români și buni creștini, cinstitori ai celor care au pătimit în temnițele comuniste, l-am vizitat pe domnul Tache în modestul său apartament din Ploiești, acolo unde locuiește împreună cu soția sa, minunata doamnă Matilda Rodas. Am fost întâmpinați cu multă dragoste și căldură, așa cum o fac de fiecare dată când cineva cu inimă bună le trece pragul casei, lumina și blândețea de pe chipurile lor trimițându-ne cu gândul la sintagma părintelui Dimitrie Bejan: „Bucuriile suferinței”. Pare un paradox, dar pentru acești oameni este adevărul adevărat.

La cei aproape 94 de ani, domnul Tache vorbește despre anii de închisoare cu o seninătate uimitoare și chiar râde atunci când povestește despre bătăile și umilințele îndurate. Arestat pentru prima dată în anul 1942, la doar 17 ani, pe când era elev la Liceul comercial „Spiru Haret” din Ploiești, pentru activitate naționalist creștină, Tache Rodas a trecut prin mai toate închisorile țării – Târgșor, Canal, Pitești, Văcărești, Gherla, Aiud, Jilava, Alba Iulia, Brașov, Ploiești –, fiind supus teribilelor chinuri ale reeducării.

A fost bătut cumplit, inclusiv cu funia udă în cap, dar rugăciunile neîncetate către Maica Domnului l-au ajutat să reziste și să-și păstreze sufletul curat. A ieșit din închisoare cu trei coaste rupte, nesudate nici până astăzi, fără nici un dinte și fără auz. Acum are un aparat auditiv, dar și așa ne aude foarte greu. Cu umorul său caracteristic ne spune însă că aparatul e bun, pentru că aude ce vrea. Așa că nu l-am mai chinuit cu întrebările noastre și l-am lăsat să depene câteva amintiri din firul lung al calvarului prin care a trecut.

A refuzat să o batjocorească pe Maica Domnului

„M-au bătut de mama focului, dar e bună bătaia, că e gratis. Și, uite, sunt întreg, nu? Am câteva coaste rupte, dar sunt întreg… Și nu am fost bolnav niciodată… Am dus-o bine”, ne povestește râzând.

Își amintește că odată a fost crunt bătut pentru că a refuzat să o batjocorească pe Maica Domnului, așa cum îi ordonaseră torționarii. „M-au bătut odată tare de tot. Că te obligau să spui cuvinte urâte despre Maica Domnului. Dar n-am spus niciodată. M-au bătut, mă târau așa ca pe un sac, dar n-am spus…”.

Despre suferințele îndurate spune că nu le-a simțit. „Am avut suferințe grele, dar nu le-am simțit. Și n-am țipat niciodată. Erau călare pe mine și dădeau întruna, dar nu mă durea. Nu am simțit durere niciodată. Mi-a ajutat Maica Domnului să nu simt nici bătăile, nici foamea, nici setea”.

Și Maica Domnului l-a ajutat tot timpul și chiar i-a trimis pâine din cer, atunci când se simțea la capătul puterilor. „La Poarta Albă era frig, era ploaie… Mi-era și foame, mi-era și frig și spuneam: «Maica Domnului, nu mai pot». Și dintr-odată m-am trezit cu o lovitură în cap. Mă gândeam că, după ce mi-era foame și frig, mai primesc și lovituri în cap. Și când m-am aplecat, am dat pe jos de un sfert de pâine și încă pâine proaspătă. Cine putea să-mi arunce mie pâine la ora aceea, la unu noaptea? I-am mulțumit Maicii Domnului și am mâncat-o…”.

Și iarăși ne spune că a dus-o bine la închisoare. „A fost frumos, să știți. Nu am fost bolnav de nimic. Nici o zi nu am fost bolnav”. Și râde cu toată pofta, făcândune și pe noi să râdem, deși lacrimile ne inundă ochii privind acest Om răstignit și înviat, așa cum s-a întâmplat cu mulți din generația sa.

In pofida cumplitelor torturi la care a fost supus, a rămas creștin

Și ca o minunată lecție pentru noi, ne spune că, în pofida cumplitelor torturi la care a fost supus, a rămas creștin. „Era unul Crăciun (colonelul Gheorghe Crăciun, torționarul de la Aiud – n.n.) și i-am spus: «Eu nu renunț la credința mea». «Care credință?», a zis el. «Credința mea! Dacă-i a mea, cum să renunț la ea?»… Și am rămas creștin…”.

Ne arată cu bucurie o foarte frumoasă icoană a Maicii Domnului îmbrăcată în minunatele noastre straie populare și ne îndeamnă să ne rugăm tot timpul. De altfel, acest îndemn de a ne ruga a fost repetat de mai multe ori în timpul vizitei noastre, ca un fel de testament către noi, cei de astăzi, care suntem destul de căldicei pentru timpurile pe care le trăim.

„Să vă rugați! Să faceți rugăciuni totdeauna către Mântuitorul și către Maica Domnului! Nu te culca seara spunându-ți că te închini a doua zi. Nu, te rogi. Spui Împărate ceresc, apoi Tatăl nostru, Crezul. Apoi rugăciunea către Maica Domnului… Și așa te culci, cu rugăciunea în gând. Apoi te scoli, faci rugăciunea de dimineață. Tot timpul trebuie să vă rugați. Există atâtea acatiste. Să le citiți! Și să vă pomeniți părinții, prietenii, binefăcătorii! Așa vă spun: Rugați-vă!”.

Cu acest îndemn la rugăciune, pe care l-am auzit și din pragul ușii, la plecare, ne-am despărțit de acest biruitor, care, ca toți mărturisitorii neamului românesc, atunci când a fost vremea, a spus: „Pentru Crucea Ta, Doamne, și pentru Țara mea, sunt gata oricând pentru moarte”. Să privim cu luare-aminte la acești mărturisitori, la măreția jertfei lor și, precum ne învață Sfântul Apostol Pavel, să le urmăm credința! Numai așa putem ajunge și noi la Înviere!

Flori TIULEA