Revista:

Agăş-Diaconeşti: Cetatea de lemn a Duhului Sfânt – de Răzvan Codrescu

DIACONEŞTI 01Am mai scris cu ani în urmă despre tânăra obşte monahală de la Diaconeşti (com. Agăş, jud. Bacău, la hotarul dintre Ardeal şi Moldova). Pe atunci mânăstirea abia se înfiripase şi avea puţin peste 20 de vieţuitoare. Astăzi, sub veghea pricepută şi iubitoare a părintelui duhovnic Amfilohie şi a maicii stareţe Evloghia, numărul vieţuitoarelor s-a dublat (sunt 40, dintre care peste 30 licenţiate), iar mânăstirea a luat înfăţişarea unei adevărate cetăţi dăltuite din lemn, în care viaţa spirituală alternează în modul cel mai fericit cu arta şi cultura bisericească (atelierul de pictură e deja faimos în toată ţara, iar cărţile editate au devenit şi ele referenţiale), fără a se neglija gospodărirea curentă, care se desfăşoară cu firescul rânduielii unui stup, din ai cărui faguri curge zi de zi mierea de bună-mireasmă a vredniciei ortodoxe.

O vatră monahală pe pământul dăruit de o femeie cu 18 copii!

I se spunea Brănoaia (părintele Amfilohie a mai prins-o în viaţă, în anii ’90) şi povestea ei, la confluenţa dintre istorie şi legendă, e cunoscută pe toată Valea Trotuşului, între munţii Ciucului şi Tarcăului. Avea 18 copii atunci când, în vremea ultimului război, fugind cu tot satul spre munte, din calea noilor hoarde, şi-a dat seama la un moment dat că în iureşul goanei îşi pierduse copilul cel mai mic, pe care şi-l legase la brâu. Pe dată s-a oprit din cale, hotărâtă să se întoarcă şi să-l caute. “Lasă-l, femeie, că mai ai 17, şi dacă nu grăbim pasul, o să-i pierzi pe toţi!”. Dar Brănoaia – ca păstorul din pilda evanghelică, ce având o sută de oi, dacă una i se rătăceşte, le lasă pe cele 99 şi pleacă în căutarea celei rătăcite (Matei 18, 12) – s-a întors, cu tot riscul, şi l-a găsit pe pruncul de ţâţă, aducândul înapoi între ceilalţi.

Pruncul de atunci este astăzi un munte de om cărunt şi plin de pricepere, Toma Bran, care se osteneşte neobosit pe şantierul mânăstirii. Familia Bran şi-a cedat pământul pentru a se face vatră de închinare, dar umărul l-au pus şi alte familii din partea locului (ca familia Merluşcă, de pildă). Mânăstirea e mândria şi isprava tuturor, în binecuvântat prag de veac şi de mileniu.

DIACONEŞTI 02La începuturi, din 1998 în 2000, cu binecuvântarea vlădicăi Eftimie al Romanului, s-au încropit doar un mic paraclis cu hramul Sfinţilor Arhangheli şi un modest corp de chilii, cu acareturile strict necesare. Sfinţirea paraclisului – dar şi a locului pentru biserica mare – s-a făcut pe 17 septembrie 2000 de către PS Ioachim Băcăuanul, cu un numeros sobor de preoţi. Din 2002 în 2005 s-au ridicat noua biserică din lemn, în stil moldovenesc, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, şi al doilea corp de chilii, mult mai întemeiat, în a cărui mansardă s-a amenajat spaţiosul atelier de pictură (unde astăzi funcţionează şi reţeaua de computere a mânăstirii).

Zveltă şi recent înveşmântată în draniţă, biserica mare, străjuită în interior de strane şi cu un splendid iconostas, îşi aşteaptă pictura murală, pe care au de gând s-o execute chiar maicile din obşte (şi care nu-i îndoială că va fi o capodoperă, după câtă măiestrie au vădit până în ceasul de faţă).

Gardul împrejmuitor al mânăstirii, din bârnegroase de lemn, dar mai ales turnul-clopotniţă şi impunătoarea poartă cu aspect medieval dau astăzi ansamblului un aer de cetate codrenească, iar maica Mina (nimeni alta decât fosta deţinută politic Xenia Mămăligă, singura monahie de acolo mai înaintată în vârstă) e îndreptăţită să-i laude pe meşterii care au ridicat structura de rezistenţă a turnului „fără să bată un cui”, doar prin îmbinarea meşteşugită a masivelor trunchiuri de lemn. A urcat şi ea cu mândrie, „pe picioarele astea” (maica are 92 de ani!), până în vârful clopotniţei, să privească în ochi Cărunta (vârful cel mai înalt din zonă, de 1517 metri) şi „curtea Duhului” ce i-a crescut în poală, cu alei pietruite peste covorul de iarbă şi flori.

Noul ansamblu din Poiană

DIACONEŞTI 03Obştea crescând, iar mânăstirea fiind cercetată de tot mai mult popor, s-a simţit nevoia unei extensiuni. Mai sus de aria iniţială, pe povârnişul muntelui, „în Poiană”, e în construcţie o nouă minunăţie.O a doua biserică din lemn, de data aceasta în cel mai curat stil maramureşean, a fost ridicată anul acesta de o mână de meşteri din Maramureş în doar câteva zile (construcţia de bază e gata, acum lucrându-se la detalii)! Alături, pe buza pădurii, trei căsuţe cu chilii şi odăi de oaspeţi. Protosinghelul Amfilohie visează însă să înconjoare noul lă caş de rugăciune cu astfel de căsuţe cochete, DIACONEŞTI 05aşa cum visează să găsească o soluţie care să asigure autonomia energetică a mânăstirii (şi nu-i îndoială că o va găsi, căci e un gospodar înnăscut şi genul de om care „nu se lasă”, destoinic să împace duhovnicia şi binefacerile civilizaţiei). Lucrează adesea cot la cot cu lucrătorii mireni, e pe tractor ca în elementul lui şi are bun sfat cu inginerii şi cu meşterii, ca un adevărat director de trust, dar cu virtuţi părinteşti şi camaradereşti deopotrivă. Pe noul şantier l-am întâlnit şi pe domnul Toma Bran, dedicat trup şi suflet mânăstirii, unde şi-a petrecut cea mai mare parte din vară, departe de familie şi mereu mai aproape de Dumnezeu. Mare pagubă ar fi fost de nu l-ar fi recuperat odinioară Brănoaia, care sigur veghează şi se bucură de acolo de unde este!

Ce s-a început în Poiană se scontează a fi gata până în iarnă, pentru la anul rămânând adaosurile şi îmbunătăţirile.

La Diaconeşti vrednicia e pe rod – şi mai iute decât poate şi ştie s-o preţuiască ierarhia locală a Bisericii…

Bogdan – îngerul Diaconeştilor

În coasta bisericii mari, pe un tăpşan verde care coboară spre gardul mânăstirii, e locul destinat cimitirului. Deocamdată, un singur mormânt. Nu al vreuneimaici sau al vreunei feţe bisericeşti, ci al unui adolescent de 16 ani: Bogdan-Valentin Bratu (1996-2012), fiul superdotat intelectual şi cu suflet de aur al unei familii de medici ataşate lavrei Diaconeştilor.

DIACONEŞTI 04Între 14 şi 16 ani, Bogdan a fost atins şi în cele din urmă răpus de un cancer la picior, a cărui cruce a purtat-o fără să se vaite, mai grijuliu de soarta celorlalţi bolnavi din hospiceul de la Voluntari (al doctorului Pavel Chirilă) decât de propria lui suferinţă. Părinţii au ales să-l îngroape la Mânăstirea Diaconeşti, pe ale cărei pajişti zburdase odinioară şi de al cărei duh se pătrunsese tainic şi ingenuu.

Am zăbovit îndelung în faţa mormântului cu flori proaspete, iar maica Antuza mi-a spus povestea lui Bogdan, care nu se opreşte la pragul morţii, ci se continuă, tulburător, în taina insondabilă a celor de dincolo. Nu demult, a venit la mânăstire, cu o danie importantă, un om bogat, dar străin şi de loc, şi de cele sfinte, care a mărturisit înfiorat că i s-a arătat în vis un băieţel, spunându-i că-l cheamă Bogdan şi cerândui să meargă şi să ajute Sfânta Mânăstire Diaconeşti (de care omul nici măcar nu auzise înainte)!

Am părăsit deunăzi gura de rai a Diaconeştilor cu impresia pregnantă a unei ţesături de taine şi minuni care conferă locului aură de sfinţenie şi elecţiune divină. Tinereţea şi calitatea obştii dau certitudinea unui viitor de înaltă rodire duhovnicească, în inima unei ortodoxii răscumpărătoare de vremuri şi pe care încă prea puţini ştiu s-o perceapă şi s-o aprecieze aşa cum s-ar cuveni.

Răzvan CODRESCU