Lumea Credinței nr. 9 (146), septembrie2015

LC 146

EDITORIAL  – PE CÂND O LEGE ANTI-SINAXAR?

Da, nu vă miraţi. Păi, dacă citeşti prin cheia strâmtă a corectitudinii politice vieţile sfinţilor, te îngrozeşti. Din prima observi că unii dintre ei, cel puţin, deranjează sensibilităţile şi valorile momentului, comiţând în epocă fapte pentru care ar trebui înfieraţi public chiar şi acum, în secolul 21. Sunt sfinţi care i‑au sfidat pe puternicii zilei (Irina, muceniţa care a nesocotit public voinţa a patru regi), unii au cheltuit averea potentaţilor (celebra „deturnare de fonduri” a Sfântului Apostol Toma, căreia i‑a căzut victimă chiar împăratul Indiei, Gundafor), alţii au îndemnat la nesupunere civică (Sfânta Marina, vajnică femeie!), unii au agresat patrimoniul artistic şi cultural (chiar Sfântul Ioan Gură de Aur s‑a opus venerării statuii de argint a împărătesei Eudoxia, de care s‑a ales praful), în fine, alţii au provocat dezordine şi neascultare în cadrul armatei imperiale (cei 40 de Mucenici din Sevastia, Sfântul Gheorghe etc.). Aceşti sfinţi nu au plăcut politicii oficiale, establishment‑ului, au fost contra curentului. Şi au plătit, cei mai mulţi, cu viaţa!

Nu mă număr defel printre simpatizanţii Mişcării Legionare. Sunt însă un simpatizant declarat al culturii române. Ba chiar un promotor tenace al ei, cu ceva performanţă în domeniu – atât în presa scrisă, cât şi în cadrul programelor de televiziune. De asemenea, îmi mai place să cred că sunt un bun român, însă fără emfază, fără delir dacoman, fără tuşă naţionalistă şi fără nostalgiile măsluite ale istoriei recente. Îmi iubesc ţara (care mă şi doare, în aceeaşi măsură) şi iubesc oamenii ei de valoare. De aceea nu cred că şurubul legislativ trebuia strâns acum, grăbit şi imprecis, pe viaţa şi opera unor personalităţi ale culturii române care au trăit cu câteva decenii bune în urmă. Pentru că dacă eliminăm din spaţiul public elita interbelică (care a fost, într‑o măsură oarecare, simpatizantă a Mişcării), nu mai rămâi decât cu… de‑alde Păunescu! Deşi unul ca acesta a făcut infinit mai mult rău generaţiilor tinere cu otrava propagandei închinate cuplului dictatorial care a nenorocit România decât poezia religioasă a lui Nichifor Crainic sau volutele oratorice ale lui Petre Ţuţea de la restaurantul blocului „Turn”. Hai să fim serioşi!

De aceea cred că dacă acceptăm acum această logică a „Patului lui Procust” ideologic, deschidem cu bună ştiinţă poarta spre abuz. Aceasta e regula: intri cu mătura ideologiei vremelnice în bibliotecă şi începi să faci „curat”, punctual (aşa cum, culmea!, au încercat să facă pe alocuri legionarii înşişi). Dar cum procedezi cu acei oameni care au murit pentru credinţa lor, pentru ţara lor? Cum îi „clasifici”, în ce tip de insectar ideologic îi aşezi? Acum se întrezăreşte faptul că întârzierea fără nici un motiv a canonizării unor sfinţi ai închisorilor va crea spaţiu de manevră unei posibile interziceri a lor în spaţiul public – căci cheia lecturii „anti‑legionare” e doar un început; vor urma, probabil, şi alte chei de interpretare. Aşadar, ce mai aşteptăm, ca eclezie?

Mâhnire – acesta este cuvântul care însoţeşte legea iscată de minţile anilor ’30‑’40‑’50, revenite în forţă printre noi. Sau care nu au plecat, de fapt, niciodată…

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: