Revista:

Mânăstirea cu poveşti nemaiauzite

Untitled

Mulţi dintre compatrioţii noştri aleg Grecia ca destinaţie pentru vacanţa de vară. Şi asta din varii motive, dintre care cel financiar este precumpănitor. Dar şi distanţa scurtă (mai ales pe noul drum deschis de bulgari pe la Makaza; pe această arteră, în cel mult 6 ore eşti deja în Grecia!), şi firea veselă a grecilor, dar şi vestigiile istorice alături de locurile de pelerinaj – toate sunt argumente forte pentru a alege această ţară. Dacă însă ajungi în Insula Thasos, unde se vorbeşte româneşte ca în Piaţa Unirii, obligatoriu trebuie să mergi la Mânăstirea Sfântului Arhanghel Mihail. Acolo poţi vedea ceva unic…

Sihaştrii Mării Egee

Doar teoretic poţi vedea, ca pelerin poposit acolo cu maşina. Căci, de fapt, trebuie să vii tiptil numai pe mare, pe lângă stânca abruptă, spectaculoasă, albă, indiferentă. La poalele ei, acolo unde cerneala Egeei se preschimbă în stropi şi spumă, sfredelul mării a săpat câteva alveole, câteva cuiburi de piatră locuite de păsări şi de… sihaştri. Neştiuţi, nevăzuţi, aceştia vieţuiesc între stihii, pe cei câţiva metri pătraţi, având totuşi la picioare nemărginirea apelor şi necuprinderea cerului. În faţa lor, prin zăpuşeala mediteraneană, se întrezăreşte silueta Athosului – o adevărată stea polară a celor care navighează pe apele tumultoase ale rugăciunii. Cocoaşa de animal străvechi a Muntelui Sfânt pare că se târăşte undeva, spre amurgul istoriei, spre liniştea absolută; sau, dimpotrivă, câteodată dă senzaţia că se cabrează din apele mării spre a arăta lumii, înfricoşător aproape, azimutul ei spiritual, faptul că e noul Sinai al legământului etern. Acolo sus, în vârful Atonului, stau alţi asceţi care se luptă cu soarele dogoritor sau cu frigul muşcător al iernii, la peste 2000 de metri. Aici, jos, sihaştrii de la Sfântul Arhanghel Mihail se nevoiesc între neliniştea mării, furia ei gălăgioasă şi peretele de stâncă. Acest perete de stâncă este aidoma peretelui la care sunt puşi cei aduşi în faţa plutonului de execuţie, şi îndărătul căruia nu se mai pot ascunde. Acela este punctul terminus al vieţii lor, acel zid la poalele căruia se prăbuşesc pentru totdeauna. Tot aşa şi călugării nevoitori: stau cu spatele la perete, de aici nu au unde pleca. Plutonul de execuţie este marea, gloanţele sunt stropii neconteniţi, iar vina lor este aceea de a‑L iubi pe Domnul. Dar şi Domnul îi iubeşte pe ei şi le trimite pe funiile care coboară de sub mânăstire sau prin diferiţi creştini, pe poteci abrupte, periculoase, câteva merinde şi o ploscă de apă.

Trebuie să mai spun că am avut şansa de a vedea toate aceste lucruri de pe mare prin bunăvoinţa prietenului meu, Cristian Tivig, şi a soţiei lui, Alina, care ne‑au propus o călătorie cu ambarcaţiunea lor în jurul Insulei Thasos. Aşa am putut vedea spectaculosul peisaj, jocul de lumină dintre stâncăria sălbatică şi marea de cleştar, dar şi distanţa antropologică dintre noi, turiştii, şi ei, nevoitorii stihiilor!

O unghie… sfântă

Istoria mânăstirii închinată Arhanghelului Mihail este lungă, complicată şi dureroasă. De fapt, cred că nu există mânăstire răsăriteană care să nu fi avut parte de suferinţă, de jafuri, de pustiire. Căci ce este mânăstirea dacă nu o crucificare în văzul lumii? Or, dacă nici pe Mântuitorul, pe Cruce fiind, nu L‑au cruţat cu batjocura, cu măscările şi cu miştocăreala, darămite pe monahii următori ai Lui? I‑au schingiuit sau chiar omorât, i‑au brutalizat, i‑au jecmănit, i‑au alungat, i‑au luat în râs. Tot aşa şi pe călugării care s‑au statornicit pe acest pisc, deasupra mării. N‑au avut parte de linişte, deşi bogăţii nu aveau, nu stăteau în calea nimănui (ba din contră!), nu făceau misiune printre cei de altă religie. Dar Hristos deranjează oriunde ar fi, îi irită pe ceilalţi, îi scoate din minţi. Aşa se face că din 1287 (când apare pentru prima oară în cronici) şi până azi, multe au fost suişurile şi coborâşurile acestui aşezământ. Mai exact: aparţinând de lavra athonită Filotheu, laolaltă cu numeroase proprietăţi din Insula Thasos, a avut totuşi un destin diferit faţă de aparţinătorul de drept. Pentru că aici a poposit o relicvă sfântă, mai precis o unghie. Împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin, când a pornit în căutarea urmelor şi evidenţelor legate de crucificarea Mântuitorului, a descoperit în timpul săpăturilor din Ierusalim, alături de Cruce şi piroane, o bucată de unghie. Aceasta a fost considerată sfântă, găsită fiind laolaltă cu celelalte relicve exact în acelaşi loc şi, după ce a stat secole întregi în Constantinopol la loc de mare cinste, a luat drumul Muntelui Athos, fiind un dar imperial pentru Mânăstirea Filotheu.

După căderea sub turci a Imperiului Bizantin, valoarea foarte mare a taxelor impuse de şalvaragii i‑a făcut pe călugării aghioriţi să încerce înduplecarea ţărilor ortodoxe spre un grabnic ajutor. În acest sens au trimis doi călugări cu odorul sfânt în călătorie de strângere de fonduri spre Rusia, Serbia şi, evident, Ţările Române. Călugării însă au fost surprinşi de o furtună chiar la plecare, în aşa fel încât au eşuat în Insula Thasos, chiar pe locul unde era capela ridicată în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. Şi, de la acel naufragiu, unghia considerată sfânta nu a mai părăsit locul, chiar dacă au fost nenumărate încercări ale monahilor de la Filotheu de a o recupera… Dar să ne întoarcem la călugării naufragiaţi: aceştia au fost atacaţi la scurtă vreme de piraţi şi ucişi, bieţii de ei. Înainte însă au apucat să ascundă racla de argint cu unghia şi cu o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci în peretele de piatră al vechii capele. Acolo a stat neştiută de nimeni, dar nu multă vreme, până când un creştin pe nume Iovan s‑a tămăduit de o boală grea în chip miraculos la izvorul Sfântului Arhanghel. Acesta, în chip de mulţumire, a hotărât să rezidească din temelii capela, însă muncitorii au găsit racla cu odoarele de preţ. Bucuria a fost mare, însă monahii de la Filotheu au prins de veste şi au trimis imediat o delegaţie să recupereze racla. Deşi au fost avertizaţi în vis să nu treacă la fapte, aceştia – fiind sub ascultarea stareţului – au luat unghia şi au dus‑o în Sfântul Munte. După câteva avertismente şi apariţii în vis ale arhanghelului, acesta până la urmă a luat în chip tainic odorul şi l‑a aşezat înapoi în Insula Thasos, spre veselia duhovnicească a creştinilor de aici. Momentul este sărbătorit printr‑un mare pelerinaj anual făcut în prima marţi de după Paşti (atunci s‑a petrecut minunea), pelerinaj între localitatea Teologos (un foarte frumos şi vechi sat de munte, fostă capitală a insulei) şi mânăstire.

În 1835 au avut loc reparaţii substanţiale, însă în 1927 locaşul a fost deposedat abuziv de terenurile agricole, astfel încât 72 de ţărani au fost împroprietăriţi cu foste moşii mânăstireşti şi imperiale… Cu toate acestea, în 1974, aici a descins un desant hotărât: era vorba despre câteva maici şi un duhovnic, tot de la Filotheu. Aceştia au pus mânăstirea pe picioare la propriu, au statornicit rugăciunea continuă laolaltă cu ospitalitatea firească şi sfatul duhovnicesc prompt. Aşa se face că acum, în sudul Insulei Thasos, se ridică o mare şi impunătoare lavră care balizează vizual fie cărările mării, fie – concret – potecile măreţei faleze, aţinând calea navigatorilor, pelerinilor ori simplilor turişti. Dacă ajungeţi în Thasos, e musai să mergeţi să vă închinaţi şi în această mânăstire atât de grecească!

Răzvan BUCUROIU