Revista:

O fugă la Veneţia (I)

Untitled

Ce este Veneţia? Pentru majoritatea miilor de turişti este o plimbare romantică cu gondola, pentru unii este carnavalul cu măşti multicolore, iar pentru alţii este patria cristalului de Murano. Eu am perceput‑o ca pe o altă versiune a peşterii lui Ali Baba, încărcată până la refuz cu bijuterii arhitecturale, cu odoare şi giuvaieruri scumpe de toate felurile şi din toate vremurile, cărate cu corăbiile şi adunate în acest ostrov sute de ani. Strălucirea atâtor frumuseţi m‑a copleşit şi osteneala mea a fost să bat în lung şi în lat, ore în şir, labirintul de canale şi străduţe şi să răscolesc între atâtea bogăţii căutând smeritele racle cu sfinte moaşte, icoanele făcătoare de minuni şi preţioasele odoare jefuite cândva din Bizanţ.

Totul a pornit de la o ofertă „last minute” de „city‑break” ce părea de nerefuzat. Am plecat deci din ţară în mare grabă cu o cursă low‑cost. Lucrurile s‑au derulat cu asemenea repeziciune că aş putea spune că am „aterizat” la Veneţia şi la propriu şi la figurat.

De la aeroportul Treviso până în lagună am călătorit vreo 30 de kilometri cu un autobuz, iar când acesta ne‑a lăsat în faţa unui canal cu zeci de ambarcaţiuni am avut un blocaj total. Abia în clipa aceea mi‑am dat seama că nu avusesem timp să mă documentez deloc. Nu era prima dată când păţeam aşa… Ce te faci însă într‑o metropolă ciudată alcătuită din peste 100 de insuliţe despărţite de canale cu apă, fără metrou şi fără străzi? Soluţia salvatoare rămânea şi de data asta telefonul mobil cu GPS şi Google maps… Am introdus locaţia hotelului şi am descoperit că acesta era la numai 1500 de metri distanţă în linie dreaptă, dar la o oră şi ceva de mers pe jos pe un traseu extrem de întortochiat. După o experienţă traumatizantă de acum câţiva ani în care pe la 2 noaptea am pierdut semnalul GPS prin spatele unor blocuri înalte din Sofia şi m‑am rătăcit, am hotărât să nu mai îmi asum astfel de riscuri. Am luat deci varianta locală de „autobuz” numită… vaporetto pe „bulveradul” principal cunoscut drept Grand Canal. În jurul nostru o forfotă continuă de bărci de toate felurile de la gondole de lux la barjele care cărau gunoi. De‑o parte şi de alta a canalului, construcţii vechi, rafinate, cu câte 2 sau 3 etaje, fiecare cu povestea ei şi aproape fiecare având ceva de spus ca şi arhitectură. Aflat la faţa locului, părea incredibil ce citisem că sutele de construcţii ale Veneţiei, atâtea palate şi biserici sunt toate ridicate pe fundaţii din trunchiuri de zadă bătute adânc în solul nisipos.

Vaporetto mergea încet şi oprea des în staţii apropiate. Printre acoperişuri ieşeau ici‑ colo uriaşe cupole de biserici. Soarele strălucea cu putere şi lumina lui se reflecta în scânteieri ca de blitz pe suprafaţa apei. Am mers aproape un kilometru şi am fost atât de entuziasmat de ce vedeam în jur încât pur şi simplu am uitat să fac fotografii. Am coborât din vaporetto lângă podul Rialto şi, întocmai ca orice turist ignorant nu i‑am dat nicio atentie, neştiind cât era de celebru. Grija mea era să îmi găsesc drumul spre hotel.

Am parcurs oarece distanţă cu ochii în harta de pe ecranul telefonului şi, după ce am traversat un mic canal, am ridicat privirea şi părea că drumul se termină brusc în faţada ternă de cărămidă a unei biserici de secol 18. S‑a dovedit a fi biserica „Santa Maria della Consolazione”, adică a Maicii Domnului Mângâietoarea, cum am spune noi. Impulsul a fost să intru şi am avut de‑a face cu prima surpriză. Într‑un mic altar lateral din dreapta, se păstra ascunsă, prea puţin cunoscută şi parcă strivită de arhitectura din jur o mică icoană bizantină, numită Mângâietoarea. Reprezentarea, deosebit de frumoasă, frapa prin aceea că şi Maica Domnului şi Pruncul purtau amândoi veşminte de culoare roşie. M‑am închinat bucuros şi mi‑am reluat drumul spre hotel printr‑un gang îngust pe lângă biserică.

Numai 3 zile în Veneţia însemna foarte puţin. M‑am cazat şi am pornit imediat în explorare. În baza unor informaţii culese superficial de pe internet, am pornit cu GPS‑ul să găsesc bisericuţa San Giuliano.

Pe un site apărea informaţia că acolo s‑ar fi păstrat racla cu moaştele Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. După câteva minute prin labirintul de trotuare şi canale, am ajuns. Am intrat şi pe peretele de răsărit al altarului am zărit imediat o raclă cu capacul aurit. De unde puteam sta cel mai aproape nu am desluşit vreun detaliu. Am încercat să primesc confirmarea că aceea este racla Sfântului. Am întrebat în stânga şi în dreapta. Nimeni nu ştia nimic. Am găsit până la urmă o doamnă în vârstă care se îngrijea e biserică. Mi‑a spus: „Nu. Nu e Sfântul Teodor Stratilat. Moaştele lui sunt alături, la Biserica San Salvador. Aici avem moaştele Sfântului Pavel Tebeul!”. Am rămas blocat. Habar nu aveam că pe la începutul secolului 12, moaştele Cuviosului Pavel Tebeul fuseseră aduse la Constantinopol din porunca împăratului Manuel I şi aşezate în Mânăstirea Maicii Domnului Peribleptos, iar de acolo le luaseră veneţienii în 1204. Era a doua surpriză. O „întâlnire” pe cât de neaşteptată pe atât de fericită. Am luat‑o ca pe o mângăiere din partea Cuviosului Pavel pentru că îmi dorisem mult să ajung la mânăstirea lui din pustiul Egiptului, dar nu am reuşit.

După câteva minute petrecute cu Sfântul Pavel Tebeul, am fugit, desigur, la biserica San Salvador. Am găsit imediat racla cu moaştele Sfântului Teodor Stratilat într‑un altar lateral, tot pe peretele de răsărit şi la fel de inaccesibilă. M‑am închinat de la distanţă cu mare bucurie şi am petrecut şi cu Sfântul Teodor câteva minute. De aici am pornit către Basilica San Marco.

(va urma)

Silviu‑ Andrei VLĂDĂREANU