Revista:

Darurile Athosului (2)

Untitled

Împărtăşesc cititorilor, în cele ce urmează, câteva însemnări „la cald” despre Sfântul Munte Athos, şi mai cu seamă despre Schitul Sfântul Dimitrie‑Lacu iar din acesta cu osebire despre minunata primire făcută pelerinilor români la Chilia cu Paraclisul Întâmpinarea Maicii Domnului, în care se nevoieşte egumenul Eftimie.

Turist sau pelerin?

Înainte să pornesc spre Athos, sfătuit şi sprijinit de prieteni fraterni mai vechi, ca Octavian Proştean, sau mai tineri, ca Marian Greconici, credeam că aş avea vreun merit de înţelept în exerciţiul ecumenismului practicat, dar, când am coborât, mi s‑a arătat vidul din sufletul meu şi neştiinţa de a crede doar sub semnul crucii. Creştin dacă sunt, sunt fără de voie, fără de cuvinte făptuitoare şi fără de fapte cuvântătoare…

Am crezut la începuturile mele că la mântuire au dreptul toţi credincioşii din toate religiile lumii. Mai spre tinereţe înclinat eram spre esoterismul unui ecumenism atoateîngăduitor şi policrom, în care diferenţele dintre credinţe ori confesiuni nu ar urca până la ceruri. Cum însă cultura, şi mai cu seamă critica de artă şi gnoza istoriei de artă, pe care le profesez, nu compun decât oceanul unei erezii moderne, alegerea mea a rămas motivul unei drame personale a trecutului şi piatra de poticnire a viitorului, cât a mai rămas din el. Şi astfel mă descopăr un credincios de interval.

Singurul lucru care m‑a urmărit în viaţă a fost că m‑am născut şi am crescut în casa părinţilor mei sub o icoană a Fecioarei cu Pruncul în braţe.

Din Timişoara am plecat spre Sfântul Munte condus de cei doi prieteni, înfundând într‑un rucsac de alpinist profesionist cele mai inutile lucruri ale unui credincios de ocazie, ce aveau să‑mi facă urcuşul spre mânăstiri aproape inaccesibil. Încă de la sosire, după ce prima pantă mai abruptă mi s‑a arătat în faţă, eram hotărât să mă lepăd de o parte din lestul din spate… În drumul dintre Mânăstirea Hilandaru şi Mânăstirea „răzvrătiţilor” (cei ce nu recunosc autoritatea Patriarhului de la Constantinopol), Esfigmenu, cam pe când eram pregătit chiar să trec la fapte, dintre pelerini s‑a desprins un om în vârstă, călugărit la chip, convertit la o smerenie firească, dintr‑un general de armată la vremuri grele, cultivându‑şi acum ca pensionar viţa‑de‑vie şi grădina de la Oraviţa; un uriaş păşind pe cărarea ce o urmam, printre cactuşi, tufe de floarea‑pustiei şi de anason, mai fericit ca un copil, sfătos şi hâtru, pus pe glume mereu, cu darul scrisului (cum aveam să aflu mai apoi). S‑a apropiat de mine, cel rămas mereu în urma şirului de pelerini, mi‑a înşfăcat rucsacul şi dus a fost cu el pe tot restul drumurilor, în care am avut ceva de umblat. A făcut‑o însă râzând şi ştiu că pe el mi l‑a trimis chiar Fecioara Maria, Maica Domnului, Theotokos.

Ce‑i pot mărturisi prin aceste rânduri fratelui Constantin Rogin, căruia îi mulţumesc încă o dată? Că mai îndesat şi mai greu decât cel de la venire, împovărat de cea mai adâncă îngrijorare pe care întâlnirea cu viaţa înduhovnicită mi‑a produs‑o vreodată, a fost cel de la întoarcerea în lume: cel de după Athos, căci Sfântul Munte e făcut să poată împărţi viaţa oamenilor în două. De dinainte şi de după. Aici doar Cerul îmi mai poate veni în ajutor dacă voi avea parte de o altă jumătate, alta decât cea de până acum.

Post‑Athos, cum ar spune post‑modernii (şi nu pentru că s‑ar gândi la post), car în spate piatra de moară a vinovăţiei cu care am măcinat şi faptele, şi cuvintele nepotrivite din viaţa mea uitătoare de Dumnezeu sau trăită departe de Fiul lui şi de Sfântul Duh; piatra vinovăţiei mele ascunse, a remuşcării scrijelite cu întrebarea neliniştitoare: cum am putut să nu ajung aici până acum, de zeci de ori ca tânăr, iar dacă minunea s‑a petrecut abia la crepusculul vieţii, de ce am urcat totuşi fără gândul de a rămâne, când toate că în juru‑mi asta îmi vorbeau/şopteau, dacă ar fi iau în seamă fie şi numai condiţia mea de ex‑patriat? Şi cum să‑mi părăsesc chiar acum proiectele cărţilor mele?

Însă de vreme ce, iată, am trecut mai departe Oceanul înapoi în America, în casa mea de adopţiune din New York şi Long Island, unde aştern aceste rânduri, am proba că mi‑a fost îngăduit să urc, dar că am urcat nepregătit: dacă nu am fost decât „turist”, rugându‑L pe Dumnezeu să‑mi deschidă uşa inimii pe dinlăuntru, nici măcar „pelerin” nu am fost…

Călăuzire şi comuniune

În astă vreme toţi ceilalţi 12 fraţi au fost cu toţii „rugători” adevăraţi, îngenuncheaţi, înfricoşaţi, dar fericiţi de asemenea de toate vederile şi atingerile celor sfinte, de toate cuvintele slujbelor şi liturghiilor la ceas de noapte, pentru care se trezeau singuri şi porneau spre biserici de mânăstiri şi paraclise, ghicind în întuneric drumul spre lumina din ele.

Un chip al minunii trăite de mine au fost aceste fapte simple încărcate de pilda vieţii creştine pentru fiecare ceas al fiecărei zile, cu îngerii lor.

Unde pe pământ aş fi putut fi împreună cu cei pe care călăuza noastră Constantin Cozma i‑a adunat fără să tune şi să fulgere – un alt credincios cu surâsul pe buze? Îl voi auzi toată viaţa când la întâiul telefon de peste Ocean îmi spunea: „Acolo nimeni nu urcă fără binecuvântarea Maicii Domnului”! Fiori de gheaţă au făcut naveta pe spinarea mea. Neabătut şi neobosit în dreapta lui credinţă Constantin Cozma şi‑a făcut din rolul lui de ghid spiritual un fel de apostolat pentru cei ce aşteaptă să suie pe Sfântul Munte aproape în fiecare an. Sutele (200 sau 300) de pelerinaje l‑au făcut pentru comunităţile de pe Athos un fel de monah nezăvorât, ce din când în când se întoarce de pe Sfântul Munte în lume, la familia sa minunată doar pentru a aduce din nou un altul din valurile de pelerini care aşteaptă semnalul lui de adunare la Timişoara (unde Asociaţia „Athos” e la rândul ei gazda monahilor ce coboară din
mânăstirile şi schiturile de pe Sfântul Munte).

M‑a smerit şi m‑a întărit credinţa şi bunătatea lor fără de margini, prieteşugul legat cu mine întru Hristos, cum spun de un general, Constantin Rogin, un colonel genist Gheorghe Laza, de cei doi profesori universitari, Octavian Proştean şi Marian Greconici, de Florin Ionescu, expert în turism, de un alt profesor, de geografie, Octavian Boiangiu din Corlăţel, un comerciant intrepid din Caransebeş, Ionel Bicuţ, de bucătarul de armată Gheorghe Mihăilă, cel care a găsit de cuviinţă să înalţe pe o insulă de pe Mureş o biserică făcută din credinţă, muncă, dar şi de mâna lui… şi pensionari – Cotuna Virgil, fost colonel la poliţia judiciară a judeţului Arad, oraşul din care veniseră şi fraţii Sucigan Ioan, zis de noi Horia, şi Botezatu Ioan.

Untitled1Deşi sunt prevenit de sacre învăţături şi lecţii ale vieţii că „numai nebunul spune Eu! în inima lui”, încă mai mare îndrăzneală ar fi fost pentru mine să mărturisesc despre „experienţa” Athosului în numele lui „Noi”, al tuturor fraţilor care m‑au condus, însoţit şi ajutat pe această cale, de biserica lor peripatetică, în primul meu pelerinaj pe Sfântul Munte, decât să pomenesc cuviincios despre cele văzute, trăite de mine şi întâmplate acolo tot mie, mai marele păcătoşilor.

De aceea mărturisesc doar despre ce mi‑au cerut să vă scriu, domnule Bucuroiu: să întindem mâna acestui nevoitor întru Iisus Hristos, părintele Eftimie, împrumutându‑L pe Dumnezeu. Cum e mai bine să o faceţi, nu ştiu…

Darurile Athosului

În rest, nu mi‑ar fi îndeajuns nici măcar o carte cât un fluviu ca să pot povesti despre „cel mai curat loc de pe pământ”, vorbele pe care părintele Nicodim mi le‑a dăruit înainte de plecare spre chilia lui unde urma să se „zăvorască”, dar ducând cu el caietul lui de pomeniri, în care am adăugat pe cea a adormiţilor şi viilor mei, pentru izbăvirea cărora ştiu sigur că se roagă. Nu vom şti de fapt decât în ceruri dacă vieţile noastre nu s‑au sprijinit pe umerii rugăciunilor acestor sfinţi.

Cobor din Athos cu convingerea că el e universul paralel al vieţii noastre de fiecare zi, a cărei existenţă e îndatorată rugului de rugăciuni de pe Sfântul Munte. Prin cei care urcă acolo, oricare ar fi condiţia lor, de turişti, pelerini sau rugători. ca şi prin cei care descind în rasa călugărească de acolo printre noi, se ţese însă un covor miraculos de conversiuni şi revelaţii. Minunile nu ne‑au ocolit nici pe noi. Aflu de la fratele Constantin Rogin că fratele Octavian s‑a întors sănătos de pe Athos de o boală grea de care suferea.

Cu ce daruri cobor din Athos? Cu multe întrebări din care desprind câteva gânduri şi apoftegme ad usum delphini

Untitled
Athos: locul în care minunile sunt felul în care Dumnezeu dă bineţe credinciosului; e ca „Bună ziua!” dintre noi, cei de dinafară.

Athos: Cerul coborât pe pământ.

Athos: locul de pe pământ unde Cerul se deschide omului spre ochiul care aude al lui Dumnezeu şi urechea lui Dumnezeu care ne vede rugăciunile.

Athos: pentru savanţi ai Psychei, locul deflaţiei Egoului şi locul inflaţiei Superego‑ului. Locul în care Eul se face sălaş, culcuş, căuş şi aşternut imaculat lui Dumnezeu. Cum să coboare Dumnezeu pe tronul ocupat de Eul inflaţionar al individului – personalitate, erou, VIP? De cel ce spune Eu în inima lui?

Athos: locul liniştirii şi locul dezvăluirii îngrijorărilor cele ziditoare.

Athos: locul în care fizicienii de la CERN (Large Hadron Collider – cu acronimul LHC) ar trebui să caute „particula lui Dumnezeu”: nu în gigantice acceleratoare de particule, ci în inima unui călugăr; nu „bosonul Higgs”, ci sămânţa sădită în inima omului de Dumnezeu şi spre care se învrednicesc în calea lor călugării, pustnicii… primii ei găsitori.

Athos: locul în care prinţi din Occident se convertesc la Ortodoxie, ca Prinţul Charles, moştenitor al tronului Regatului Unit al Marii Britanii, locul în care savanţi occidentali îşi găsesc duhovnici; sau locul în care auzi că Putin şi Prinţul Charles ar fi participat la înmormântarea părintelui Dionisie Ignat (2004)!

Athos: locul în care aflu că în acest an 2016 pelerinii din România sunt mai mulţi decât ruşii, de obicei mai numeroşi.

Athos: locul în care ruşinea mă poate împiedeca să mai urc vreodată; locul în care nu dorul, ci numai credinţa adâncă mă mai poate chema să mă întorc.

Athos: chiar când au chipul luminat de bunătate, asceţii nu se prea încumetă să râdă. Sunt mai curând severi la vorbă şi gravi la înfăţişare. E răspândită teama că râsul ar moleşi inima. Am întâlnit aici şi chipul călugărului care râde chiar când chipul lui rămâne imobil. Cu barba şi pletele albe şi ochii albaştri ca marea ce împresoară pe trei laturi mânăstirile Sfântului Munte, părintele Nicodim părea un izvor de lumină în plină zi. Prin el mi s‑a împlinit un vis vechi: am întâlnit călugăr râzând. Râsul ca epifanie, ca mişcare corpuscular‑ondulatorie a luminii sau bunătăţii revărsate înspre semeni.

Toate acestea le spun amintind cititorului meu că gândul mi‑l ţin la binele ce am putea să‑l facem Chiliei părintelui Eftimie.

Coriolan BABEŢI
Critic şi istoric de artă,
cercetător independent,
New York – Long Island
4 iulie 2016