Revista:

Văile Ţibleşului sunt înălţimile spiritului

În preajma Sfintei Mării, am făcut o splendidă călătorie pe văile Ţibleşului (comunele Spermezeu şi Uriu, dar şi la Mânăstirea Dobric), alături de cel mai bun ghid pe care îl puteam găsi: Episcopul Macarie. Da, aţi ghicit, este exact acelaşi Vlădică al Scandinaviei pe care îl cunoaşteţi prea bine din paginile revistei noastre sau din emisiunile de la TVR. Tânărul ierarh este gazda şi călăuza perfectă, pentru că se trage din aceste ţinuturi bistriţene în care de obicei nu prea calci nici ca ziarist, nici ca simplu pelerin, căci nu sunt nici în drum şi nici foarte cunoscute. Cu toate astea, surprizele au fost mari şi extrem de plăcute, iar faptul că locurile nu sunt intens mediatizate le ţine încă departe de ispita modernizării cu orice preţ, a orgoliilor locale şi a falsurilor „vândute” ca mostre de tradiţie şi credinţă populară. Oamenii sunt teferi, la locul lor (pe care şi‑l ştiu bine!), primitori, fără complexe, deschişi la nou atât cât trebuie şi la dialog atât cât se cuvine. Cu alte cuvinte, situaţia ideală pentru mine, ziarist creştin, om în toată firea şi bucureştean get‑beget…

Spermezeu, caput mundi

Întotdeauna m‑au emoţionat cei care îşi iubesc şi îşi promovează, necondiţionat, locul naşterii ca şi cum ar fi centrul universului! O deosebită atracţie faţă de locul unde au deschis ochii, pe care îl văd ca pe un rai pierdut la vârsta maturităţii, un topos al căldurii familiale, materne chiar, un uter cosmic pulsând, vibrând – astfel de senzaţii pare că trăiesc cei care se întorc, de fiecare dată cu lacrimi în ochi, acasă. Convingerea lor fermă, însă, te face atent la ceea ce auzi sau vezi şi, încet‑încet, începi să te convingi că locul respectiv merită toată atenţia. Mai ales când acesta este „adus la zi” sub aspectul păstrării tradiţiei, chiar în forme muzeale, cu mostre şi obiecte culese şi conservate cu grijă în căminul părintesc.

Aşa este şi micul muzeu, de fapt o schiţă vibrantă a traiului din aceste ţinuturi, pe care Preasfinţitul Macarie l‑a organizat şi gestionat în casa natală de la Spermezeu. El însuşi folclorist pasionat, a umblat pe toate văile Ţibleşului în căutare de comori sonore pierdute (cântecele uitate ale ţăranilor) sau de obiecte ale vieţii de zi cu zi ale României rurale, eterne. Dar adevărata comoară din casă este chiar mama sa, o femeie ageră la minte, care mi‑a dezvăluit că fiul acesta al ei se juca de mic „de‑a preotul”, improvizându‑şi un altar şi o chilie. M‑am minunat în sinea mea, dar unii semeni ai noştri chiar par „aleşi” de timpuriu să Îi slujească Domnului… Eu, care nu am ştiut nimic despre credinţă şi Biserică până la 25 de ani (adică aproape jumătate din viaţa mea, până acum!), desigur că m‑am mirat foarte tare. Dar, credeţi‑mă, m‑am şi bucurat!

La Paraclisul Maicii Domnului

Biserica din sat este frumoasă, mare şi curată, păstorită cu dăruire de părintele Ioan Simeon Buta. Dar cei mai frumoşi rămân tot oamenii, şi mai ales copiii. Aceştia s‑au adunat pe 13 august, seara, în faţa bisericii şi au început a cânta, alături de tinerii din comună, frumoasele lor pricesne. Apoi alaiul, în frunte cu Vlădica Macarie, a intrat în biserică şi a acolo a început slujba Paraclisului. Foarte frumoasă a fost slujba, care s‑a terminat cu un cuvânt de folos al Episcopului despre lucrarea în lume a Maicii Domnului, întărit prin prezenţa unui cuplu de români din Marea Britanie care au dobândit un copil printr‑o adevărată minune.

Dumnezeu există, fraţilor, lucrează prin harul Său şi prin sfinţii Săi, chiar dacă o importantă comunitate de penticostali din zonă nu agreează această formulă harică. Da, şi aici sunt prezente cultele neoprotestante, care îşi fac cărare, printre necazuri şi slaba catehizare, înspre sufletul oamenilor. Unii dintre ei, nu puţini în ultima vreme, primesc „noul adevăr de credinţă” şi părăsesc Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Plânge Maica Domnului pentru ei, dar plânge şi pentru cei care, ortodocşi fiind, se leapădă prin faptele lor de credinţa cea adevărată.

Nu mai departe de câţiva kilometri distanţă, la Dobric, acolo unde este acum o mânăstire de maici (a cărei incredibilă poveste o voi spune pe larg în numărul viitor) şi unde românii noştri sunt, aproape în majoritate, penticostali. De unde, aşadar, să se mai păstreze tradiţiile, portul, sărbătorile, formulele de salut, solidaritatea umană şi, până la urmă, toată buna aşezare a localităţii? De vreme ce o mare parte a sătenilor s‑a mutat, cu mic, cu mare, la acest cult neoprotestant, s‑a destrămat şi ţesutul social‑comunitar care îi lega pe toţi, de sute şi sute de ani… Au trecut împreună prin toate migraţiile feroce venite din străfundurile Asiei, au trecut prin sita strâmtă a unui imperiu ostil românilor şi credinţei lor răsăritene, au scăpat de comunismul ateu şi colectivist, iar acum, în libertate, au ales altă cale. Ce să mai înţelegi?

Crucea martirilor din răspântia oamenilor

UntitledÎn localitatea Uriu, pe drumul principal dintre Bistriţa şi Dej, Episcopul Macarie, pe cheltuiala lui, a înfipt în pământul transilvan o cruce monumentală din piatră albă. Creaţie a soţilor Scripcariu, ucenici ai lui Vasile Gorduz, crucea este ridicată întru memoria martirilor care au hrănit cu sângele lor credinţa acestor meleaguri bistriţene. Oameni ai Răsăritului ortodox, cu idealuri şi convingeri clare – deşi erau ţărani simpli, fără carte cei mai mulţi –, toată pleiada de martiri de aici sunt un corolar recent al Sinaxarului românesc. În cinstea lor, ştiuţi, dar şi neştiuţi, veghează acum această preafrumoasă cruce, a cărei sfinţire s‑a petrecut duminică 14 august. Au venit preoţi mulţi, în frunte cu parohul din Uriu, părintele Cristian Teutişan (un foarte bun vorbitor, de altfel), au venit oficialităţile, dar şi artistul Alexandru Pugna, fiu al plaiurilor şi, totodată, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa. Acesta a cântat un fragment din frumoasa baladă populară a celor patru sfinţi martiri năsăudeni: Atanasie din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu.

Lumea a căzut pe gânduri, prin faţa ochilor trecându‑le un moment de măreţie a celor de pe aceste meleaguri. De aceea crucea de aici e importantă şi de aceea gestul Episcopului Macarie este singular. Şi, tot de aceea, şi noi suntem pe urmele oricui face astfel de fapte, întru buna întocmire a aşezării sufleteşti a poporului dreptcredincios.

Răzvan BUCUROIU