Revista:

„Sunt copt, Doamne, intră în inima mea!” – Interviu cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, pătimitoare pentru Hristos în temniţele comuniste (II)

aspazia 2

În vremuri de prigoană comunistă, au existat tineri cu inimi curate şi cu înaltă conştiinţă creştină, care s‑au lăsat răstigniţi pe altarul credinţei pentru Învierea neamului românesc, urmând îndemnul Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Printre aceștia se numără și doamna Aspazia Oţel Petrescu, pe care am vizitat‑o, la început de iulie, la Roman, prilej pentru o nouă şi impresionantă mărturisire despre generaţia sa. La aproape 94 de ani, doamna Aspazia Oţel Petrescu vorbeşte despre cei 14 ani de temniţă grea cu o seninătate şi luciditate copleşitoare, iradiind în jurul său numai lumină, blândeţe şi o minunată delicateţe. Ascultând‑o, îţi dai seama că mărturisirea sa nu este altceva decât un „imn pentru crucea purtată”. Interviul a fost posibil datorită unor buni români şi buni creştini, care m‑au acceptat şi pe mine în acest „pelerinaj” de suflet şi cărora le mulţumesc şi pe această cale. Am ajuns la Roman după ora prânzului, şi doamna Aspazia ne aştepta deja în pragul căsuţei sale, ca o mamă care îşi aşteaptă fiii. După ce ne‑a îmbrăţişat pe fiecare, ne‑a invitat în casă, unde am intrat cu multă sfială, aproape ca într‑o biserică. Înconjurată de sfinţi şi de martiri ai temniţelor comuniste, doamna Aspazia, cu părul ei de un alb curat precum zăpada (a albit într‑o singură noapte, în închisoare, după o anchetă) şi cu lumina de pe chipul său, părea şi ea coborâtă dintr‑o icoană. Eram pregătiţi pentru o întâlnire de cel mult o oră, pentru a nu o obosi prea mult pe doamna Aspazia, dar am plecat de acolo după aproape patru ore. Un dar neaşteptat, o binecuvântare! Continuăm publicarea interviului realizat cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, începută în numărul anterior al revistei. (Fl. T.)

„Darul care vine din răbdarea suferinţei”

Doamna Aspazia, spuneaţi mai înainte că temniţele comuniste au dat o legiune de martiri, mucenici şi mărturisitori. Ce înseamnă a fi mărturisitor?

Părintele Arsenie Boca, la rugămintea mea insistentă, mi‑a dezvăluit ce este cu mărturisitorii. În ziua în care eu am făcut rugăciunea, a doua zi am primit răspunsul printr‑o carte a părintelui Ilarion Felea, care a murit în închisoare şi care este unul din marii mistici ortodocşi, iar lucrarea lui Spre Tabor este un ocean de frumuseţe în care oricine îşi poate scălda sufletul. Cartea demonstrează că miracolul celei de‑a doua recreări a Omului, a restaurării Omului prin Iisus Hristos, constă în aceea că nu poţi să urci pe Tabor decât pe coasta Golgotei. N‑ai alt drum. Din punctul acesta de vedere suferinţa este o cale, un drum. Ceea ce n‑a putut să înţeleagă diavolul, pentru că, dacă înţelegea, n‑o folosea (metoda reflexelor condiţionate) sau găsea altfel de Makarenko.

Darul care vine din răbdarea suferinţei, în sensul că‑ţi duci singur povara crucii tale, fără să cârteşti, căci cârtirea vine de la satana, este peste aşteptările noastre. Ceea ce ne ajută nouă este exact ceea ce a descoperit Iov. Este minunată rezistenţa lui Iov, dacă medităm la ea. Cât îndemn şi cât optimism găsim în felul cum a rezistat el! „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 12). Dacă reuşeşti, într‑adevăr, la toate necazurile tale să‑ţi spui lucrurile acestea, ceea ce‑ţi vine ca realizare este cu supra‑supramăsură, cum i‑a venit şi lui Iov.

Noi am făcut mai mult pentru neamul nostru şi asta nu o spun cu mândrie, pentru că meritul este al Celui care ne‑a învăţat ce este jertfa. Nu poţi să dovedeşti iubirea ta decât prin jertfă, iubirea adevărată este o jertfă permanentă, este o cedare permanentă în faţa iubirii şi o retragere din neiubire, din ură. Îmi vine acum în minte, ca exemplu, Zorica Laţcu – maica Teodosia. Pe una din cărţile pe care ni le‑a oferit ea nouă a scris: „Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un pas. Pasul acela să nu‑l faci niciodată tu, prietenul meu!”. Deci, să nu facem pasul acela! Pentru aceasta avem nevoie exact de virtutea pe care a înfierat‑o cel mai tare bolşevismul – trăirea lăuntrică, părtăşia vieţii cu Cel care ţi‑a dat‑o.

„Mărturisitorii sunt cei care nu se îndoiesc nici o clipă de existenţa Sfintei Treimi”

Nu ştiu care pildă să o aleg ca să fie mai concludentă pentru ceea ce vreau eu să vă spun. Este ceea ce ne spune părintele Felea – că Dumnezeu nu ne cere ceva peste puterile noastre. Ştim că Mântuitorul (în Predica de pe munte) ne spune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48). Aşadar, desăvârşirea nu este habotnică, aşa cum înţelegem noi, ci ea este circumscrisă în îndurarea Bunului Dumnezeu. Şi părintele Felea demonstrează cu argumente că Mărturisitorii – o treaptă alături de cea a Martirilor şi Mucenicilor, care sunt trepte de sfinţenie, de desăvârşire – sunt cei care nu se îndoiesc nici o clipă de existenţa Sfintei Treimi. O mărturisesc cum pot ei – cu vorba, cu fapta – şi se fac astfel asemenea Martirilor şi Mucenicilor. Deci există şi o aurea mediocritas, în timp ce noi ziceam că doar desăvârşirea este Cărarea Împărăţiei. Dar, iată că este şi o cărare de mijloc. De aceea sunt trei categorii – Martirii, Mucenicii şi Mărturisitorii. Mărturisitorii sunt ridicaţi pe o treaptă pe care ei nu stau pentru că sunt păcătoşi ca toţi ceilalţi.

Pentru mine lucrul acesta este extrem de îmbucurător. Este un dar în plus, dar nu este uşor, pentru că trebuie să nu ai nici o îndoială. Tot ce spui, tot ce trăieşti în numele Sfintei Treimi să fie sincer, să fie adevărat, să fie viaţă, să nu fie înşelăciune, pentru că diavolul, mai ales în vremurile acestea, viclenia o foloseşte, capcanele de gândire, de simţire, te încâlceşte în ele de nu mai ştii dacă e bine sau e rău. Eu pot să spun, în nevrednicia mea, că nu sunt pe linia unui martir sau mucenic – Dumnezeu nu mi‑a dat acest dar –, însă pot să spun: „Tu ştii, Doamne, dacă am făcut bine sau am făcut rău. Şi dacă am făcut rău, scoate‑mă şi du‑mă acolo unde trebuie să fie binele!”.

„Când se va plini vremea, atunci vom vedea care este şi aportul martirajului nostru”

Doamna Aspazia, acest trecut martiric al generaţiei dumneavoastră poate aprinde în inimile tinerilor de astăzi focul dragostei pentru Adevăr?

În lumea lui Dumnezeu, nimic nu este întâmplător. Toate îşi au drumul lor. Aşa cum s‑au întâmplat lucrurile, noi am avut dreptul să spunem că nu suntem învinşi, vorba lui Radu Gyr: „Înfrânţi şi n‑am căzut deloc,/ zdrobiţi şi‑o luptă n‑am pierdut/ nicicând n‑am sângerat în lut/ şi suntem numai răni de foc”. Însă oricine ar putea să ne spună: „Ei, şi la ce v‑a folosit?”. Pentru că, până la urmă, noi ducem calvarul mai departe. Bolşevismul n‑a pierit, ci a îmbrăcat o altă formă. Vorba lui Eminescu: „Alte măşti, aceeaşi piesă”.

Dar toate îşi vor spune cuvântul lor atunci când va veni vremea, pentru că Dumnezeu lucrează prin vremi. Nu vreme în sensul de timp, de desfăşurare, pentru că noi nu‑L putem concepe pe Dumnezeu aşa, El este atemporal, este veşnic: „Eu sunt Cel ce sunt”. Aici, acum, oricum, oricând şi oriunde. Deci, atunci când se va plini vremea, atunci vom vedea care este şi aportul martirajului nostru.

Deocamdată, lumea care se apropie de noi şi vrea să ne înţeleagă, trebuie să înţeleagă că se poate traversa iadul foarte bine, condiţia fiind cea pe care a desluşit‑o părintele Paisie Aghioritul: trăieşte în iad, câtă vreme ochii sunt Sus, la Dumnezeu. Am să vă dau un reper care mi‑a venit acum în minte, ca să vedeţi că noi nu ştim exact care este adevărul adânc al martirajului nostru. Ceea ce am înţeles noi este faptul că am oferit o jertfă şi Bunul Dumnezeu a primit‑o, că diavolul a vrut să facă din noi herghelie de dobitoace şi a făcut legiune de sfinţi, prin deturnarea Domnului, bineînţeles.

„Am pus jertfa noastră sub semnul Sfintei Cruci”

Ca să înţelegeţi cât de nepătrunse sunt căile Domnului şi cât de neînţelese sunt drumurile pe care El ne poartă, să vă spun ce ne‑a uluit pe noi în aşa‑zisa revoluţie. (Noi nu spunem că a fost revoluţie pentru că nu iubim revoluţia şi nu credem în revoluţii. Ştim că revoluţia este satanică. Căderea îngerilor a fost o revoltă a lui Lucifer, care voia să fie Dumnezeu şi nu putea pentru că nu avea Cuvântul Creator.) Deci, în acel moment, pe care eu, şi nu numai eu, îl numim oră astrală – popoarele au în devenirea lor anumite momente care sunt unice, care nu seamănă cu nimic, sunt doar ele încât nu ai cu ce să le compari nici în trecut, nici în viitor; o astfel de oră astrală a fost revenirea din iadul bolşevic aşa cum s‑a făcut –, copilaşi, care au crescut cu cheia la gât pe străzile oraşelor, care nu au avut absolut nimic cu martirajul nostru, au cântat în faţa TAB‑urilor imnul pe care noi l‑am cântat, spontan, în toate închisorile, fără să învăţăm unii de la ceilalţi. Rugăciunea cu care începeau şi se terminau toate rugăciunile noastre era Cu noi este Dumnezeu, gândindu‑ne la cuvintele profetice ale lui David. Aceşti copii, care nu aveau nici o tangenţă cu realitatea noastră, au cântat atunci pe toate străzile imnul nostru – Cu noi este Dumnezeu. Noi am pus jertfa noastră sub semnul Sfintei Cruci. Cum au ştiut acei copii să meargă în faţa TAB‑urilor şi să se aşeze în formă de cruce? Deci, victoriile noastre ascunse şi neevidente s‑au evidenţiat atunci când era momentul ca România să iasă cu adevărat din baia de mârşăvie care era comunismul. N‑a fost să fie. Am ales altceva şi Dumnezeu ne‑a dat ce‑am ales.

Părintele Arsenie Boca a spus că vin vremurile care vin, care trebuie să vină: „Nu te alarma, nu te agita, nu te zbuciuma, stai liniştit şi gândeşte‑te că ceea ce vine trebuie să vină, că tu le‑ai chemat, tu le‑ai ales. Dumnezeu ţi‑a dat ce‑ai ales. Acum suportă ce‑ai ales şi suportă în linişte, în pace, dar nu oricum, ci în post şi rugăciune, ca să te poţi apăra de acest soi de demoni care vin pe capul tău!”. Şi, dacă facem ce trebuie să facem şi ce ne‑a învăţat Bunul Dumnezeu, sigur Iisus nu ne va lăsa în încercările care vin, chiar dacă diavolul este o forţă atât de mare încât este negativul iubirii divine. Dar nu el a urcat Golgota ca să ne restaureze, să ne reînfiinţeze pe noi.

Părintele Dumitru Stăniloae explică foarte frumos lucrul acesta în lucrarea lui Iisus Hristos sau restaurarea omului. Dacă am avea putere să contemplăm şi să înţelegem Patimile Mântuitorului, în toată suferinţa lor cutremurătoare, am înţelege într‑adevăr ce a însemnat restaurarea omului şi nu ne‑ar mai fi atât de greu să o luăm pe cărăruşa cea îngustă şi să o lăsăm nenumitului pe cea largă şi bătută cu diamante. Dar pentru aceasta ni se cere picul nostru de cooperare – să deschidem o uşă, doar atât. Aşa cum au zis cei din închisori: „Sunt copt, Doamne, intră în inima mea!”.

A consemnat
Flori TIULEA