Lumea Credinței nr. 9 (182), septembrie 2018

coperta LC 182

EDITORIAL – CENTENARUL MARII OSTILIZĂRI

Asta ne‑a ieșit cel mai bine: ne‑am învrăjbit cât am putut în acest sfârșit de Românie seculară! Veacul românesc rotunjit a început prin ceea ce părea imposibil: să fim toți sub același acoperiș statal, între fruntariile firești. Și când spun fruntarii mă refer la pământul moștenit, lucrat și apărat timp de generații, mă refer la limbă, la etnie (familii), la religia creștină. Adică la tot ceea ce circumscrie geografic, lingvistic și spiritual o mare masă de oameni și care îi conferă acesteia, la un moment dat, statutul de națiune. Or, acum noi nu mai suntem o națiune…

Și asta pentru că ne‑am ostilizat până la ură – care nu poate ține loc de liant. Intelectuali cu simpli știutori de carte, popi cu ONG‑uri seculariste, tineri cu bătrâni și – mai grav! – părinți cu copii, oameni cinstiți cu hoți, naționaliști cu globaliști, jandarmi „procedurali” cu demonstranți „pașnici”, capitala cu provincia, creștinii între ei, privitori la televizor cu internauți, diaspora cu țara de obârșie, dințoși cu știrbi, clarvăzători cu orbi din naștere, dascăli cu elevi, medici cu pacienți, corporatiști cu slujbași la stat, sindicaliști cu freelanceri, vegani cu omnivori, vaccinați cu nevaccinați, familiști cu inversioniști, putiniști cu atlantiști, trumpiști cu neomarxiști, ecologiști cu consumeriști, tatuați cu albinoși, motocicliști cu automobiliști, maratoniști cu reumatici, academicieni cu instalatori, plătitori de impozite cu perceptori, anorexici cu bulimici… Toți cei enumerați, și încă multe alte categorii, formează comunități. Acesta a și devenit, între timp, cuvântul‑cheie: comunitate. Adică un grup în care te regăsești pe o anumită trăsătură (caracteristică) a vieții tale, a crezului tău intim sau public. Între timp, statul român reprezentat de instituțiile sale pârâie din toate încheieturile, iar nemulțumirile cresc de la o zi la alta, surd, fără soluții la orizont. Ai zice că suntem pe punctul de a ne desprinde unii de alții, ca aisbergurile din calotele polare, sub soarele dogoritor al ostilizării reciproce…

Toate aceste fracturi au explicații, care se rezumă (reducționist, din păcate) la o stare de spirit: modernitatea. Mai precis, modul humanoidului de secol 21 de a gândi și de a se raporta la realitățile de lângă el: umane, sociale, culturale, identitare, spirituale, materiale etc. Astfel, am devenit – fiecare din noi – măsură a tuturor lucrurilor. În funcție de mine lumea există sau nu, mă încape sau nu, celălalt e bun sau nu. Iar credința devine din ce în ce mai personalizată și ea, cu interpretări proprii, cu legi „customizate”. Modernitatea vine la pachet cu revoluția comunicării fără frontiere în care ești măturat de avalanșa de informații, zvonuri, bârfe și deliruri planetare. Iar prin rețelele de socializare ai ajuns să hrănești tu însuți haosul, indiferent câtă dreptate ai avea, circumstanțial. Cuvântul tău „drept” atrage instantaneu contestații vehemente, atrage energie demolatoare, atrage ură… Și atunci? Doar pentru cele câteva like‑uri efemere merită să sporești nevroza socială omniprezentă? Merită ospiciul încă un „Napoleon” – cel care devii chiar tu, un nebun între nebuni? Sau, mai blând spus, un negustor ambulant de idei într‑un iarmaroc virtual în care nimeni, de fapt, nu cumpără nimic cu adevărat, ci toți vor să vândă?

Desigur, veți spune că acolo, pe rețele, se schimbă idei. Nimic mai fals, nu se schimbă nimic, doar se întăresc convingeri. În grupuri din ce în ce mai mici, mai radicalizate ca discurs, mai codificate, mai autarhice. Facebook/Twiter/Instagram au ridicat vălul de pe lucruri și au demonstrat că omul, în stare de maximă libertate (a conștiinței), nu este un animal social (zoon politikon), ci este un lup singuratic, orgolios și bănuitor. Ambalajul și motivația profundă a postărilor chiar nu mai poate păcăli pe nimeni: vanitate, îndreptățire de sine, marketing personal. Sau, în alte cazuri, singurătate, plictis, lehamite, gânduri sumbre (vezi excelentul documentar Dark Net care rulează pe Netflix).

Totul se îndreaptă vertiginos spre disoluția autorității de orice fel, spre pulverizarea lumii așezate ierarhic în spiritul unei minime morale, inspirate de creștinism și, mai încoace, de iluminism. Acum se naște, sub ochii noștri, ierarhia zgomotului, a contestării cu orice preț. Ajunge în vârful piramidei recunoașterii publice acela care contestă cel mai agresiv, cel mai gălăgios, cel care nu are soluții, ci doar discurs vehement. Liderii anti sunt la mare preț!

În acest punct se naște marea întrebare: mai poate fi creștinismul liantul acestei lumi românești pulverizate? Mai au Răstignitul și oamenii care Îi slujesc Lui forța de revenire pe circuit? Pe marele circuit, vreau să zic? Sau ne rezumăm la enclave bine definite, cu valori unanim acceptate, mici „parohii” virtuale în care ne izolăm și mai mult de ceilalți (izolați, la rândul lor)? Ori poate creștinismul încă are puterea de răspuns (convingător!) la toate întrebările și provocările vremurilor acestora? Și atunci el poate infiltra, iriga și impregna celelalte comunități cu valorile lui, fără a le anula pe celelalte?

Are. Însă nimic nu poate ține loc de mângâierea personală, de comunicarea directă, de strângerea de mână sau de faptele concrete. Acele fapte prin care cineva se sacrifică pentru cei mulți, prin care cineva își asumă postura de jertfă vie. Într‑o lume de orgolioși și autosuficienți, forța jertfei personale rămâne combustia surprinzătoare, cu efect garantat!

Prin Cuvânt s‑a făcut lumea, prin cuvinte se va dezintegra, rapid – asta deja putem vedea cu ochii noștri.

Însă prin fapte se poate reface lumea, prin gesturi ea poate continua. Să făptuim, zic! Cât mai putem.

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: