Revista:

După oaia rătăcită, până la capătul lumii! (II)

parintele Macarie

V‑am prezentat, în numărul trecut, câteva impresii „la cald” din Groenlanda, insula al cărei nume trebuia să fi fost Islanda, dar poate dintr‑o greșeală a celor care or fi întocmit hărțile în Evul Mediu denumirile s‑au inversat. Căci Islanda, într‑adevăr, cu gheizerele și toată clima ei ceva mai blândă, pare un rai înverzit față de ostilitatea lipsită de viață vegetală a Groenlandei. Dar nu mai contează acum aceste lucruri, ci faptul că m‑am dus până la capătul lumii în siajul duhovnicesc al Episcopului Macarie, slujitorul cu timp și fără timp al sufletelor de creștini din Nordul lumii cunoscute. Slavă Ție, Doamne!

Episcopul premiat de companiile aeriene

„Vlădica, oare câți kilometri ați călătorit în căutarea românilor ortodocși din Scandinavia?”, l‑am întrebat într‑o seară, la un pahar de vin roșu din Moldova. Omul a zâmbit. Nu mi‑am dat seama dacă era un zâmbet amar, sau unul plin de încredere… „Știți, de la compania aeriană SAS am dobândit un card auriu de călătorie, ceea ce înseamnă că am mers mulți, foarte mulți kilometri cu avionul”. Atât. Însă această simplă frază ascunde un efort inimaginabil, o voință de fier și o încredere nemărginită în Pronie. Privindu‑i chipul tânăr, țărmurit acum de o barbă care începe să capete nuanțe înspicate, ochii mi‑au alunecat pe desaga ardelenească de lână pe care o poartă tot timpul asupra lui. Ca pe niște stigmate, sau chiar ca pe o cruce, o cruce a pelerinului neobosit, aceasta este desaga Episcopului Macarie al Nordului, dusă pe umeri ca un jug. E grea, e voluminoasă, e plină cu tot felul de lucruri: Psaltirea și Biblia, iconițe, cruciulițe, cărți de rugăciune, bomboane pentru copii, prescură, anafură, agheasmă, cărți de suflet din care tot timpul citește, când are răgaz. Și cum zborurile sunt lungi, Preasfințitul și‑a creat o adevărată cultură… la înălțime! Citește atent, subliniază, memorează pasaje întregi, își completează predicile cu citate și idei noi, întâlnite în lecturile „de altitudine”. Și în nu trece nici măcar o zi, cât de lungă ar fi, fără pravila călugărească. Tare mult îl iubesc pe omul acesta!

Acatistul Mântuitorului într‑un hotel de tranzit

Sar de la una la alta… Eram la întoarcerea din Nuuk, capitala Groenlandei, pe aeroportul de tranzit din Kangerlussuaq, unde trebuia să rămânem peste noapte. A doua zi era duminică, iar acest punctișor pe harta lumii are doar un aeroport (unde aterizează toate cursele de pe continent) și atât. Am ieșit totuși în afara țarcului care delimita pista și după ce am văzut două imobile unde locuiau temporar angajații aeroportului și m‑au ciupit instantaneu herghelii de țânțari, am revenit în incinta aerogării, în sala de așteptare. Acolo se afla vlădica Macarie, cu nelipsitu‑i zâmbet pe buze: „Frate Răzvan, mâine este duminică, avionul pleacă la ora 11 și propun să facem împreună Acatistul Mântuitorului”. „Unde, Preasfinția voastră, că suntem în mijlocul pustietății, printre inuiți și turiști excentrici…?”. „În camera mea de hotel, vă aștept la ora opt. Nu mâncați nimic, să luăm măcar puțină anafură și agheasmă”. „Desigur”, am răspuns eu, însă m‑am frământat puțin înainte. Ca orice om care evită din răsputeri situațiile penibile, mă gândeam preocupat cum o să împlinim acea lucrare rugătoare, într‑un motel groenlandez, între două avioane care joacă șotronul pe Cercul Polar… Dimineața, la ora opt fix, bat la ușă. Aceasta s‑a deschis imediat, semn că celălalt era pregătit și mă aștepta. De la început m‑a frapat mirosul „camerei episcopale”… Macarie Drăgoi adusese cu el mirosul camerei țărănești de la Spermezeul natal din Munții Țibleșului, mirosul acela îmbibat cu merele puse la iernat, urme vagi de tămâie, aromă de prescuri (miroase aparte făina lor), și ulei de candelă care arde în tăcere. Așa mirosea într‑o cameră de hotel din Groenlanda, iar eu m‑am blocat. Parcă eram în România eternă, cu un om zâmbitor în față, iar timpul și spațiul se anulaseră reciproc. Pregustare a „timpului lui Dumnezeu”? Cine știe? Oricum, m‑am lăsat în grija Episcopului, care a scos din buzunar smartphone‑ul pe care avea toate slujbele, acatistele și paraclisele. Am zâmbit și eu, însă nu m‑a deranjat defel acest device al modernității, acest mesager al viitorului plantat în timpul etern al rugăciunii. Vlădica a rostit rugăciunile începătoare, iar apoi mi‑a transmis telefonul, pe care curgea domol acatistul. Citeam și parcă vedeam „de sus” acea încăpere: doi bărbați cu fața la icoanele și crucea “de campanie“, în mijlocul unei spațiu imens, stâncos de pe margini și acoperit în rest de gheață, rostind cu evlavie neprefăcută (de ochii cui să te mai prefaci acolo?!), cu voce emoționată, cuvintele rugăciunii. Cuvinte calde, dospite odinioară în inima Părinților insuflați de Duhul, cuvinte balsam, cuvinte hrană, cuvinte vii. A trebuit să călătoresc mii de kilometri pentru a trăi cel mai intens acatist din viața mea – lucru care, teoretic, îmi era oricând la îndemână în țară. Dar așa este logica Dumnezeului Celui Viu: te poartă prin lume și prin tine însuți pentru a ateriza, în final, în cel mai îndepărtat aeroport din univers, care este propria inimă!

Foca cea de toate zilele

Mă întreb și acum ce a fost în mintea primilor oameni care au pus piciorul pe acest tărâm ostil vieții și care au stabilit că: „DA ! Acesta este locul în care vrem noi să trăim”?! Că or fi fost eschimoși din America de Nord în căutare de pește și vânat, că au fost oamenii lui Erik cel Roșu, fiul unei căpetenii vikinge alungat din Islanda peste mare – cert este că primii oameni au debarcat și s‑au stabilit aici, pe aceste țărmuri stâncoase, acum peste 1000 de ani. Dar în virtutea cărei percepții optimiste și‑au întins ei corturile aici și au decis că aceasta este noua lor țară? O țară primitoare, un pământ care să le ofere cele trebuincioase traiului?

Prima încercare de colonizare europeană s‑a sfârșit tragic, la jumătatea secolului al 15‑lea. Recent a fost descoperită o grotă în care trei tinere femei și un bebeluș și‑au găsit sfârșitul. Cu semne vizibile de malnutriție, au murit în timpul unei mici glaciațiuni care a avut loc la jumătatea mileniului trecut. Vara polară, chiar dacă e scurtă, tot îți acordă răgazul de a aduna provizii pentru iarnă, însă absența lunilor „calde” este garanția extincției vieții umane. Așa se face că timp de alte câteva secole aici au trăit numai câteva triburi de eschimoși (inuiți), mult mai adaptați condițiilor extreme. Europenii s‑au întors în veacul al 18‑lea, atunci când misionarii creștini au debarcat, hotărâți, pe aceste țărmuri ostile. Însă revenirea a fost în forță! Hans Poulsen Egede (1686‑1758) a fost un misionar norvegian de confesiune luterană, supranumit A postolul Groenlandei. El a trecut la încreștinarea inuiților care locuiau insula și care erau legatarii unor tradiții șamanice veritabile. Egede a fondat așezarea Godthåb (numită astăzi Nuuk), devenită mai târziu capitala Groenlandei. În 1724 a botezat primii copii, însă partea cea mai inedită a lucrării lui a fost traducerea Rugăciunii Domnești, Tatăl nostru. Cum în Groenlanda eschimoșii nu cunoșteau cerealele, așadar nici pâinea, inventivul misionar a înlocuit‑o cu… foca. Așadar a rezultat următoarea frază, rostită și astăzi cu evlavie inuită: „Foca noastră cea de toate zilele, dă‑ne‑o nouă astăzi…”. Oricum, misionarul a învățat limba localnicilor și aceștia au putut auzi și înțelege cuvintele Evangheliei mai repede decât strămoșii noștri, care auzeau slujbele creștinești fie în greacă, fie în slavonă. Am fost un popor chinuit, deși inuiții păreau cei chinuiți…

Claudiu și Pilunkuaq

ADN ‑ul românesc este împrăștiat pe toate meridianele Pământului! Avem o acoperire globală în ceea ce privește sămânța românească, iar combinațiile par nesfârșite. Cu acest gând am pășit în apartamentul modern al lui Claudiu Găuruș, un român de lângă Târgu Mureș, care a plecat acum zece ani să‑și caute norocul în lume. A plecat de bine? Cu siguranță că nu, însă acum a realizat la Cercul Polar o frumoasă familie mixtă, cu doi copii adorabili. Surpriza a fost însă soția lui, Pilunkuaq, o frumoasă (literalmente) inuită, care s‑a îndrăgostit de românul nostru.

Pe atunci, acesta lucra ca bodyguard într‑un local de pe insulă, iar faima lui nu era grozavă căci la orele mici trebuia să scoată turbulenții din incintă. Iar aceștia erau, de cele mai multe ori, destul de avariați de alcool… În aceste condiții, familia inuită nu a fost de acord cu căsătoria, însă Claudiu, prin voință și credință, și‑a schimbat meseria și s‑a apucat de construcții. Acum îi merge foarte bine, mai ales datorită faptului că insula are o dezvoltare imobiliară fără precedent, iar el a câștigat bani și un nume bun, astfel încât tatăl fetei nu a mai avut nimic de comentat. Copiii și i‑a botezat în cultul luteran (era singura ofertă confesională), însă sufletul lui a rămas profund ortodox. Mai vin și în țară, cu toții, iar copiii sunt fascinați de România – cu toată oferta ei estivală. Cel mai greu îl apasă dorul de mamă, însă acum există mijloace de comunicare moderne… Episcopul Macarie le‑a pășit pragul pentru a doua oară, i‑a mângâiat cu vorbe calde, iar copiilor le‑a adus daruri creștinești.

Văzând această familie rostuită la capătul lumii, nu poți să nu te minunezi de grija pe care Dumnezeu o poartă fiecărui suflet în parte. Și, de asemenea, nu poți să nu remarci faptul că dragostea este cel mai puternic liant transcontinental, iar credința temeluiește ceea ce oamenii vor să ridice din nimic, sau chiar în pofida evidențelor: o familie fericită!

Groenlanda asta mi‑a mers la inimă, m‑a încălzit și m‑a întărit: îmi voi sfârși zilele ca familist ortodox, în România. Așa cum e ea…

Răzvan BUCUROIU