LOADING

Type to search

Respirând sfințenia Muntelui

Respirând sfințenia Muntelui

Share
Muntele Athos

A scrie ceva despre Sfântul Munte Athos este ca și cum ai încerca să atingi cerul, tu pământean fiind, iar a vorbi despre aceste minunății sfinte este ca și cum te‑ai fi învrednicit de o descoperire dumnezeiască, rămânând mut de uimire, neputând a grăi despre ceea ce este dincolo de cuvinte, cum ar spune un foarte bun și duhovnicesc Părinte.

Pentru mine, orice pelerinaj făcut în Grădina Maicii Domnului este ca o sărbătoare a Paștilor, pentru că, după o slujbă de priveghere de toată noaptea, plină de lumină, cum s‑a întâmplat, bunăoară, și anul acesta, de Schimbarea la Față, în Schitul românesc Prodromu, urmează ceea ce știți: săptămâna luminată
a Paștilor. Care, în Sfântul Munte Athos, s‑ar traduce sau ar însemna peregrinări pe la mânăstirile și schiturile de aici, cu moaștele sfinte și icoanele nenumărate, făcătoare de minuni. Dar ceea ce ne copleșește este vizitarea chiliilor pustnicești și întâlnirea cu nevoitorii, cu sihaștrii nevoitori de aici, adevărați bărbați duhovnicești, purtători de Duhul Sfânt, a căror înțelepciune covârșește și depășește orice cuvânt și imaginație. Și totuși! Când scriem aceste rânduri, aflându‑ne la Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Kapsala, pentru noi timpul încetează să mai curgă, aflându‑ne cumva în afara lui, în atemporalitate. Iar amintirile ne inundă, căci ne aducem aminte (de parcă a fost ieri) de ziua în care am bătut la ușa acestei Chilii (care, de fapt, nu avea uși), dar care era veșnic deschisă, împreună cu fratele meu de atunci, ieromonahul Petroniu Cobzaru, Gheronda de astăzi, un om pe care de‑abia îl cunoscusem,
dar pe care aveam să‑l îndrăgesc pentru tot restul vieții.

Monahul Meletie – veșnică să‑i fie pomenirea! – îi primea pe toți cu o ospitalitate paradigmatică, într‑o sărăcie lucie, despre care vorbeau toți, într‑un fel sau altul, dar care se pricepea la oameni. Nu s‑a atașat de nimeni foarte mult și, cu multă greutate, abia de Părintele Petroniu Cobzaru, cunoscându‑l și punându‑l îndelung la încercare. Așa încât Petroniu l‑a considerat ca pe un adevărat fiu al său duhovnicesc, iar acesta ca pe propriul său părinte duhovnicesc.

Părintele Petroniu Cobzaru a intrat atunci, pentru prima dată, în Sfântul Munte Athos și a și rămas. Iar eu, ca‑ntr‑o mare, grea și de nebiruit ispită, m‑am întors în țară să continui studiile teologice abia începute. De atunci, am rămas cu sentimentul unei mari pierderi sau cu „nostalgia paradisului” pierdut, al lui Nichifor Crainic. De aceea și reveneam, ori de câte ori aveam ocazia, doar la Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Kapsala, atât ca Stareț, cât și ca Episcop, mai târziu, neștiind că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe avea să fie ocrotitorul Eparhiei pe care o păstoresc astăzi, adică cea a Giurgiului.

Chilia bătrânului monah Meletie Românul

Am avut multe și negrăite bucurii aici, la Chilia bătrânului monah Meletie Românul, care, novice fiind, mă purta pe la hramuri și punea să îi sap grădina desțelenită. Tot el mi‑a povestit despre bătrânul văzător de la Chilia de la Colciu, bătrânul Dionisie Ignat, pe care am dorit mult să‑l cunosc și să mă spovedesc lui, lucru care s‑a și întâmplat, iar în scaunul spovedaniei spunându‑mi cu exactitate anul și data la care aveam să fiu hirotonit, ales și hirotonoit Episcop la Patriarhie, în preajma Sărbătorii Sfintei Parascheva, în anul 2000. Asta s‑a și întâmplat, întocmai după cele prevestite de către Părintele Dionisie Ignat – un om bun și blând, despre care toți spuneau că a fost un adevărat sfânt. Iar eu astăzi zic: „Amin!”.

Bătrânul Meletie pleca adeseori de la Chilie, uneori reușind să ajungă foarte, foarte departe, chiar fără acte, în țară, la Schitul Darvari din Capitală, unde ucenicul care îi desțelenise grădina a devenit, între timp, Stareț și Episcop. După mutarea sa la Ceruri, Dumnezeu a rânduit însă ca ucenicul jertfelnic Petroniu Cobzaru – și foarte atașat Chiliei lui Meletie Românul – să fie hirotonit.

Bătrânul Meletie, prin așezarea sa și prin răbdarea pe care a făcut‑o la Chilia Sfântului Gheorghe din Kapsala, a salvat astfel Chilia de la grecii care o voiau, cu orice preț.

Cu voia Părinților Pantocratorini, de care depinde această Chilie, în vremea vrednicului de pomenire Stareț Visarion, blândul Stareț Visarion, Părintele Petroniu Cobzaru a fost hirotonit în Mânăstirea Pantocratorului, pe seama Chiliei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Sărbătoarea Icoanei Gherontissa, adică a Stareței.

Amintirile mă copleșesc și mă întreb: sunt, oare, la Chilia de altădată, de acum mai bine de 25 de ani, care nu avea chipul și înfățișarea de astăzi? Imaginile pe care le parcurg, imaginile care se pregătesc spre a vedea tiparul, vorbesc de la sine și grăiesc mult despre grija și dragostea Părintelui Petroniu și a ucenicului său Gheorghe și a acelor ctitori și miluitori față de această Chilie românească. Dar astăzi nici chipul Gherondei, al lui Gheronda Petroniu, nu mai este același, fiind mult încărunțit, cu barba‑i mare și stufoasă, dar cu chipul la fel de senin ca întotdeauna. Deși făptura i s‑a șubrezit de‑atâtea osteneli
și nevoințe, despre care îmi povestea adeseori în scurtele mele șederi de‑aici, de la Chilie (despre ispitele de noapte, când își împacheta lucrurile și se gândea să plece în țară și abia spre dimineață reușea să le biruiască și să se liniștească și să le despacheteze), totuși chipul său a rămas același: frumos, radiază lumină și bucurie, iar spusele‑i – totdeauna înțelepciune – mult m‑au folosit în viața mea de Stareț și Arhiereu, prietenia de care m‑a făcut părtaș și la care m‑a învrednicit Părintele, monahul evlavios, răbdător, înțelept, devenit – pe bună dreptate! – Gheronda Petroniu. De aceea se bucură de foarte mulți fii duhovnicești, dar și de mulți pelerini, care, cunoscându‑l mai bine, dincolo de vorba‑i bărbătească și aspră, tăioasă uneori, care nu îngăduie ezitările și lâncezeala, ascunde totuși o bunătate fără de margini, de om jertfelnic și altruist, fidel credinței și conștient de misiunea pe care Bunul Dumnezeu și Maica Domnului i‑au încredințat‑o aici, în Muntele cel Sfânt Athos, în Kapsala românească, cu multele ei chilii și părinți duhovnicești, pricepuți, care restaurează toate aceste ruine care altădată erau gospodărite de români, de oameni sfinți, simpli, care trăiau, de asemenea, în mare simplitate și sărăcie, dar nu în sărăcia duhului, și cărora monahii trăitori de astăzi, în fața cărora ne plecăm cu umilință, cerându‑le rugăciunile, se străduiesc să le urmeze.

La Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

Aici, la Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, am slujit la o priveghere de toată noaptea, făcută după Tipicul Aghiorit (slujba a început – sau privegherea a început – la orele 17 și – cu mici întreruperi – s‑a terminat a doua zi, la prânz – către prânz –, încheindu‑se cu agapa), slujbă supravegheată foarte atent de un Tipicar adus pentru lucrul acesta de către chiar Părintele Petroniu, de la Chilia Burazeri, pe care eu și multîncercatul stareț Melchisedec al Putnei l‑am ascultat cu smerenie.

Aici, la Chilia Sfântului Gheorghe, am întâlnit mulți români, în adevăratul sens al cuvântului, oameni cu rosturi diferite, unde diferențele de stare materială, socială ori culturală sunt nivelate cu multă, cu multă înțelepciune (aș putea spune) și asprime duhovnicească, în același timp, de către Gheronda Petroniu. Cunosc foarte multe personalități, cu rosturi înalte, care au fost puse în genunchi la slujbele de noapte de către Părintele, să citească la strană și să se roage. Aici și‑au depășit toți prejudecățile, aroganța, trufia, aici au reușit să se regăsească ca oameni, înainte de toate. Scriu asta pentru că eu cunosc oameni care revin în Sfântul Munte Athos nu doar datorită chemării Muntelui Sfânt, ci și datorită dorinței de a‑l revedea și de a revedea Chilia Sfântului Gheorghe și de a‑l reîntâlni pe Părintele Petroniu, care – după cum spunea femeia de la fântâna din Sihar, la întâlnirea cu Mântuitorul – mi‑a spus toate (sau ne‑a spus toate) așa cum au fost ele.

Sunt convins că fiecare dintre cititorii acestor rânduri are amintiri frumoase, de neuitat, din Sfântul Munte Athos și din întâlnirile cu Părinții athoniți. Aceste amintiri de neșters devin, cu timpul, icoane de urmat, așa după cum chipurile înfățișate de iconari, în icoane, devin sfinte prin sfințirea lor. Tot așa și aceste amintiri, aduceri aminte, ne fac să credem că totul este cu putință în familiile noastre, în viețile noastre, în societatea românească, datorită celor care au ales să trăiască în alt loc, în acest loc sfânt, dar întotdeauna cu gândul la Cer, la Împărăția lui Dumnezeu.

Ne încredințăm, așadar, rugăciunilor acestor următori ai luptelor duhovnicești, următori ai sfinților, și nădăjduim ca, pentru rugăciunile Maicii Domnului și ale Sfinților Părinți care s‑au nevoit în Muntele cel Sfânt al Athosului, să ne mântuim cu toții. Amin.

Episcopul Ambrozie al Giurgiului