Revista:

„Studiul” împreună

evocare Paul Gherasim la Lainici

Zilele trecute, la Sfânta Mânăstire Lainici din defileul Jiului, ne‑am adunat o ceată de creștini din generații și profesii diferite spre a‑l evoca pe cel care a fost pictorul Paul Gherasim (1925‑2016), la doi ani de la trecerea sa la Domnul – omul care a întruchipat ceea ce românii au, poate, cel mai puțin: comuniunea.

Întâlnirea duhovnicească a fost pusă la cale de tânărul arhitect Marius Pandele, cel alături de care Paul Gherasim a gândit și întruchipat acel număr impresionant de publicații, care au apărut după trecerea la Domnul a artistului nonagenar. I s‑au alăturat și au dat curs gândului său minunat: gazdele, în frunte cu arhimandritul Mânăstirii Lainici, părintele Ioachim și obștea, părintele profesor Constantin Coman (însoțit de presbitera Garoafa Coman), profesorii Dan Mohanu (alături de doamna sa, Ileana Mohanu), Andrei Rosetti, istoricii de artă Oliv Mircea, Vladimir Bulat, pictorii Horea Paștina, Ion Grigorescu, Constantin Ritivoiu și Marian Dobre, meșterul crucifer Teodor Bindea, rudele Liviu și Ioana Pavelescu (nepoții lui Paul Gherasim), jurnalistele Teodora Stanciu și Oana Enăchescu, precum și un grup numeros de tineri deștepți și frumoși din Timișoara, Brașov și București.

Au fost două zile de evocări, analize, proiecții, rememorări și – nu în ultimul rând – de rugăciuni, pentru buna așezare a celui care ne‑a adunat împreună, Paul Gherasim și soția sa, Steliana‑Maria, care s‑au pomenit printr‑o slujbă de parastas în ziua de sâmbătă, de către un sobor de slujitori ai altarului, și de cei care s‑au adunat la Lainici, pentru ceea ce s‑a numit „Scrierile, cuvintele și lucrările lui Paul Gherasim” (10‑11 august). Tot atunci s‑a lansat publicația omonimă, editată de Asociația „Studiul”, cu sprijinul frăției de la Mânăstirea Lainici.

S‑a pus temelia unei asociații – „Studiul”

Ar fi multe de spus, de analizat în urma acestei întâlniri, dar lucrul cel mai important, cred, care trebuie consemnat este că anume minunata lucrare pe care a lăsat‑o Paul Gherasim ne‑a adunat laolaltă și ne inspiră să rămânem întru sporirea cu folos a acesteia. Tot în aceste zile s‑a pus temelia unei asociații – „Studiul”– prezentate de către Marius Pandele, Dan Mohanu și Andrei Rosetti, dar care va putea crește doar dacă noi, cei prezenți (și alții), vom fi alături cu fapta, cu umărul care trebuie pus la a duce mai departe analiza operei și receptării lucrării lui Paul Gherasim.

Trebuie să înțelegem că nu atât pictura sau creația poetică sunt importante, esențiale, cât imagologia forjată de omul Paul Gherasim asupra culturii creștine, a țăranului român, a felului în care s‑a format(at) simbioza dintre tradiție și cultura contemporană îmbisericită. Este, cred, peremptoriu a se pune anume acest accent: cultura îmbisericită. Căci modernitatea europeană a corodat și împuținat prin anihilare anume cultura care își trăgea sevele din tradiția creștină, bimilenară. Paul Gherasim, cu spiritul său fin, cu tact și pricepere harică (am spune), a vorbit sistematic despre aceste lucruri și a arătat prin propriul său exemplu cum trebuie să fie și ce funcție mai poate avea într‑o lume secularizată cultura îmbisericită. A lăsat o pictură și o poezie încă neînțelese, neanalizate, neasimilate de societatea noastră în continuă evoluție tehnologică, și a cărei degringoladă afectează poate cel mai mult sufletele tinere, neformate la școala trecutului, ci „adăpate” doar de cea a prezentului. Or, întreaga cultură europeană este o creație a creștinismului, a evoluției sale, cu salturi și coborâșuri, cu minunatele sale sinteze, cum s‑au cristalizat acestea de la Padova până la Rostov.

Paul Gherasim ne veghează din ceruri! Lucrul acesta nici nu trebuie demonstrat, căci este vădit prin oamenii care au stat în preajma sa, prin membrii Grupului „Prolog”, prin urmașii săi duhovnicești, al căror număr este greu de stabilit, și care, sunt sigur de asta, îi vor duce prin credință mai departe lucrarea, și care au nevoie de ajutor de la Dumnezeu, așa cum întreaga viață a lui Paul Gherasim a fost călăuzită de Bunul și Milostivul Dumnezeu!

Spre a înțelege fie și sumar cum a fost acest om, Paul Gherasim, propun la capătul acestor însemnări a se ceti cu luare‑aminte ultimul interviu oferit de el Revistei Lumea Monahilor, apărut cu puțină vreme înainte ca pictorul să se mute la Domnul.

Vladimir BULAT

Cuvântul de întâmpinare al arhimandritului Ioachim, stareţul Mânăstirii Lainici, la Colocviul „Scrierile, cuvintele și lucrările lui Paul Gherasim” din 10‑11 august 2018

Dragi invitați,

În primul rând vă urez bine ați venit în Mânăstirea Lainici și vă mulțumesc pentru că ați ales acest loc pentru pomenirea și aducerea aminte a pictorului Paul Gherasim – acest mare român, veritabil iubitor și restaurator de cultură românească creștină.

Nu eu sunt cel mai îndrituit să vorbesc despre creaţia acestui maestru al penelului – se vor găsi printre dumneavoastră, desigur, cunoscători mai buni ai artei domnului Paul. De aceea o să vă spun doar câteva vorbe despre întâlnirile mele cu el.

Eu l‑am cunoscut mult prea târziu – abia în anul 2014 – şi asta tot grație unor iubitori de artă: domnii Boiangiu și Suciu (care organizaseră câteva expoziții în Târgu Jiu, Curtișoara, Mânăstirea Hurezi etc. şi îl cunoşteau mai bine). Deja domnul Paul se apropia de 90 de ani şi, din pricina vârstei, nu se mai putea deplasa, dar ne‑a primit cu bucurie neascunsă în casa sa. Iar casa era de o simplitate ameţitoare care mă făcea să mă gândesc la odăile bunicului de la ţară, în care mă simţeam atât de bine…

Am tăifăsuit mai bine de un ceas şi jumătate fără să ne dăm seama de scurgerea timpului şi mi‑aduc aminte că ar fi vrut să m‑ajute să fac un muzeu la demisolul noii clopotniţe, dar din păcate n‑a fost să se‑mplinească această năzuinţă a noastră, căci el a plecat să se‑ntâlnească cu Dumnezeu.

A rămas însă de atunci în inima mea şi‑l port mereu în rugăciune. Părintele Teofil spunea că inima lui a cunoscut numai intrări, nu și ieșiri. Acelaşi lucru am simțit și eu în privința domnului Paul, căci mi‑au rămas la suflet întâlnirile cu el; l‑am revăzut încă o dată, mai înainte de a se muta la cer. Şi, cum nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta – ba mai mult, „nimeni nu este întâmplător lângă tine!” –, socotesc că întâlnirile mele cu el mi‑au adus câştig duhovnicesc, căci m‑am folosit mult de simplitatea acestui creştin iubitor de frumos. Păcat că timpul nu ne‑a mai îngăduit alte asemenea clipe de răsfăţ spiritual! Îi fericesc însă pe cei de la Mânăstirea Stavropoleos, care s‑au bucurat atâția ani de aşa un om drag! Aş zice că el a fost chiar ctitorul din umbră al „Stavropoleosului post‑decembrist”. Mi‑aş fi dorit şi eu pe cineva ca domnul Paul Gherasim aici, la mânăstire!

Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că noi, oamenii, luăm dincolo cu noi doar ceea ce am făcut altora, nu ceea ce am făcut pentru noi. Aşadar, orice om rămâne veşnic prin ceea ce lasă celorlalţi. Aşijderea se va întâmpla şi cu operele pictorului Paul Gherasim, care‑l vor înveşnici şi‑l vor apăra de ne‑uitare. Tot din ne‑uitare v‑aţi adunat şi voi astăzi aici, ca să‑i cinstiţi memoria, căci acum o săptămână (3 august) s‑au împlinit doi ani de la mutarea sa la Domnul.

Paul Gherasim. Bun creştin şi adevărat om de artă

Mâine, după Sfânta Liturghie, o să‑i facem parastas: lui şi soţiei sale, Steliana‑Maria, la care ţinea atât de mult. Mărturisesc că puţini oameni am întâlnit în viaţa aceasta care să aibă aşa mare părere de rău că şi‑au supărat soţiile, precum domnul Paul Gherasim! M‑a rugat şi pe mine să mă rog pentru ea, căci se temea să n‑o fi mâhnit în timpul vieţii cu obiceiurile sale (de artist).

E foarte bine că aţi găsit răgazul aducerii aminte de cineva care nu mai este printre noi. Aceasta înseamnă că relaţiile dintre noi nu se sfârşesc aici, odată cu moartea noastră, ci ele continuă şi în lumea de dincolo.

Ne‑am întâlnit aici şi acum pentru a învia memoria celui care a fost în această lume pictorul Paul Gherasim. Bun creştin şi adevărat om de artă. Spun „adevărat” pentru că numai despre cei care încearcă să‑L imite pe Dumnezeu – singurul creator în artă – se poate grăi astfel. Căci arta este „un cântec căzut din rai pe care numai Dumnezeu – Creatorul îl poate compune”. Restul este imitație, în raport cu harul primit. Însă, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atâta începi să dobândeşti „asemănarea” cu El. Dar fără bine, fără kalos, nu poţi să te apropii de Cel care te‑a creat. Paul Gherasim însă a fost unul dintre aceia care a iubit kalos‑ul şi Logos‑ul. Cred că de aceea a şi ctitorit „ProLogul”, ca o pregustare a Logosului divin. Paul a înţeles cu multă vreme în urmă că scopul său era îndumnezeirea (theosis) şi, de aceea, toată viaţa a fost un iubitor al lui „Alfa” și „Omega”.

A mai fost şi un mare iubitor de muzică psaltică, într‑atât încât devenise şi isonar la Stavropoleos, în amurgul vieţii sale. De fapt, se ştie că cei mai buni isonari sunt cei trecuţi de 50 de ani! Iubea muzica bizantină atât de mult încât se mâhnea ori de câte ori auzea că se cântă polifonic în biserică!

Pentru că a fost un iubitor al tăcerii şi simplităţii, se poate spune că Paul Gherasim a ajuns la acea stare a „casnicilor lui Dumnezeu”. (Şi) de aceea mi‑aş dori să văd că dumneavoastră îi duceţi mai departe şi trăirea, nu doar arta şi creaţia. Toți cei care suntem aici l‑am iubit – și îl iubim – pe Paul Gherasim, şi nădăjduiesc că îl pomeniţi în rugăciunile voastre, aşa încât veșnică și luminată să‑i fie pomenirea. Amin!

Mărturii ale participanților la Colocviu

Părintele profesor Constantin Coman:

A fost un adevărat avva al picturii şi un model de smerenie în artă şi viaţă. Bucuria cu care te primea în „chilia” sa de la etajul al nouălea dovedea nevicleşugul inimii sale. Spun chilie pentru că domnul Paul trăia într‑un apartament simplu, auster, călugăresc, cu o scoarță pe peretele de care‑şi avea lipit patul, cu o icoană veche pe lemn și una pe sticlă, cu câteva scaune mici, cu o ladă țărănească, cu cruce și pristornice. Şi cu o bibliotecă mică. Mică pentru că îşi împărțise multele cărți. (Filocalia însă încă trona, cu cele 12 volume albe ale sale).

Domnul Paul Gherasim a avut știința tăcerii. A grăit mereu puțin, ori chiar deloc. De aceea n‑a avut nevoie de căinţă pentru cuvintele rostite vreodată. Paul Gherasim a fost un pustnic în lume. Un mirean cu viață bineplăcută lui Dumnezeu pentru asceza vieții și pentru acrivia plinirii poruncilor dumnezeiești. Aidoma părinţilor din Pateric, el s‑a silit întreaga viaţă să‑i vadă pe toți oamenii ca pe unul singur. Bisericesc până la respectarea scrupuloasă a rânduielilor, nu căta la faţa omului când avea ceva de spus: nici a ucenicilor apropiaţi, dar nici a celor mari – preoți, stareți ori chiar Episcopi…

Pentru toate acestea – şi încă multe altele nerostite –, domnul Paul Gherasim îmi întărește convingerea că cineva poate ajunge avvă fără a fi neapărat monah sau preot. Iar fiii săi duhovnicești pot mărturisi asta…

Marius Pandele (organizatorul acestui colocviu şi ucenic apropiat al maestrului):

Ultimele cuvinte ale domnului Paul Gherasim la care am fost martor – Să fim împreună! Doamne‑ajută! – au dat naștere acestei întâlniri între generații și sunt temelia unei împreună‑lucrări. A fost un bun prilej pentru tineri să descopere măcar în parte „scrierile, cuvintele şi lucrările lui Paul Gherasim”, prezentate într‑o manieră biografică și de studiu al operei de către cei care l‑au cunoscut. Mulţumesc părintelui stareţ, arhimandritul Ioachim Pîrvulescu, că a făcut să se întâmple acest lucru pe tărâmul de cuminţenie de la Lainici.

Maria Panait:

Ne‑am apropiat nu numai de Paul Gherasim, ci și de Mânăstirea Lainici. Şi de Sfântul Irodion. Mult mi‑au plăcut bolţile de lumină din pictura sa. O pictură care emană spiritualitate, dar una nedefinită concret, care lasă loc minţii şi sufletului să urce către Dumnezeu. Şi iarăşi mult îmi place (fiinţial) calea aleasă de acest pictor de a vedea şi străvedea lucrurile. Arta de a fi om.

Claudia Popescu:

Am rămas cu gândul luminii… Al luminii blânde din picturile lui Paul Gherasim, o lumină care curățește privirea, odihnește inima și care‑ţi dăruieşte o clipă de cer. O lumină în care suntem împreună, acum și pururea.

Ana Secuiu:

Îmi place mult Paul Gherasim pentru că a folosit – în viaţă şi în artă – cu atenție cuvintele şi n‑a desconsiderat tăcerea. Pictura lui foloseşte şi câteva cuvinte. Puţine, dar mereu însemnate. O să tânjesc după zilele petrecute la mânăstire.

Andrei Rosetti (pictor, profesor de Arte vizuale):

L‑am întâlnit pe Paul Gherasim în mai multe rânduri. Încerc și azi să pătrund înțelesuri ale unor cuvinte, fapte, lucrări ce sunt în legătură cu domnia sa (știu, ar fi preferat să i se spună simplu, Paul). Nu mă gândesc doar la ce a reușit să îmi transmită mie, ci la urmele pilduitoare pe care ni le‑a lăsat tuturor. Pictura sa, gânduri și note, convorbiri, gruparea PROLOG, expozițiile de artă comparată sau cele dedicate unor anume autori precum Andreescu, Luchian, Țuculescu, cărțile publicate în ultimii ani de viață și câte altele.

Avem uneori pornirea de a privi cu un fel de superioritate generațiile celor mai vârstnici sau ale înaintașilor. Faptul că avem acces la achiziții ale tehnologiei, la care bunicii noștri nu visau, ne face să credem grăbiți că Platon, Shakespeare, Ioan Gură de Aur nu prea mai au ce să ne spună. Am întâlnit câțiva oameni din generația lui Paul Gherasim în fața cărora mi‑a fost limpede că pe măsură ce pleacă de lângă noi pierdem martori.

Paul Gherasim a avut conștiința apartenenței sale nu doar la o generație, ci la o lume, la altă frecvență a mișcării istoriei. În una din convorbirile noastre din ultimii săi ani de viață a insistat asupra gândului că este martor, că a experiat lumea asta de la începuturile ei. Pare mult să spui acest lucru. Paul Gherasim a crescut într‑un sat bucovinean unde se trăia ca în vremurile lui Moise sau David. Traiul omului era același. Un avion al poștei care trecea pe deasupra satului era singurul semn al trecerii timpului peste această lume. Oamenii satului știau atunci că e ora 12. La finele vieții sale totul în jur era schimbat. Trăia acum la etajul nouă într‑un bloc din Titan. Totuși, părea să nu fi fost deturnat nici de bombardamente, nici de ideologii și totalitarism, nici de pătrunderea televiziunii, a telefoniei mobile sau a internetului în viața noastră de zi cu zi, deși le văzuse pe toate.

Nu se raporta cu superioritate la trecut, ci cu iubire și sfială. Privea cu îngrijorare prezentul. A cunoscut foarte bine domeniul picturii (de la Altamira până azi). Vorbea adesea despre neputințe și trepte, daruri și gusturi. Înțelegea totul prin darul minții care vede, iar competența sa recunoscută era mai cu seamă aceea de pictor. Spunea însă că atunci când pierzi darul credinței îl pierzi și pe cel al vederii și era mereu preocupat de darul deosebirii. Cred că ceea ce a lăsat în urmă ne este folositor, este spre întărirea noastră (se întăreau unii pe alții odinioară și mucenicii din lacul înghețat din Sevastia).