LOADING

Type to search

Lumea credintei nr. 11 (100), noiembrie 2011

Lumea credintei nr. 11 (100), noiembrie 2011

Share

EDITORIAL    –  SUNT UN OM FERICIT!

Ce uşor, ce fermecător, ce firesc sună: numărul 100! Rotund, lin, plin de semnificaţii. Ce găsim în spatele acestei o sută de numere? Opt ani şi jumătate de muncă asiduă, încrezătoare în Domnul ca Logos Întrupat şi în steaua noastră profesională, fără abatere. Nimeni dintre noi, dintre cei care am început revista, nu se credea în stare de o asemenea tenacitate, de o asemenea înverşunată trudă. Apoi au început să curgă paginile în şuvoi, unele după altele, subiectele, imaginile, interviurile, ştirile, comentariile, campaniile. În total, 8.000 de pagini (aproape un metru de raft), zeci de mii de poze cu tot atâtea zeci de mii de kilometri parcurşi (numai eu am „tocat” trei maşini pe drumurile României şi ale Balcanilor), mii şi mii de articole, sute şi sute de semnatari. Îi aveţi pe toţi, adunaţi în acest număr pe o listă a onoarei presei îmbisericite. Aproape 2,2 milioane de exemplare au fost puse în circulaţie, pe tot cuprinsul ţării, în diaspora europeană şi nord-americană, în Ţara Sfântă, la Muntele Athos. Adică peste tot pe unde românii îşi caută trăirea şi fervoarea creştin-ortodoxă! I‑am însoţit permanent pe aceşti oameni, ca nişte ghizi credincioşi, le-am fost – zic ei – de un real folos. Dar mai ales ei nouă. Cum? Prin tot ceea ce ne-au povestit ulterior, prin minunile contemplate, prin schimbul uluitor de trăiri, de fapte şi întâmplări ieşite din comun, prin pistele duhovniceşti pe care ne-au aşezat. Împreună am pus la cale şi am scris lumea credinţei, ne-am făcut-o cunoscută nouă şi am împărtăşit-o celorlalţi. Dar ce lume, fraţilor! Ce bogăţie, ce splendoare, cât parfum, ce jertfă, câtă slavă conţinută în gesturi simple, în zidiri, ori într-o simplă metanie…! Ce sumă de frumuseţi! Apoi, pentru mine şi familia mea – o minune intrată deja în prelungiri. Băieţelul nostru a crescut de mic în cerdacul mânăstirilor şi în atmosfera chiliilor cu damf de busuioc. A cunoscut lumea călugărească şi preoţească laolaltă cu noi, cei mari. Şi nouă ni s-a deschis această lume, pe care nu o ştiam aşa. Ce bine am fost primiţi, peste tot! Imaginaţi‑vă ce lucru minunat este să te „plimbi” liber printre monahi, să stai de vorbă cu asceţi adevăraţi, cu performeri ai duhului, să umbli printre preoţi hăruiţi, şi toată această lume – codificată pentru alţii – să ţi se deschidă firesc, total binevoitoare! Nu speriată de elanul dezvăluirilor din presa de scandal, nu timorată de ighemoniconul (protocolul) care însoţeşte prezenţa vreunui arhiereu cu suită lărgită, nu interesată de promisiunile vreunui potentat al momentului. Nu! Pur şi simplu am fost primiţi ca unii de-ai lor, însă fără să le fim aidoma… Nu cred că în viaţa asta există recompensă mai mare ca această delicată curtoazie monahală şi sacerdotală, care „bate” orice protocol lumesc sau orice primire cu covor roşu, din destinaţiile exotice. Pentru că nu era nimic fals, nimic regizat, ci totul era la scară omenească, frăţească. Am avut, ca ziarişti şi oameni de conştiinţă, ce-i drept, şi momente de ezitare de la dreapta măsură, de percepţie eronată a adevărului sau a sensului unui lucru ori unui fapt de viaţă. Am greşit mai ales când am dat curs tendinţelor panicarde, zvonurilor neîntemeiate, smin­telii cu iz apocaliptic care s-a întins ca o pelagră în ultimii ani, pătând bucuria credinţei. Şi am mai greşit când nu ne-am smerit îndeajuns, chiar şi atunci când eram convinşi că dreptatea era de partea noastră… Cu toate acestea, am reuşit să avem tocmai noi, românii, cea mai longevivă revistă de mare tiraj din câte există în întreg Răsăritul creştin (experiment unic de presă religioasă, cel puţin până acum) – şi asta datorită fidelităţii extraordinare a dumneavoastră, a cititorilor. Nicăieri, din Siberia până în Peloponez, din Alaska până în Caucaz, de la ţărmul Adriaticii până în lungul Nilului nu există ceea ce noi, împreună, am reuşit să avem: cea mai citită şi îndrăgită publicaţie ortodoxă! Credeţi că spun vorbe mari? Poate sună ca fiind mari, dar nu sunt deloc neîntemeiate. Faptele şi cifrele o dovedesc din plin. Şi prezenţa continuă a mesajului nostru pe masa dumneavoastră, în casele dumneavoastră, exact asta mărturiseşte… Gata, eu tac: las numărul 100 să vă vorbească. Însă vă rog să-mi scrieţi impresiile şi mă voi strădui să vă răspund fiecăruia în parte. Îmi iau acest plăcut şi necesar canon… La mulţi ani – tuturor!