LOADING

Type to search

„A trăi creştineşte este cu neputinţă. Creştineşte se poate numai muri”. Nevoinţă şi monahism în teologia părintelui Sofronie Saharov (II)

„A trăi creştineşte este cu neputinţă. Creştineşte se poate numai muri”. Nevoinţă şi monahism în teologia părintelui Sofronie Saharov (II)

Share

Părintele Sofronie Saharov este unul dintre marii duhovnici ai secolului XX şi un deschizător de drumuri pentru monahismul ortodox în vestul Europei. Nu în ultimul rând, el este un teolog al luminii necreate aproape de talia Sfântului Simeon Noul Teolog, care a cunoscut treptele cele mai înalte ale rugăciunii şi ne-a vorbit despre ele.

În luna septembrie a anului trecut, ucenicul său, părintele Zaharia Zaharou, vieţuitor al Mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Anglia, a susţinut o serie de conferinţe în România. Cuvântul de mai jos, din care acum publicăm cea de a doua parte, a fost rostit la Iaşi. Lumea Monahilor l-a obţinut prin bunăvoinţa părinţilor de la Mânăstirea Putna, cărora le mulţumim pe această cale.

 

 

Iubirea Domnului, pricină a urii de sine

Chipul smerit al lui Hristos, Care ca un miel a fost adus spre junghiere şi neîmpotrivindu-se celui rău, a pătimit pentru păcatele întregului Adam, face cunoscută inimii credinciosului dragostea până în sfârşit a Domnului pentru om. Această dragoste până în sfârşit a lui Hristos se transformă în inima slujitorului ei într-o desăvârşită iubire a urii de sine. În această stare de ură de sine este deplin încredinţat că, dacă Dumnezeu este aşa cum ni L-a descoperit Hristos cel răstignit, atunci noi toţi şi numai noi suntem vinovaţi de tot răul care umple întreaga istorie a omenirii. Această convingere statorniceşte inima omului pe calea Domnului, îl dezleagă de toate cele văzute şi trecătoare şi îl călăuzeşte la tot adevărul, la plinătatea iubirii lui Hristos.

Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea şi jertfa Sa, a desăvârşit un trup pe care l-a înzestrat cu toată puterea, virtutea şi slava Lui, pentru ca mădularele acestui trup să devină părtaşe dumnezeieştii firi. Într-un singur act veşnic, a îmbrăţişat întreaga fiinţă în nemărginirea Sa: cerul şi pământul şi cele mai de jos ale pământului. Singura pricină a acestei pogorâri aducătoare de mântuire în străfundurile iadului a fost dragostea Lui mai mare, după cum mărturiseşte însăşi sfânta Sa gură: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Prin jertfa Sa, Hristos, l-a îndreptăţit şi pe Dumnezeu, şi pe om. Ca Dumnezeu şi om L-a îndreptăţit pe Dumnezeu arătându-şi dragostea până în sfârşit pentru făpturile Sale înţelegătoare. Căci nu numai Tatăl pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat ci L-a dat morţii pentru noi toţi (Ioan 3, 16) şi neîndoielnic ne-a dat toate împreună cu El, ci şi Fiul a primit de bunăvoie să-Şi dea viaţa. Hristos l-a îndreptăţit şi pe om pentru că a dat pildă de ascultare aşa încât tot cel ce calcă pe urmele paşilor Lui să fie şi el primit de Tatăl Duhurilor ca fiu şi fiică şi să trăiască veşnic. Prin urmare, iubirea mai mare a lui Hristos a desăvârşit în această lume trupul noii zidiri, poporul ales, Biserica cea neprihănită (Ef. 5, 27).

Monahismul – răspunsul omului la jertfa Domnului

Monahismul, potrivit învăţăturii Părintelui Sofronie, nu este o născocire omenească. El constituie un imperativ categoric al Duhului pentru cel care se atinge de focul iubirii lui Hristos, iubire care se jertfeşte pe sine pentru ca ceilalţi să trăiască şi îşi primeşte moartea de la ei. Monahismul este răspunsul plin de recunoştinţă al omului la jertfa lui Hristos şi în esenţă nu este altceva decât împlinirea cuvântului Mântuitorului: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tată, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe fiu, şi pe fiică, şi pe fraţi, şi pe surori, până şi viaţa sa, nu poate fi ucenic al Meu” (Luc. 14, 26), iar „cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine acela o va mântui” (Luc. 9, 24).

Monahismul este un rod ales al vieţii sănătoase a Bisericii. El râvneşte la acea desăvârşire a iubirii pe care Hristos a arătat-o, adică a urma întocmai desăvârşirii vieţii Lui. Dobândirea acestei desăvârşiri înseamnă o retrăire a vieţii lui Hristos pe pământ de către fiecare credincios. Toate poruncile lui Hristos cheamă la această desăvârşire, însă omul, în starea sa căzută, nu este în stare să-i urmeze lui Hristos în pogorârea Sa la cele de jos, spre vârful piramidei întoarse. Obstacolul cel mai mare este mândria, pentru că aceasta, potrivit cuvântului Sfântului Siluan, ne împiedică să iubim. De aceea toată viaţa în mănăstire are ca scop dobândirea duhului smereniei lui Hristos pentru a ajunge astfel şi la desăvârşirea iubirii Lui.

Potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, toate mădularele trupului Bisericii sunt înzestrate cu daruri duhovniceşti care dau mărturie de părtăşia lor la Hristos. El ajunge chiar să spună că fiecare are de la Dumnezeu darul lui. Însă toate darurile Duhului Sfânt s-au revărsat prin pogorârea lui Hristos la iad şi înălţarea Lui mai presus de toate cerurile. La fel şi monahismul, datorită felului smerit de vieţuire, îi îngăduie monahului să urmeze, pe cât de mult e cu putinţă, pildei lui Hristos de smerenie şi să devină părtaş al darului Duhului Său. Valoarea monahismului constă tocmai în aceea că îl călăuzeşte pe monah pe calea cea pogorâtoare de dragul noii porunci a lui Hristos. Şi negreşit împlinirea poruncii Sale este viaţa cea veşnică.

În viaţa lumii care ne înconjoară observăm tocmai fenomenul contrar. Observăm că se dă o luptă pentru putere, fiecare încearcă să se ridice deasupra celuilalt, să-i stăpânească pe cei mai slabi. Adevărata măreţie a omului ni se dezvăluie atunci când înaintea smereniei aproapelui, el izbuteşte să se smerească şi mai mult şi să-i dea loc fratelui său. Aceasta este dumnezeiasca întrecere în smerenie a celor renăscuţi în Hristos, întrecere insuflată de felul de viaţă cultivat de lepădările cuprinse în făgăduinţele monahale. Ucenicia în duhul Domnului nu este cu putinţă fără cultivarea virtuţii smereniei, după cum însuşi Domnul porunceşte: „veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe Voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Mat. 11, 29-30). Este vorba despre o artă şi o ştiinţă pe care trebuie să le stăpânim dacă vrem să aflăm darul vieţii pe care Hristos îl dă celor care Îl urmează oriunde se va duce. Deprinderea acestei ştiinţe duhovniceşti şi transmiterea adevăratului duh al Scripturii generaţiilor viitoare este lucrarea şi scopul nevoinţei monahale.

Ştiinţa smereniei

Sfântul Siluan a văzut în cuvântul primit de la Hristos: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, o mare ştiinţă. Învăţătorul acestei ştiinţe este însuşi Hristos, iar deprinderea ei durează o viaţă întreagă. Conţinutul ei este smerenia lui Hristos, Care asemenea unui miel nevinovat şi neprihănit a fost dus spre junghiere pentru mântuirea lumii. Cunoaşterea acestei ştiinţe este un dar dumnezeiesc fără de care nu vom afla izbândă în războiul duhovnicesc împotriva vrăjmaşilor nevăzuţi. Duhul ei smerit biruieşte păcatul şi patimile trupeşti şi face din sufletul monahului un sălaş al Duhului Sfânt. Cel ce stăpâneşte această ştiinţă rămâne neclintit pe calea Domnului, avându-L pe Hristos ca împreună călător; se uneşte cu Hristos şi dobândeşte toate bogăţiile darurilor Sale. Căci după cum spune Apostolul, Hristos pogorându-se mai întâi la cele mai de jos ale pământului, şi suindu-se mai apoi mai presus de toate cerurile (Ef. 4, 9-10), ne-a curăţat de toată lucrarea cea moartă a trupului (Evr. 9, 14) aşa încât să putem primi duhul înfierii (Rom. 8, 15), acel alt Mângâietor (Ioan 14, 16), şi să fim conduşi la Adevărul deplin al mai marii iubiri a Domnului.

Când Apostolii i-au cerut lui Hristos să le sporească credinţa, Domnul şi-a încheiat cuvântul de învăţătură cu îndemnul: „când veţi face toate cele poruncite vouă să ziceţi: Suntem slugi netrebnice pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luc. 17, 10). Am văzut că Domnul pune ca o cerinţă a uceniciei să ne urâm sufletul în lumea aceasta a patimilor (Luc. 14, 26) aşa încât acolo unde este El să fie şi slujitorul Lui (Ioan 12, 26). Însă şi marea ştiinţă, al cărei slujitor a devenit Siluan, spune: „de vrea cineva să se pocăiască cu adevărat şi să-I urmeze lui Hristos oriunde se va duce, însă se vede pe sine în iadul suferinţei şi al despărţirii de Dumnezeu, trebuie să se osândească pe sine de bunăvoie ca fiind vrednic de acest iad din pricina păcatelor sale; trebuie să le încredinţeze pe toate milei lui Dumnezeu, care pentru noi s-a pogorât mai întâi la iad ca să ne slobozească şi să ne înalţe în Împărăţia dragostei Sale”.

Adevărul acestei mari ştiinţe a fost cunoscut şi de prooroci, precum ne dăm seama din cuvintele proorocului Miheia: „răbda-voi certarea Domnului căci am păcătuit Lui” (Mih. 7, 9), sau ale lui Da­niil: „a Ta Doamne este dreptatea, iar a noas­tră ruşinea feţei” (Dan. 9, 7). Această minunată ştiinţă a fost propovăduită în chip pro­orocesc şi de cei trei sfinţi tineri din Babilon. Aceştia s-au osândit pe sine ca vrednici de pedeapsa cuptorului luând asupra lor păcatele poporului care se lepădase de credinţa strămoşilor lui. Şi tocmai atunci un al patrulea tânăr s-a pogorât din cer în cuptor ca să-i astâmpere văpaia şi să le fie însoţitor celor trei tineri în suferinţa lor nedreaptă. Şi după cum mărturisea nemilosul împărat Nabucodonosor, înfăţişarea celui de al patrulea era asemenea Fiului lui Dumnezeu (Dan. 3, 25). Cei trei tineri s-au rugat smerit Dumnezeului părinţilor lor: „păcătuit-am, fărădelege am făcut depărtându-ne de la Tine; în toate am greşit Ţie, poruncile Tale nu le-am ascultat, nici nu le-am păzit, nici n-am făcut după cum ne-ai poruncit ca să ne fie bine, ci toate câte le-ai adus asupra noastră întru dreaptă judecată sunt dându-ne pe noi în mâinile vrăjmaşilor noştri” (Tin. 5-8). Cu alte cuvinte, tinerii s-au smerit cu duhul şi şi-au plecat cugetul la adâncul judecăţii lui Dumnezeu. Au primit pedeapsa nemilosului împărat fără a deznădăjdui, precum vedem din cuvintele lor: „dară nu ne lăsa pe noi până în sfârşit pentru numele Tău Doamne, şi mila Ta nu o lua de la noi” (Tin. 10-11).

Cei trei tineri au purces în chip proorocesc pe calea cea pogorâtoare pe care avea să o dezvăluie Fiul lui Dumnezeu, s-au aflat pe calea smerită a pogorârii la iad a Domnului nostru Iisus Hristos. De vreme ce Domnul este Calea, precum El însuşi a adeverit-o, cei trei tineri s-au învrednicit să-L aibă ca însoţitor pe Hristos, mai înainte ca Acesta să se fi întrupat. Căci Acesta S-a pogorât în cuptor şi umbla prin mijlocul văpăii împreună cu ei păzindu-i nevătămaţi.

Un învăţător desăvârşit într-ale ştiinţei este şi tâlharul cel bun. Spânzurat pe cruce şi văzând cu ochii sufletului iadul care avea să-l înghită din pricina nelegiuirilor lui, a aflat puterea să mărturisească fărădelegea lui, dar şi nevinovăţia Dumnezeului răstignit: „Noi, pe drept primim cele cuvenit după faptele noastre; Acesta însă nu a făcut nici un rău. Şi i-a zis lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” (Luc. 23, 41-42). Domnul i-a auzit rugăciunea şi în aceeaşi zi l-a luat cu Sine în rai.

Marele Apostol al neamurilor spunea, de asemenea, că Dumnezeu nu judecă de două ori: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine de bunăvoie nu am mai fi judecaţi fără de voie” (1 Cor. 11, 31). Adică, dacă ne însuşim duhul acestei mari ştiinţe şi ne osândim pe noi înşine de bunăvoie din pricina netrebniciei şi păcătoşeniei noastre, atunci Domnul e credincios şi ne scapă de judecata cea de pe urmă, cea fără de voie, ne dăruieşte Duhul care neîndoielnic mărturiseşte în inimă mântuirea, după cum zice în alt loc acelaşi apostol: „vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1, 15).

Prihănirea de sine şi dobândirea Duhului

Această mare ştiinţă insuflată de harul lui Dumnezeu este mai presus de măsura omului şi de neatins în desăvârşirea ei. Cu cât monahul îşi însuşeşte mai mult duhul poruncilor dumnezeieşti, cu atât sporeşte în sufletul lui energia harului şi se umple de recunoştinţă faţă de Hristos pentru mântuirea pe care o a adus celor păcătoşi. Când sporeşte harul, inima monahului este atinsă de dragostea lui Dumnezeu, care îi dă puterea să rămână statornic pe calea Domnului şi sădeşte în el dorinţa ca slava lui Dumnezeu să crească iar el să se micşoreze din pricina păcatelor lui, adică doreşte să-i dea tot locul oaspetelui dumnezeiesc. Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu ne spune că „De zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. De mărturisim păcatele noastre El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8).

Aşa că dacă este vreun moment când omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine din cauza păcătoşeniei lui. Devenind adevărat atrage la sine Duhul Adevărului. Tot aşa şi cel care se osândeşte pe sine din pricina păcatelor sale merge pe Calea Domnului. Cu cât se apropie monahul mai mult de Hristos în această smerită pogorâre, cu atât mai aproape va fi de El în înălţarea Sa plină de slavă şi va deveni prin aceasta părtaş stării lui Hristos celui înviat. Prin harul Duhului Său inima i se va lărgi ca să cuprindă în rugăciune toată întinderea spaţiului şi a timpului. În felul aceasta devine părtaş la universalitatea noului Adam şi un mijlocitor pentru întreg vechiul Adam. Atunci îşi împlineşte menirea lui de monah devenind, după cum spune Sfântul Siluan, rugător pentru întreaga lume.

Cei doisprezece apostoli nu au socotit de cuviinţă ca, lăsând deoparte cuvântul lui Dumnezeu, să slujească la mese (Fapt. 6, 2); la fel şi monahii care au deprins această mare ştiinţă, nu trebuie să se irosească în slujirea exterioară a semenilor lor; le este mai de folos să stăruiască în lucrarea pocăinţei şi a rugăciunii. Potrivit Sfântului Evanghelist Matei, sufletul Domnului S-a întristat până la moarte de mântuirea lumii (Mat. 26, 38). Aceasta se vădeşte din cuvintele rugăciunii Sale arhiereşti: „Părinte drepte şi lumea pe Tine nu Te-a cunoscut” (Ioan 17, 25). La fel şi monahul, în măsura în care se împărtăşeşte de starea lui Hristos, este sfâşiat de aceeaşi durere, căci nu toţi se mântuiesc.

Lucrarea rugăciunii pentru lumea întreagă este cea mai de preţ slujire; ea ţine lumea. Vieţuind în lume, monahii nu caută să dobândească cele vremelnice ale lumii, ci cele veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu. În ultimă instanţă, mijlocirea drepţilor este cea care dă valoare lumii. În lupta sa duhovnicească, monahul oscilează între două stări mai presus de cuvânt: nespusa fericire din care se desfată duhul lui atunci când se cufundă în Duhul lui Dumnezeu şi plânsul adânc pentru mântuirea întregii lumi. Aceste două stări se cheamă una pe cealaltă. Monahul îl iubeşte pe Dumnezeu şi odată cu dragostea de Dumnezeu inima lui arde de iubire pentru întreaga lume. Din scrierile Sfântului Siluan ne este cunoscut faptul că după ce Dumnezeu i-a poruncit să-şi ţină mintea în iad şi să nu deznădăjduiască, sfântul a început să împlinească acest cuvânt şi cu uimire a băgat de seamă schimbarea stării sale lăuntrice. Mintea i s-a curăţit şi sufletul a aflat odihnă în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, faptul că a pus în practică această mare ştiinţă i-a adus biruinţa în războiul duhovnicesc.

Cu adevărat smerita cale a pogorârii la cele de jos slobozeşte sufletul omului din robia duhurilor răutăţii. Această cale a pogorârii îi este cu totul străină vrăjmaşului, căci acesta nu voieşte decât să se înalţe. Prin urmare, pentru că osândirea de sine îl aşează pe monah pe calea smereniei lui Hristos şi atrage harul Duhului Sfânt, ea duce la biruirea patimilor. Chiar dacă puţini ajung să obţină această biruinţă, ea este de mare preţ, căci ea dobândeşte dimensiuni universale şi dă în acelaşi timp stabilitate vieţii întregii Biserici.

După cum spuneam, practicarea acestei mari ştiinţe îl aşează pe monah pe calea Domnului, unde îl află pe Hristos ca împreună călător. Descoperirea aceasta o face în adâncul inimii care arde de simţirea prezenţei împreună-călătorului, aşa cum odinioară se întâmplase cu Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus. Urmând calea pocăinţei, monahul devine părtaş patimilor Mântuitorului şi atrage în inima sa harul lui Dumnezeu care îi întregeşte şi îi tămăduieşte fiinţa. Patimile lumeşti îl dezbină pe om, însă smerenia micşorării de sine întoarce cu totul inima şi mintea spre Dumnezeu, Care, ca un Dumnezeu „gelos”, nu primeşte să împartă inima omului cu vrăjmaşul.

(va urma)