LOADING

Type to search

Să nu fim băţoşi! Interviu cu Părintele Simeon din Poiana lui Ioan (II)

Să nu fim băţoşi! Interviu cu Părintele Simeon din Poiana lui Ioan (II)

Share

În luna decembrie am publicat prima parte a unui interviu pe care colega noastră Isabela Aivăncesei l-a luat părintelui Simeon Zaharia, unul dintre marii duhovnici ai mânăstirii Sihăstria care a vieţuit ani buni în Sfântul Munte şi care acum se află retras la Schitul din Poiana lui Ioan.

În acest număr, în care continuăm publicarea celei de a doua părţi a convorbirii avute cu dânsul, ne vom apleca asupra unor teme fundamentale pentru viaţa credinciosului ortodox – mijlocirea Maicii Domnului, dreapta credinţă, viaţa în familie, dragostea şi răbdarea necazurilor.

 

 

Mântuirea şi dreapta credinţă

Părinte Simeon, am întrebat-o odată pe Maica Siluana Vlad ce relaţie are cu Maica Domnului, şi mi-a spus: „Mai bună decât cu mama mea care m-a născut!”

Păi, dacă se roagă Maicii Domnului din toată inima, zi şi noapte, sigur că o are ocrotitoare. Sigur că da! Mare folos primeşte, după Dumnezeu, de la Maica Domnului. Mântuitorul Hristos e şi Dumnezeu, e şi om; ei, ca om, a luat trup din Fecioara Maria. Şi de aceea, ea are cea mai mare îndrăzneală în faţa Lui. Cum să n‑aibă la Fiul ei? E aproape şi mijloceşte pentru toată lumea care se roagă ei cu credinţă şi stăruitor. Şi ziua şi noaptea, mereu să strigăm la Maica Domnului să se roage pentru noi ca Dumnezeu să ne ajute să trecem prin viaţă nepătaţi, neajunşi de ispitele veacului acestuia. Şi să ne ajute şi-n viaţa de toate zilele, să avem cele de trebuinţă, să avem pace, să ne câştigăm pâinea prin muncă cinstită, aşa cum a poruncit Dumnezeu, prin sudoarea feţei noastre. Nu aşa, în mod ilicit … Omul care umblă cu viclenie şi-şi câştigă pâinea în mod necinstit, nu-i plăcut lui Dumnezeu, e lepădat de la Dumnezeu. Să vă rugaţi Maicii Domnului să vă păstraţi credinţa în care v-aţi născut. Că sunt atâtea secte astăzi, care fac atâta prozelitism! Umblă din casă-n casă. Martorii lui Iehova umblă îmbrăcaţi frumos, impecabil, politicoşi, dar sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oi. Şi cu cadouri, şi chiar cu bani. Se duc şi la cei bolnavi, să le dea medicamente, şi-i mângâie ca să-i corupă, să-i tragă la secta lor. Secta lor e distrugătoare. Martorii lui Iehova! Aţi auzit de ei? În partea Sucevei sunt mulţi, în Ardeal sunt mulţi. E o sectă periculoasă.

Părintele Vlase Pleşcan, bun cântăreţ, era la Sfântul Ioan, la Suceava. După revoluţie, ei s-au dus la un stadion, s-au adunat mii de oameni acolo şi au vorbit. Iar părintele a trecut pe acolo şi a spus: „Măi, n-ascultaţi de ăştia, că vă mint, mă! Ăştia vă mint, mă! Ăştia-s lupi îmbrăcaţi în piei de oi!” Ei, unii dintre dânşii au auzit: „Lasă, că o să-ţi dăm noi, măi, popo, măi moşneage!”  Şi l-au pândit şi i-au dat o bătaie, erau să-l omoare! Noaptea! L-au găsit nişte creştini şi l-au dus la spital, dar erau să-l omoare! Aşa sunt ei! Fac rău!

Ce se întâmplă cu oamenii aceştia?

Sunt pierduţi, să ştiţi! Nu este adevăr decât în Biserica Ortodoxă.

Dar dacă noi, care suntem în Biserica Ortodoxă, nu ascultăm…

Dacă nu trăim creştineşte, aşa cum suntem datori, cum avem datoria asta sfântă, atunci, sigur, şi noi suntem ca păgânii!

Adică atâţia oameni, care nu sunt botezaţi…

Nu pot să aibă viaţă veşnică! Pentru că Dumnezeu pe toţi oamenii i-a făcut, dar ei şi-au ales drumul rătăcirii, care duce la iad, la osândă –  au ales să creadă rău în Dumnezeu.

Dar Dumnezeu le-a dat degeaba viaţă?

Nu le-a dat degeaba Dumnezeu! Le-a dat Dumnezeu viaţa ca ei să trăiască, dar, cum am spus mai dinainte, ei n-au ales drumul cel drept, au apucat pe alt drum…

Dar dacă eu m-aş fi născut în Africa?

Să ştiţi că sunt peste tot misionari creştini. Sunt misionari şi Sfânta Scriptură este tipărită în mai mult de o mie de limbi şi dialecte. Deci e răspândită în toată lumea. Şi mai ales ce posibilităţi sunt acuma de răspândire a credinţei şi învăţăturii creştine pe internet… Ce nu pot să vadă acuma? Au posibilităţi să vadă şi să audă, numai să vrea! Şi să aibă inima lor înclinată spre cunoaşterea adevărului.

Dar cine are întâietate în faţa lui Dumnezeu: noi, cei botezaţi, dar care nu respectăm cuvântul Lui, poruncile Lui, sau ăla care are câteva percepte morale şi le respectă.

Cei care nu-s de credinţa noastră, pot să trăiască şi ei să placă lui Dumnezeu, dar numai că n-au şi credinţa, că spune sfântul Ioan Gură de Aur: nici credinţa dreaptă fără fapte nu-i bună, nici faptele fără credinţa dreaptă n-au valoare, n-au folos. Însă, să ştiţi: noi nu putem să osândim pe ceilalţi şi să spunem că numai noi ajungem în rai, hotărât – nu putem să hotărâm noi! Noi avem o certitudine, credinţa, şi ştim şi cunoaştem că-i dreaptă! Ştiţi care-i meritul nostru, al ortodocşilor, pe linie de credinţă? Că păstrăm învăţătura Mântuitorului, aşa cum ne-a dat-o prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi.

Nu-i un dar acesta?

E un dar, dar şi noi am avut grijă să-l păstrăm. Şi conducerea Bisericii Ortodoxe a avut grijă să fie în unire şi să păstreze acest tezaur de învăţătură curată, sfântă, dreaptă şi dumnezeiască, pe care ne-a adus-o Mântuitorul Hristos din cer şi pe care Sfinţii Apostoli au propovăduit-o la toată lumea, iar Sfinţii Părinţi au statornicit-o în cele şapte sinoade ecumenice şi ne-au lăsat-o nouă. Ăsta-i meritul nostru. De asta ne deosebim de ceilalţi: că am păstrat. Or, catolicii au făcut o mulţime de inovaţii pe linie de credinţă, au greşit foarte amar.

Care trebuie să fie atitudinea corectă a noastră, a ortodocşilor, faţă de ei?

Noi n-avem ce să le facem, că doar, cum am spus la început: sunt liberi să facă ce vor.

Şi dacă ajungem în cer şi avem surpriza să găsim pe unul din aceştia mai sus ca noi?

Nu ştim noi asta. Asta e taină mare, Dumnezeu ce-a face şi cu ei. Dar noi avem nădejde puternică. Dar, cum am spus mai înainte: nu-i de-ajuns să credem drept, trebuie să fim şi morali şi oameni cu dragoste şi cu multă răbdare cu oamenii care nu-s de credinţa noastră şi chiar care sunt de credinţa noastră! Deci viaţa, în general, să fie potrivită cu credinţa.

Răbdaţi-vă unul pe altul!

Aţi spus să ne păstrăm credinţa. Cum?

Da, să vă păstraţi credinţa şi să vă rugaţi, să postiţi, să mergeţi la biserică, să vă spovediţi sincer. O spovedanie care nu-i sinceră, un singur păcat dacă ascunde creştinul care se duce şi se spovedeşte, spovedania lui e nulă! Nu se foloseşte deloc. Dacă ascunde un păcat de acesta ruşinos, sau dacă a furat cumva şi ascunde, nu se foloseşte cu nimic. Şi dacă îndrăzneşte să se împărtăşească, e şi mai grav: se face mult mai rău ca înainte de a se spovedi şi împărtăşi. Ascunde păcatul şi preotul nu ştie, că trebuie să aibă un dar deosebit ca să-l cunoască pe om după inima lui. Numai sfinţii îl au… Noi suntem preoţi, dar, mai ales în timpul nostru, nu mai găseşti om aşa sfânt, ca să cunoască cele de taină. Preotul are puterea de a dezlega, o putere de la Dumnezeu prin darul preoţiei şi al duhovniciei, dar nu are automat şi darul înaintevederii, cum au sfinţii.

Dar a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă şi a cunoaşte oamenii, psihologic?

Da, psihologic, se poate, prin darul lui Dumnezeu, dar numai prin lumina Duhului Sfânt se poate să ajungi la cunoştinţă, să-l cunoşti pe om după suflet, nu numai după trup, după ce-l vezi. Să-l cunoşti aşa, în duh, numai cu darul lui Dumnezeu. Numai luminat de Dumnezeu. Dar darul ăsta nu se capătă aşa… Trebuie să ajungi la despătimire, la sfinţenie, să nu mai greşeşti nici cu gândul. Şi atunci te învredniceşti. Şi să ai mare smerenie…

Ce să facem ca să ne îmbunătăţim relaţiile din familiile noastre?

Trebuie să vă rugaţi unul pentru altul. Şi să vă răbdaţi. Orişice abatere ar avea aproapele, cât de gravă, îl răbdăm aşa, şi ne rugăm. Nu cu sila îl faci pe om bun! Nici Dumnezeu nu-l face pe om bun cu sila. Trebuie el să simtă nevoia asta, ca să se pornească la lucru, adică să se îndrepte, să părăsească drumul rău pe care a apucat, să meargă pe drumul cel bun, ca să se facă bun, corect, cinstit, sincer.

La un cuvânt rău şi jignitor să se răspundă cu bunătate şi cu blândeţe. Şi atunci el e pe linia cea bună, să ştiţi. Că un cuvânt rău şi pe cel bun îl face rău. Iar pe cel rău îl face şi mai rău un cuvânt rău. Iar un cuvânt bun şi pe cel rău îl face bun.

Smerita răbdare

Dar când primeşti o mustrare şi ţi se urcă sângele în cap şi eşti mai furios, nu prea poţi da un răspuns blând.

Dacă-i pe nedrept mustrarea, sigur că e greu de suportat. Dar tocmai aici e meritul cel mai mare şi plata de la Dumnezeu, când pe nedrept suntem mustraţi. Pe nedrept! Atunci, dacă răbdăm, mare câştig duhovnicesc avem. Dar dacă e pe drept atunci suntem vrednici să fim mustraţi. Dar dacă n-am făcut rău şi totuşi suntem dispreţuiţi, atunci trebuie să răbdăm şi să tăcem, să nu zicem niciun cuvânt, nimic. Să procedăm ca vinovatul în justiţia asta civilă. Cel care a făptuit răul, dacă spune că e vinovat, atunci primeşte circumstanţe atenuante. Dar dacă el e şi acolo, în instanţă…

 … băţos…

… băţos, atunci îi aplică legea aşa, integral. Aşa şi la Dumnezeu, să ştiţi: dacă greşim înaintea lui Dumnezeu şi ne smerim şi-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, El ne iartă, să ştiţi, că El e foarte bun. E cel mai bun. Dumnezeu e Atotbun! Dar dacă noi, greşiţi fiind, totuşi căutăm să ne îndreptăţim, fără să avem dreptate, atunci e cel mai grav.

În familie poate fi linişte şi pace dacă se rabdă unul pe altul. Cum spune sfântul apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcina unul altuia şi aşa pliniţi legea lui Hristos.” Că omul are şi calităţi, are şi defecte. Toţi suntem aşa. Dacă noi ajungem la o înţelegere corectă şi recunoaştem că avem şi lipsuri, atunci suntem mai îngăduitori, mai buni cu cei care ne greşesc. Totdeauna când suntem ofensaţi, lezaţi, să ne întoarcem la întrebarea: „Nu cumva am avut şi eu în societate un comportament similar?” Şi dacă ne cercetăm aşa, sincer, observăm că avem şi noi. Şi atunci să ştiţi că ne potolim, nu ne mai pornim cu ură, înverşunaţi. Dar numai în felul acesta putem să rezolvăm: să ne vedem şi noi lipsurile noastre. Că şi noi, odinioară, dacă nu în momentul acela, dar mai înainte, am fost la fel ca acela care ne-a jignit pe noi, care ne-a nedreptăţit, care ne-a ofensat. Asta e!

Ce spune Mântuitorul? „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi aşa lor, că întru aceasta se cuprinde toată legea şi proorocii!”  Noi să nu-i imităm pe oameni când ne fac rău, ne jignesc, ne nedreptăţesc, ne iau ce-i al nostru cu sila! Şi cu cuvântul poţi să ucizi omul, că îl ucizi moral. Că doar fiecare om are cinstea lui în societatea omenească, şi are numele lui bun. Când îl defaimi în public, îl vorbeşti de rău, îl bârfeşti şi aude, atunci suferă săracul şi se mâhneşte foarte mult: „De ce m-o vorbi de rău, că nu i-am făcut nimic, niciun rău! Şi uite ce face!” Că se întâmplă de astea, doar parcă n-auziţi, nu ştiţi? E foarte grav asta, mai ales în public, când defaimi pe cineva… Am auzit pe cineva, l-a defăimat pe unul – pe un om mare! – şi pe urmă, acela a auzit şi i-a spus: „Măi, cum?! Pleacă de aici, să nu te mai văd!” Şi acela atâta a fost de lovit, încât s-a sinucis. Cu cuvântul, poţi să-l distrugi complet pe om. Numai cu cuvântul! Cel ce nu greşeşte în cuvânt – spune Sfântul Ioan Evanghelistul, în epistola sobornicească –, acela e om desăvârşit. Limba e otravă, e foc! Mulţi oameni au pierit din pricina ei. Că oamenii sunt foarte înrăiţi când se duşmănesc între dânşii. Nu-i dragoste, dragostea care zideşte, e ură care dărâmă, strică, distruge, îi face pe oameni să se învrăjbească între dânşii, să se urască de moarte.