Revista:

Cum se pastreaza unimea credintei?

id551_3.jpg.jpg

Ma preocupa de mai mult timp o problema la care nu sunt ­convins ca am aflat un raspuns care poate fi multumitor, de aceea m‑am hotarât sa expun fratilor mei problema ti sa supun judecatii sobornicesti gândurile mele.

Este foarte cunoscută sintagma că „mânăstirile sunt centre de spiritualitate”. Această sintagmă mi-a dat de gândit dintr-o anume perspectivă şi a născut în sufletul meu întrebarea: Cum poate un loc să fie centru dacă nu este absolut, şi mai mult, când este vorba de viaţă duhovnicească? Şi cum se poate păstra unimea între aceste „centre de spiritualitate”, având în vedere că viaţa duhovnicească este una, iar centrul ei este Hristos.
Pentru omul care poate să meargă la un centru medical de recuperare, care poate să meargă în centru la primărie, sau la un centru de studii aprofundate, sau la biblioteca centrală, este foarte uşor să piardă din vedere legătura fiinţială de nedespărţit a trăirii ortodoxe în Dumnezeu, înţelegând superficial ideea că mânăstirile sunt centre de spiri­tualitate ortodoxă.
Să dăm un exemplu simplu. Să luăm un credincios care merge la două mânăstiri ca la două centre de spiri­tualitate. Merge la mânăstirea X să se spovedească şi apoi merge la alta şi cere un cuvânt pentru aceeaşi problemă. Vor fi două răspunsuri total diferite, poate chiar contradictorii. Când vede două linii diferite, ale celor două răspunsuri, poate foarte uşor să creadă că nu au legătură una cu cealaltă, ca şi cum nu ar fi acelaşi Hristos. Această concluzie l-ar putea duce pe căi rătăcite în căutările lui, dar dacă are o viziune dreaptă asupra vieţii duhovniceşti, înţelege că unii părinţi au trăit anumite aspecte ale vieţii iar alţii altele, şi atunci nu va vedea o polaritate şi o contradicţie între cele două răspunsuri primite, ci o complementaritate care întregeşte tabloul vieţii duhovniceşti.
Datoria noastră ca mărturisitori ai adevărului şi ai Ortodoxiei este de a nu pierde din vedere această relativizare pe care o creează societatea postmodernă, relativizare pe care aş include-o în „dinamica căderii”, cum o intitula Părintele Sofronie Saharov, dinamică a căderii omului de la Dumnezeu ce va continua până la Judecata de Apoi.
Acum să vedem cum se poate păstra unimea între centrele de spiritualitate şi Centrul-Hristos.
Ca să înţelegem, este de neapărată trebuinţă să intrăm în gândul lui Dumnezeu din veşnicie pentru om. Vedem în istoria lumii acesteia că omul după căderea în păcat şi-a pierdut legătura cu Dumnezeul cel viu – care este începutul şi sfârşitul tuturor – legătură a dragostei faţă de Creator, care îl ajuta pe om să se ţină în Dumnezeu şi să primească de la Dumnezeu viaţa dumnezeiască.
Gândul lui Dumnezeu faţă de făptura sa – omul – era ca prin această legătură omul să devină întru toate asemănător Lui, or, acest eveniment nu se putea săvârşi decât prin dragoste, căci Dumnezeu dragoste este (In. 4, 8). Dragostea lui Dumnezeu a pus omul în centrul atenţiei Sale încă din sfatul cel mai înainte de veci, când a gândit să facă pe om după chipul şi asemănarea Sa. Iar când a făcut lumea nevăzută şi văzută, l-a pus în Raiul desfătării, ca omul să se poată bucura de toate bunătăţile pământului. Aceste bunătăţi erau rodul şi expresia dragostei lui Dumnezeu, expresie cu ajutorul căreia omul, înţelegând darul primit, putea să răspundă prin recunoştinţa sa, ca expresie a iubirii faţă de Cel care mai întâi l-a iubit (1 In. 4,19).
În mijlocul Raiului desfătării Domnul a sădit lemnul vieţii şi lemnul cunoştinţei binelui şi răului, ca omul, prin capacitatea libertăţii lui, să se exprime prin recunoştinţă sau nerecunoştinţă faţă de Făcătorul său. Recunoştinţa era expresia dragostei manifestate prin paza poruncii lui Hristos – Cuvântului lui Dumnezeu, păzire care l-ar fi dus pe Adam la capacitatea de a gusta din lemnul vieţii aflat în mijlocul Raiului, şi prin aceasta ar fi descoperit pe Dumnezeu ca centru al Raiului şi al întregii creaţii. Această gustare ar fi fost o împărtăşire fiinţială care l-ar fi dus la cunoaşterea lui Dumnezeu, aflat smerit în mijlocul Raiului, în chipul lemnului vieţii – aşa cum tâlcuieşte Sf. Nichita Stithatul, lemnul vieţii din mijlocul Raiului prefigurând pe Hristos.
Prin această cunoaştere şi recunoaştere omul s-ar fi învrednicit de o dreaptă aşezare înaintea dragostei lui Dumnezeu şi ar fi putut da răspunsul vrednic de o asemenea dragoste, răspuns ce s-ar fi înveşnicit, trăind o uimitoare dragoste smerită înaintea Celui cu adevărat smerit. Dumnezeu l-ar fi adus în sânul vieţii dumnezeieşti, dăruindu-i toată slava şi viaţa fără de început şi fără de sfârşit; iar omul, înţelegând dragostea lui Dumnezeu, ar fi mărturisit plin de uimire, asemenea serafimilor: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaoth, plin este cerul şi pământul de slava Ta” (Isaia 6, 3).
În realitate omul nu a făcut aşa, „în cinste fiind, n-a priceput” (Psalm 48,12), ci a ales gustarea din lemnul cunoştinţei binelui şi răului, gustare prin care, după făgăduinţa mincinoasă a şarpelui, ar fi devenit asemănător lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. El s-a trezit că ochii i s-au deschis şi s-a văzut gol; gol de dragostea lui Dumne­zeu, gol de înţelesurile duhovniceşti, gol şi desprins de centrul tuturor realităţilor, adică de Dum­nezeu.
De aici a început pribegia şi rătăcirea omului până în momentul în care a venit şi S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, aducându-ne deplina mărturie a dragostei lui Dumnezeu, Care „atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe Fiul Său ca lumea să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16) – mărturia vieţii, a morţii şi învierii Lui.
Astfel, prin credinţa în jertfa răscumpărătoare a lui Hristos noi primim împăcarea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor şi înfierea noastră. Prin această credinţă noi mărturisim lumii că avem pe Hristos în mijlocul vieţii noastre duhovniceşti, că Hristos este centrul şi sensul tuturor lucrurilor.
Întorcându-ne la rea­litatea istorică a lumii, observăm că omul, depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu, păs­trează, chiar dacă in­con­ştient, năzuinţa de a fi asemănător lui Hristos. Această năzuinţă lipsită de smerenie a omului de a se face asemănător lui Dumnezeu fără Dumnezeu, se transformă în mândrie, prin care omul doreşte a fi în centrul atenţiei, a fi măsura tuturor lucrurilor, a fi „buricul pământului”. Dar cu cât este mai întunecoasă şi mai demonică această năzuinţă, cu atât mai adâncă va fi căderea. Omul în zadar crede că poate face ceva fără Hristos. Domnul Însuşi zice: „Fără Mine nu pu­teţi face nimic” (In. 15, 5); şi cu cât dorim a ne înălţa mai sus fără El, cu atât cădem mai adânc şi mai departe de El.
Am văzut schiţată succint viziunea dreptslăvitoare despre om şi cădere, am văzut restaurarea chipului lui Dum­nezeu din om prin jertfa lui Hristos, care se face în sânul Bisericii. Ea este icoana vie şi desăvârşită a legăturii dintre Centrul-Hristos şi centrele de spi­ritualitate. Biserica, după cum arată Sf. Apostol Pavel, este trupul lui Hristos, iar credincioşii ei sunt mădulare fiecare în parte (cf. 1 Cor. 12, 27), şi fiind locul unde Dumnezeu se întâlneşte cu omul, Biserica are această dublă realitate – harul dumnezeiesc şi firea omenească, pe care le leagă tainic prin credinţa în dumnezeirea lui Hristos.
Mulţimile credincioşilor devin una prin credinţa în Hristos, cu ajutorul harului împărtăşit de Biserică, chiar dacă ei sunt răspândiţi pe faţa pământului în timp şi în spaţiu, ei devin una şi rămân una în Biserica lui Hristos. Această devenire, în Biserică este lucrarea de mântuire care naşte mădularele ei la adevărata viaţă. O trecere de la întuneric la lumină, de la păcat la sfinţenie, de la moarte la viaţă, pe care o simte fiecare mădular cre­dincios, unit fiind cu Hristos, Care este capul Bisericii.
Aceste mădulare vii ale Bisericii – sfinţii lui Dumnezeu – pe planul istoric al lumii acesteia sunt mărturii ale dragostei dumnezeieşti, purtătorii plinătăţii harului, cei care, însetaţi de Apa cea vie, s-au adăpat din Izvorul Vieţii şi au devenit ei înşişi râuri de apă vie, după spusa Mântuitorului: „De însetează cineva, să vie la Mine şi să bea. Cela ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 37-38). Ei sunt cei care au puterea să devină dumnezei după har şi prin aceasta să devină centre spre care lumea să se polarizeze într-o împărţire nedespărţită, să se poată curăţa de întunericul mândriei şi să dobândească prin smerenie dragostea dumnezeiască.
Centrele de spiritualitate ortodoxă sunt născute de persoane vii în jurul cărora se răspândeşte viaţa, persoane care prin credinţa lor dreptslăvitoare şi cu ajutorul harului dumnezeiesc au reuşit să se apropie şi să se unească cu Centrul‑Hristos prin păzirea poruncilor, prin care şi-au mărturisit dragostea faţă de Dumnezeu, iar Tatăl împreună cu Domnul au venit şi Şi-au făcut lăcaş în inima lor (cf. In.14, 23) Aceste persoane sunt mărturia văzută a realităţii duhovniceşti că ei au devenit una cu Centrul‑Hristos, că Hristos Se manifestă deplin prin ei, aşa cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Gal. 2, 20).
Această mărturie vie a unirii cu Hristos atrage lumea care, înstrăinată fiind de Dumnezeu, totuşi însetează după dragostea dumnezeiască, pe care o caută în chip greşit. Unii sfinţi, ca de exemplu Sf. Siluan Athonitul, înţelegând această căutare greşită, s-au rugat pentru lume: „Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale. Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, pentru ca El să încălzească inima lor cu iubirea Ta, şi să povăţuiască pre ei întru tot adevărul şi binele. Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie peste tot norodul Tău, pre carele Tu l-ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-născut, spre a mântui lumea. Doamne, dăruieşte lor harul Tău, pentru ca ei în pace şi în dragoste să Te cunoască pre Tine şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Thavor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Ca o concluzie putem spune că unimea dintre mânăstiri ca centre de spiritualitate şi Centru se păstrează prin însăşi viziunea dogmatică a Bisericii, pe care sfinţii o păstrează ca stare a duhului lor, şi pe care ne-o împărtăşesc şi nouă prin dragostea şi rugăciunea lor. Această viziune dogmatică însă nu a fost trăită de către toţi sfinţii în chip desăvârşit de limpede. Puţini dintre ei au ajuns să zică împreună cu Sfântul Apostol Pavel:„Iară noi mintea lui Hristos avem” (1 Cor. 2, 16). Aceasta este pricina multor diferenţe de aprecieri din partea multor oameni sfinţi care au născut totuşi centre de spiritualitate. „Diferenţele de aprecieri sunt urmarea nedesăvârşirii noastre, spunea Părintele Sofronie, şi de aici sărăcia noastră. Când părerile sunt împărţite, atunci, în mod inevitabil, cineva dintre cei ce nu sunt de acord greşeşte” .
Tot el arată limpede care este măsura desăvârşirii în cartea sa Naşterea întru împărăţia cea neclătită: „Două mii de ani au trecut de la clipa când în lume S‑a ivit Ziditorul ei; şi în trup omenesc, şi în limba noastră, El ne-a vorbit despre chipul Fiinţării Dumnezeieşti. Dar până întru această vreme toţi cei care au crezut în El petrec în muncile însuşirii creatoare a descoperirilor date nouă. Cei în care precumpăneşte năzuinţa de a ajunge la Dumnezeire intelectual, prin ştiinţă theologică, nu dobândesc experienţa vie a veciniciei. Cei care se mulţumesc cu singură rugăciunea, nu ajung la desăvârşire, chiar şi dacă în anumite clipe se apropie mai intens de Dumnezeu decât cei dintâi. Nici cuvântarea de Dumnezeu, intelectuală, fără rugăciunea pocăinţei, nici rugăciunea, fie ea fierbinte, dar fără viziunea cuvântării de Dumnezeu a minţii, nu se dovedesc a fi desăvârşirea. Singură cunoaşterea care include în sine cele două aspecte de mai sus, ca o singură viaţă, se apropie de deplinătate.”
Or, în istorie puţini au fost recunoscuţi de Biserică ca fiind ajunşi la această desăvârşire. Ceilalţi însă tind spre această desăvârşire şi în măsura în care se apropie de limita agonisirii minţii lui Hristos, în acea măsură se identifică şi trăiesc deplin viziunea dogmatică a Bisericii, în acea măsură sunt una cu Centrul‑Hristos.