Revista:

Darvari, schitul cu gradina cât un timbru

id554_6.jpg.jpg

STARETUL
– Părinte stareţ, când aţi ajuns pentru prima dată aici?
– Am ajuns, prin rânduiala lui Dum­ne­zeu, în urmă cu 11 ani atunci când schi­tul abia se deschisese şi de câteva luni de zile părintele Ambrozie Meleacă era stareţ aici. Doream să ajung la Sfânta Liturghie, dar, apropo de străduţele aces­tea dimprejur, m-am rătăcit multă vre­me, minute în şir, zeci de minute pe străzile dimprejurul acestui mic lăcaş, căutându‑l. Mă îndrumau toţi spre alte biserici, numai spre Schitul Darvari nu.
– Cu ce se deosebeşte o mânăstire din mijlocul oraşului de o mânăstire din munţi, din singurătate?
– Deosebire de esenţă nu există. Însă există deosebire de rânduială. Rânduială pe care ne-o punem noi şi rânduială pe care o dobândim fără să cugetăm la acest lucru. Mă refer la faptul că, vedeţi, avem o rânduială, noi închidem porţile seara. Nu înseamnă că există o diferenţă între noi ca şi călugări. Adică la fel de bine te poţi mântui în oraş, la fel de bine te poţi mântui în pustie. Însă misiunea noastră aici este în primul rând de a ieşi în sprijinul credincioşilor. Chiar şi rânduiala pe care o punem noi, de a închide porţile, tot pentru creştini în cele din urmă poate fi socotită, pentru că întărindu-ne noi duhovniceşte, şi pe creştini îi putem folosi mai bine.
– Cum alege călugărul mânăstirea?
– Eu am venit la schit când se refăceau acoperişurile, pentru că ploua înăuntru. Deci se muncea foarte mult, aici în Bucu­reşti fiind, ştiţi, nu era o viaţă de huzur. Poate că dacă aş fi mers într-o mânăstire din afara oraşului, ar fi fost, din punct de vedere al condiţiilor, mult mai bine. Acum, sigur că în timp condiţiile de viaţă s-au schimbat. Însă am avut fraţi care au venit la Schitul Darvari pentru că au socotit că sunt în Bucureşti, condiţiile sunt un picuţ mai bune şi se simţeau ei mai bolnavi, sau aşa se socoteau. Poate nu erau întotdeauna atât de bolnavi pe cât se socoteau, însă veniseră cu gândul că e un pic mai bine aici din punct de vedere material. Şi n-au rezistat. N-au rezistat presiunii credincioşilor, sau rânduielii destul de stricte pe care o avem aici în mânăstire, dincolo de faptul că suntem în Bucureşti. De aceea socotesc că cel care vine la mânăstire – indiferent unde – căutându-şi condiţiile de trai, n-o să rămână în mânăstire. Cel care, însă, vine la mânăstire necăutând aceste condiţii de trai, va putea ajunge şi în condiţii foarte bune, dar nu va rămâne acolo pentru acele condiţii. Va rămâne acolo pentru viaţa duhovnicească pe care o poate duce.
IEROMONAHUL
– Părinte Nicolae, ce „ascultare” poate îndeplini un monah într-o mânăstire din mijlocul Bucureştiului?
– Suntem puţini şi câteva dintre „ascul­tări” sunt precis rânduite: trapeza, paraclisul dimineaţa, dar în toate celalalte „as­cul­tări” mergem împreună: „hai, vino încoace să mă ajuţi, mai este ceva de făcut aici, hai la grădină” – că avem un petic de grădină, cât un timbru. Facem astea din dragostea care trebuie să existe între noi.
– Adică îndepliniţi ascultarea şi, dacă rămâne timp, colaboraţi între voi?
– Da!
– Părintele stareţ, ce rost are în rânduiala aceasta? El dă „ascultările” sau vi le asumaţi singuri ?
– Părintele stareţ este cel care rân­du­ieşte „ascultările”, el este „butucul roţii” şi ne ţine împreună. Dar există poate câteodată anumite lucruri pe care le vedem că trebuiesc făcute, rupem un pic din timpul nostru şi facem lucrul ­respectiv.
– Aveţi şi „ascultări” secundare, care sunt în funcţie de conjunctură?
– Da, cele care ţin de asigurarea vieţii ma­­teriale: aprovizionarea de la piaţă, ceea ce e de nevoie la masă, şi asta este în sarcina mea.
– E recomandabil să-i spui sta­reţu­­­lui atunci când eşti nemulţumit de „ascul­tă­rile” pe care le ai?
– Nu poţi să ascunzi stareţului gândurile! Vrăjmaşul ştie să exploateze, să tragă beneficiu de la cea mai mică crăpătură! Şi mi-a zis, măi, eu o dată am făcut ceva şi eram la distanţă mare de Dumnezeu. Vrăjmaşul intră dacă îl laşi să intre; vrăjmaşul asta caută el, ia câte o oiţă din asta, care o vede, o trage de o parte aşa, o dă deoparte de turmă, şi atunci poate să o atace mai uşor. Trebuie să te duci să-i spui stareţului. Cea mai mică crăpătură pe care o laşi se simte. Şi e recomandabil să nu existe.
FRATELE BIBLIOTECAR
– Frate Marius, asta este „asculta­rea” pe care o îndepliniţi la Darvari: bibliotecar?
– Am înseriat cărţile, le‑am inventa­riat. Ascultarea mea este în strânsă legătură cu pangarul unde primim cărţile, noile apari­ţii, şi încercăm să direcţionăm lumea cât se poate spre bibliotecă.
– Aţi citit toate cărţile care sunt în bi­blioteca Schitului Darvari?
– Aş vrea…
– Câte sunt?
– Mai multe de 2000. Câteodată mi s‑a lungit „ascultarea” din nevrednicie şi din risipire pentru că, fiind un lucru nou pentru mine, mă duceam să le aşez şi vedeam un titlu interesant, mă apucam să citesc. Auzeam toaca, deja era 17 fără 10: „Aoleo, n‑am făcut nimic astăzi!”.
– Pentru cine sunt cărţile, părinte?
– Pentru oameni. Mânăstirile sunt construite şi deservite de călugări, dar pentru oameni…
– Şi intră oameni în bibliotecă?
– Nu intră oameni în bibliotecă, aduc eu cărţi.
– Şi aveţi aici fişe, ca într-o bibliotecă laică?
– La asta lucrăm şi intenţia părintelui stareţ este să facă sală de lectură. Sperăm, dacă mă învredniceşte Dumnezeu, poate în vara asta, cu rugăciunile tuturor sfinţilor şi un pic mai multă râvnă, să deschidem chiar în vara asta.
– Spunea părintele Nicolae că de mul­te ori „împrumutaţi ascultările”, că dacă termini „ascultarea” ta şi vezi că fratele mai are ceva de făcut, îl mai ajuţi…
– Deci „ascultarea” de bibliotecar, când e ceva de domeniul cărţilor, o fac eu, dar sunt unele pe care le schimbăm între noi: trapezar, paracliser şi „grădinar”; n-ar fi fost toate florile astea şi toată bogăţia asta, tot verdele ăsta splendid, fără cineva care să se ocupe, pentru că tu uzi când eşti liber, dar poate nu eşti liber atunci când trebuie să uzi, şi cineva trebuie să fie. La chilie n-are rost să te duci acum vara, până târziu, să-l cauţi… şi ştii că-i afară şi te duci într-adevăr şi-l însoţeşti în munca lui.