Revista:

Despre gândul călugăriei

id553_5.jpg.jpg

Binecuvântarea Domnului și ocrotirea Maicii Lui PreaSfinte să fie cu tine, luminându-te.
De când am primit scrisoarea ta, în care mă rogi să-ţi dau un răspuns la frământarea ta în legătură cu gândul călugăriei, mă tot gândesc ce să-ţi spun şi sincer îmi este foarte greu. Nu pentru că nu aş avea ce spune despre acest subiect, ci pentru faptul că aici este vorba de o hotărâre pe care nu o poate lua nimeni decât tu. Încerc totuşi să-ţi spun câte ceva din ce am trăit eu însumi. Părintele Sofronie, ucenicul Sf. Siluan Athonitul, spune, într-un articol intitulat „Temeiurile nevoinţei ortodoxe”, că „toată facerea omenească dacă nu se face în deplină libertate a voinţei, nu are valoare veşnică”. Asta înseamnă că tot ce face omul pe pământ caută să imprime lucrului său o valoare. Omul credincios însă ştie că această valoare nu e valoare dacă nu e veşnică. De aceea el „ori de bea, ori de mănâncă, ori de altceva face, toate le face spre slava lui Dumnezeu. Aşadar, şi prin monahism îi cheamă pe unii să dea valoare veşnică faptelor lor în deplină libertate a voinţei şi a dragostei”. DACĂ VREI, cum spune Mântuitorul tânărului bogat din Evanghelie.
Monahismul nu este o poruncă, nu este o lege, ci este o dorinţă fierbinte, este foc mistuitor, cum spune unul din Părinţii Patericului: „Vrei să fii călugăr, atunci fă-te ca focul!”. Hristos te aprinde, tu trebuie să nu-l laşi să se stingă. Mânăstirea nu este cooperativă de producţie şi nici loc de refugiu pentru decepţionaţii vieţii sau pentru handicapaţii societăţii. Ea este cuptorul de foc în care tinerii din Babilonul lumii acesteia se bagă de bunăvoie fiindcă nu vor să jertfească şi să se închine idolilor acestei lumi. Asta nu înseamnă că cei ce nu se bagă nu Îl iubesc pe Dumnezeu. Mânăstirea este atelierul bijutierului Celui Mare, care prelucrează „AURUL” în topitoarea ispitelor, pentru a scoate din el lucruri de valoare. Sf. Teodor Studitul spune că monahismul este al treilea har. „Primul este legea lui Moise, al doilea, har peste har, este cel pe care l-am primit toţi din plinătatea lui Hristos şi, în sfârşit, al treilea har este viaţa monahală înţeleasă ca viaţă cerească, ca pogorâre a lumii cereşti pe pământ, ca atingere şi realizare, în limi­tele istoriei, a ceea ce prin însăşi esenţa sa este dincolo de el”.

….mânăstirea este locul mplinirilor, sau tinda Raiului – cum i place părintelui Teofil să spună – este locul unde trăiești ntre deja și nu ncă.

În acest „cuptor”, atras de strălucirea altora, m-am aruncat şi eu, iar acum vrei şi tu să te arunci, dar eşti nehotărât şi îţi este frică. Ce să spun? Eu mă minunez că nu m-am ars, ci din contră, m-a răcorit ca şi pe cei trei tineri. Mărturisesc că deşi doream mult acest lucru, în preajma înfăptuirii lui m-a luat frica. Şi e normal să-ţi fie frică, căci duhul simte că se apro­pie de foc şi îi este teamă. Însă frica mea nu venea atât de la duh, cât dintr-o greşită înţelegere a mea în legătură cu ce este monahul şi ce este monahismul. Sincer să fiu, mă temeam că nu voi putea ţine toate regulile şi canoanele, că nu-mi voi putea face totdeauna pravila şi atunci o să mi-o fac în iad, aşa cum mi-a spus cineva. Apoi, gândindu-mă la ce au spus Sf. Si­luan şi Sf. Părinţi în legătură cu monahismul, mi-am dat seama că mânăstirea nu este o sumă de reguli şi îndatoriri care trebuie executate ad litteram. Monahul este un rugător pentru toată lumea, iar monahismul este un mod de viaţă aparte – viaţă mai presus de fire – în care unii oameni doresc să stea cât mai mult posibil în legătură cu Dum­nezeu prin rugăciunea făcută cu durere şi compătimire (adică împreună pătimire) pentru tot Adamul. Iar mânăstirea este locul împlinirilor, sau tinda Raiului – cum îi place părintelui Teofil să spună – este locul unde trăieşti între deja şi nu încă. Este locul unde unii „nu vor vedea moartea până ce nu vor vedea mai întâi împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”. Iar împărăţia lui Dumnezeu este „pace, bucurie şi dreptate în Duhul Sfânt”. De aceea, nevoinţa cea mai mare este dobândirea păcii lăuntrice, de la care vine apoi bucuria, căci, aşa cum spune cineva, „un călugăr trist este un trist călugăr”, pentru că în el trăieşte acum Hristos cel înviat, Care a spus: „Bucuraţi-vă”.

Sf. Vasile cel Mare spune un unul din canoanele sale ca se pedepseste si cel ce indeamna si cel ce opreste de la calugarie.

La 26 de ani, marele Arsenie Boca mi-a spus: „Ultimul meu cuvânt pentru tine este: fă teologia, căci prin teologie ajungi călugăr, DACĂ VREI”. Azi îi mulţumesc părintelui pentru sfat şi mijlocire, însă aceste cuvinte – DACĂ VREI – sunt foarte importante, esenţiale, căci dacă Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să-L iubească şi să creadă în El, nici oamenii, mai ales duhovnicii, nu trebuie să-i oblige pe oameni să facă ce zic ei, să-i formeze după chipul şi asemănareea lor şi nu a lui Dum­nezeu. Sf. Vasile cel Mare spune în unul din canoanele sale că se pedepseşte şi cel ce indeamnă şi cel ce opreşte de la călugărie. DACĂ VREI – înseamnă că viaţa de mânăstire este legată indisolubil de libertate. Şi cum să nu fie, când în mânăstire eşti liber până şi de voia proprie, căci nu poţi fi călugăr decât atunci când, eliberat de „toată grija”, dobândeşti pacea de sus. Or, fără pacea de sus nu ne putem ruga, şi dacă nu ne rugăm, nu suntem călugări.
Acest foarte important DACĂ VREI ţine de un alt lucru decisiv, anume de hotărâre. Vine un moment în viaţă când spunem – gata, trebuie să fac asta. Hotărârea este un moment care declanşează în noi o forţă imensă, forţa de a face ceea ce ţi-ai propus. Ea nu izvorăşte din minte, cum zic unii, ci din adâncul fiinţei noastre, şi este strâns legată de voia liberă. De aceea nici Dumnezeu nu trece peste ea. Este alegerea noastră şi trebuie să ne asumăm total această hotărâre. Dacă ea nu este după voia lui Dumnezeu, El o îngăduie şi în timp ne dă din nou o şansă. După ce învăţăm din necazuri, ne mai înţelepţim. În orice caz, Dumnezeu e cu ochii pe noi tot timpul, gata să ne vină în ajutor când Îl chemăm, iar pe drumurile vieţii ne oferă mereu momente de regăsire a drumului pierdut.
Aşa că, dragul meu frate, trebuie să ne învăţăm să ne asumăm pe noi înşine şi faptele noastre, în aşa fel încât să nu mai dăm vina pe alţii pentru ce nu ne iese bine în viaţă. Oricum, să fii sigur că pe orice drum ar apuca cineva, Dumnezeu îl veghează şi îl aşteaptă, iar dacă vrea să se mântuiască, cu atât mai mult îi va da putere să înainteze, cum spune: „merge‑vor din putere în putere”.
Eu îţi doresc curaj şi hotărâre pe drumul mântuirii, oricare ar fi el.